A DOUA SECȚIUNE DECIZIE Cerere nr. 36079/18 Faik ȘAHINLER și Gulderen SAHINLER împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 4 decembrie 2018 într-un comitet compus din Ledi Bianku, președinte, Jon Fridrik Kjølbro, Ivana Jelić, judecători, și din Hasan Bak După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA recurentelor, dl Faik Șahinler și dl Gülderen Șahinler, sunt cetățeni turci născuți în 1971 și, respectiv, 1974 și care își au reședința în Bursa. Ei au fost reprezentați în fața Curții de către domnul N. Bener, avocată la Bursa. Reclamanții se plâng de circumstanțele morții bebelușului lor de 11 luni de la o traumă la cap care nu ar fi fost detectată la timp de către medicii de urgență. La 10 martie 2002, în timp ce învăța să meargă acasă, copilul Yavuz a căzut pe cap. La spitalul din Bursa, medicii i - au făcut o radiografie a craniului și au considerat că nu suferea de traumatism cranian. Ei i - au sfătuit părinții să - l supravegheze acasă și să se întoarcă la spital în caz de probleme. La 11 martie 2002, copilul Yavuz nu s-a simțit bine, părinții săi au fost duși din nou la spital. Medicii au efectuat o tomografie și au constatat că există o fractură craniană. Copilul Yavuz a fost lin de urgență, dar nu a putut fi salvat și a murit de o hemoragie cerebrală. La 15 martie 2002, reclamanții au depus o plângere împotriva personalului medical al spitalului la Parchetul Bursa. La 31 mai 2002, s-a inițiat o procedură penală împotriva doctorului H.B. Reclamantul Faik Șahinler a luat parte și a solicitat condamnarea penală a medicului în cauză pentru neglijență în exercitarea profesiei sale. La 13 octombrie 2008, tribunalul corecțional din Bursa a declarat că a încetat prin ordonanță acțiunea publică împotriva pârâtului. 10. La 8 mai 2014, reclamanții au sesizat instanța de judecată instituită în temeiul Legii nr. 6384, cu privire la pretinsa lor durată excesivă a procedurii penale împotriva medicului H.B. 11. La 7 ianuarie 2015, aceștia au fost revocați din cererea lor pe motiv că Gülderen Șahinler nu era parte la procedura penală și că Faik Șahinler era parte la proces în scopul exclusiv de a obține condamnarea penală a pârâtului și nu pentru a proteja sau a obține drepturi civile. 12. La 30 aprilie 2015, Tribunalul Administrativ Regional din Ankara a confirmat decizia comisiei de arbitraj în toate dispozițiile sale. 13. La 9 și 10 iulie 2015, reclamanții au înaintat două cereri Curții Constituționale cu privire la această cauză. 14. Prin două hotărâri din 10 mai și 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a decis că cererile erau vădit nefondate pe motiv că raționamentul reținut de comisia de soluționare a litigiilor era în conformitate atât cu Constituția, cât și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. GRIFS 15. Invocând art. 2 din Convenție, reclamanții se plâng de circumstanțele morții fiului lor, susțin că micuțul Yavuz a murit din cauza neglijenței medicului care nu ar fi pus diagnosticul corect, în special că medicul pus în discuție ar fi trebuit să efectueze de la bun început o tomografie pentru a pune diagnosticul corect. 16. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, cei interesați se plâng și de durata procedurilor penale împotriva doctorului H.B. și de eficiență, precum și de eficiența acesteia, din cauza faptului că acuzatul ar fi beneficiat de o pedeapsă penală în fața instanțelor de aplicare a legii interne. Presupunând chiar că cererea a fost introdusă în termenul de șase luni menționat la art. 35 alineatul (1) din convenție, Curtea reafirmă că, în contextul unor acuzații de neglijență medicală, obligațiile materiale pozitive ale statelor în materie de tratament medical sunt limitate la obligația de a stabili norme, și anume de a institui un cadru de reglementare efectiv care să oblige instituțiile spitalicești, indiferent dacă sunt publice sau private, să adopte măsuri adecvate pentru protejarea vieții pacienților ( Lopes de Sousa Fernandes c. Portugalia [GC], n 56080/13, § 186, 19 decembrie 2017. 18. Chiar și atunci când a fost stabilită neglijența medicală, Curtea nu încheie în mod normal încălcarea componentei materiale a articolului 2 decât dacă cadrul de reglementare aplicabil nu proteja în mod corespunzător viața pacientului. Aceasta reafirmă faptul că, întrucât un stat contractant a luat măsurile necesare pentru a asigura un înalt nivel de competență în rândul profesioniștilor din domeniul sănătății și pentru a asigura protecția vieții pacienților, nu se poate admite că probleme precum o eroare de judecată din partea unui profesionist din domeniul sănătății sau o coordonare defectuoasă între profesioniștii din domeniul sănătății în cadrul tratamentului unui anumit pacient sunt suficiente în sine pentru a obliga un stat contractant să dea socoteală în virtutea obligației pozitive de a proteja dreptul la viață al unui anumit pacient în temeiul articolului. 2 din Convenție (a se vedea, printre multe altele, Deciziile Powell c. Regatul Unit, nr 45305/99, CEDH 2000 V și Sevim Güngör c. Turcia, n 75173/01, 14 aprilie 2009 19. Curtea constată că, în speă, în speă, în ăăă, în ăăă, ăăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăă, ăăăă, ăăăă, ăăăă, ăăăă, ăăăă, ăăăă, ăăăăă, ăăăăă, ăăăăă, ăăăă, ă, ăăă, ă, ăăă, ă, ăă, ăă, ăă, ăăăă, ăă, ăăăă, ăăăăăăăăăăăăăăăă, ă, ăăăă, ă, ăăăăăăăă, ăă, ă, ă, , , , , ă ă ă ă ăăăăăăăăăăăăăăăă, , , , ăăăăăă, , ăă , , , , , , , , , ăăăă , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ă ă ă ă ă ă ă ă ă ă ă ă ă ă , , , , , , , , ă ă ă ă ă , ă ăăăăăăăăăăăăăăăă , , , , ăăăăăăăăăăăăăăăăă , , , , , , , , , , , , , ă ă ă ă ăă Curtea subliniază în această privință că nu îi revine sarcina de a reveni asupra faptului că profesioniștii din domeniul sănătății au făcut un pacient decedat, nici asupra deciziilor lor privind tratamentul care ar fi trebuit să i se administreze (Glass c. Regatul Unit (dec.), nr. 61827/00, 18 martie 2003 21. De asemenea, reclamanții nu afirmă că ar fi trebuit să-și priveze copilul de un tratament medical în general sau de un tratament medical de urgență în special. Or, Curtea consideră că nici o presupusă eroare de diagnosticare care întârzie administrarea unui tratament corect, nici caracterul presupus a fi cu întârziere al unei intervenții medicale speciale nu poate justifica în sine punerea acestei specii pe același plan ca și cazurile referitoare la refuzul îngrijirii (Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, 200 22. În plus, Curtea consideră că nu a fost produs în speță de suficiente elemente pentru a demonstra că a existat la momentul respectiv o disfuncție sistemică sau structurală a unui spital în care fiul reclamanților fusese tratat, de care autoritățile aveau sau ar fi trebuit să aibă cunoștință și în privința căruia nu au luat măsurile preventive necesare și că această defecțiune a contribuit în mod decisiv la moartea fiului reclamanților (comparat cu Asye Genç Turcia, nr. 24109/07, § 80, 27 ianuarie 2015 și Aydoćdu c. Turcia, nr. 40448/06, § 87, 30 august 2016 23. De asemenea, nu s-a demonstrat nici faptul că vina comisă de profesioniștii din domeniul sănătății a mers dincolo de o simplă eroare sau neglijență medicală, nici că persoanele care au participat la îngrijirea fiului reclamanților nu i-au acordat un tratament medical de urgență, cu respectarea obligațiilor lor profesionale, în timp ce știau în mod corespunzător că o astfel de absență a tratamentului i-ar pune viața în pericol. În această privință, Curtea consideră că presupusa lipsă de diligență a medicului pus în discuție din cauza lipsei de realizare a tomografiei nu se referă în sine la o disfuncționalitate a serviciilor spitalicești de natură să angajeze răspunderea statului pe teren la art. 2 din Convenție. În cazul de față, aceasta nu dispune de niciun element de probă sau de altă informație care să îi permită să facă referire la constatarea sau concluzia că există o situație de disfuncie structurală sau sistemică în cadrul serviciilor de sănătate în cauză. 24. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că prezenta cauză are ca obiect acuzații de neglijență medicală. În aceste condiții, obligațiile pozitive materiale impuse Turciei se limitează la instituirea unui cadru de reglementare adecvat care să impună spitalelor, fie private, fie publice, să adopte măsuri adecvate pentru protejarea vieții pacienților ( Lopes de Sousa Fernandes, citată anterior, §§ 186 și 189). 25. Curtea consideră că cadrul de reglementare în vigoare nu dezvăluie nicio încălcare a obligațiilor care îi impunea să protejeze dreptul la viață al fiului reclamanților. Acestea nu denunță, de altfel, o astfel de încălcare. 26. Prin urmare, obiecțiunile reclamanților întemeiate pe art. 2 din Convenție sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) lit. (a) și 4 din Convenție. 27. 1 din Convenție, Curtea observă că, în speță, reclamanta Gülderen Șahinler nu era constituită parte la procesul penal inițiat împotriva doctorului H.B. Prin urmare, obiecțiile sale referitoare la procedura penală în cauză sunt incompatibile rațional cu art. 6 din Convenție. În ceea ce privește reclamantul Faik Șahinler, el a fost constituit parte la această procedură în scopuri pur represive cu scopul unic de a obține condamnarea penală a pârâtului și nu pentru a proteja sau a obține drepturi de caracter civil. Prin urmare, constituirea de părți interesate ale acestuia din urmă nu mai intră în domeniul de aplicare a articolului 6 din Convenție. Prin urmare, obiecțiile sale sunt inadmisibile și pentru incompatibilitatea rațională cu Convenția, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din Convenție (Perez c. Franța [GC], nr. 47287/99, § 56, CEDH 2004-I, Beyazgül c. Turcia, n 27849/03, § 43 și 44, 22 septembrie 2009, Halat c. Turcia, n 23607/08, § 58-61, 8 noiembrie 2011 și Öztürk c. Turcia, n 3444/07, § 30, 2 octombrie 2012). Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcută în franceză și comunicat în scris la 17 ianuarie 2019. Hasan Bak
Requête n
o
36079/18
Faik ȘAHINLER et Gulderen SAHINLER
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 4 décembre 2018 en un comité composé de
:
Ledi Bianku,
président,
Jon Fridrik Kjølbro,
Ivana Jelić,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 20 juillet 2018,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, M. Faik Șahinler et M
me
Gülderen Șahinler, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1971 et en 1974 et résidant à Bursa. Ils ont été représentés devant la Cour par M
e
2.
Les requérants se plaignent des circonstances du décès de leur bébé de onze mois d’un traumatisme crânien qui n’aurait pas été détecté à temps par les médecins urgentistes.
3.
Le 10 mars 2002, alors qu’il apprenait à marcher chez lui, le bébé Yavuz tomba sur la tête.
4.
Transféré à l’hôpital public de Bursa, les médecins lui firent une radiographie du crâne et estimèrent qu’il ne souffrait pas de traumatisme crânien. Ils conseillèrent à ses parents de le surveiller à la maison et de revenir à l’hôpital en cas de problème.
5.
Le 11 mars 2002, le bébé Yavuz ne se sentant pas bien, ses parents l’amenèrent de nouveau à l’hôpital. Les médecins pratiquèrent une tomographie et constatèrent qu’il y avait une fracture crânienne. Le bébé Yavuz fut opéré d’urgence mais ne put être sauvé et il décéda d’une hémorragie cérébrale.
6.
Le 15 mars 2002, les requérants déposèrent une plainte à l’encontre du personnel de santé de l’hôpital auprès du parquet de Bursa.
7.
Le 31 mai 2002, une procédure pénale fut engagée contre le médecin H.B.
8.
Le requérant Faik Șahinler se constitua partie intervenante et il demanda la condamnation pénale du médecin mis en cause pour négligence dans l’exercice de sa profession.
9.
Le 13 octobre 2008, le tribunal correctionnel de Bursa déclara éteinte par prescription l’action publique contre l’accusé.
10.
Le 8 mai 2014, les requérants saisirent la commission d’indemnisation créée en vertu de la loi n
o
6384, de leur allégation de la durée déraisonnable de la procédure pénale engagée à l’encontre du médecin H.B.
11.
Le 7 janvier 2015, ils furent déboutés de leur demande au motif que Gülderen Șahinler ne s’était pas constituée partie intervenante à la procédure pénale et que Faik Șahinler s’était constituée partie intervenante au procès à des fins purement répressives dans le seul but d’obtenir la condamnation pénale de l’accusé et non pas pour protéger ou obtenir des droits de caractère civil.
12.
Le 30 avril 2015, le tribunal administratif régional d’Ankara confirma la décision de la commission d’indemnisation en toutes ses dispositions.
13.
Les 9 et 10 juillet 2015, les requérants introduisirent deux requêtes devant la Cour constitutionnelle à propos de cette affaire.
14.
Par deux arrêts des 10 mai et 20 juillet 2017, la Cour constitutionnelle décida que les requêtes étaient manifestement mal fondées au motif que le raisonnement retenu par la commission d’indemnisation était conforme tant à la Constitution qu’à la jurisprudence de la Cour Européenne des Droits de l’Homme.
15.
Invoquant l’article 2 de la Convention, les requérants se plaignent des circonstances du décès de leur fils. Ils soutiennent que le petit Yavuz est décédé des suites de négligence du médecin qui n’aurait pas posé le bon diagnostic. Ils estiment notamment que le médecin mis en cause aurait dû dès le début pratiquer une tomographie afin de poser le bon diagnostic.
16.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les intéressés se plaignent également de la durée de la procédure pénale entamée contre le médecin H.B. et de l’inefficacité ainsi que de l’iniquité de celle-ci en raison du fait que l’accusé aurait bénéficié d’une impunité pénale devant les tribunaux répressives internes.
17.
À supposer même que la requête ait été introduite dans le délai de six mois mentionné à l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour réaffirme que, dans le contexte d’allégations de négligence médicale, les obligations positives matérielles des États en matière de traitement médical sont limitées au devoir de poser des règles, c’est-à-dire de mettre en place un cadre réglementaire effectif obligeant les établissements hospitaliers, qu’ils soient publics ou privés, à adopter les mesures appropriées pour protéger la vie des patients (
Lopes de Sousa Fernandes c. Portugal
[GC], n
o
56080/13, §
186, 19
décembre 2017).
18.
Même lorsque la négligence médicale a été établie, la Cour ne conclut normalement à la violation du volet matériel de l’article
2 que si le cadre réglementaire applicable ne protégeait pas dûment la vie du patient. Elle réaffirme que, dès lors qu’un État contractant a pris les dispositions nécessaires pour assurer un haut niveau de compétence chez les professionnels de la santé et pour garantir la protection de la vie des patients, on ne peut admettre que des questions telles qu’une erreur de jugement de la part d’un professionnel de la santé ou une mauvaise coordination entre des professionnels de la santé dans le cadre du traitement d’un patient en particulier suffisent en elles-mêmes à obliger un État contractant à rendre des comptes en vertu de l’obligation positive de protéger le droit à la vie qui lui incombait aux termes de l’article
2 de la Convention (voir, parmi beaucoup d’autres, les décisions
Powell c.
Royaume-Uni
, n
o
45305/99
‑
V et
Sevim Güngör c.
Turquie
, n
o
75173/01, 14 avril 2009).
19.
La Cour constate que, en l’espèce, les requérants n’allèguent ni explicitement ni implicitement que la mort de leur enfant ait été provoquée intentionnellement. Ils soutiennent qu’il est décédé des suites d’une hémorragie cérébrale liée à un traumatisme crânien qui n’aurait pas été détectée à temps par un médecin de l’hôpital public de Bursa.
20.
La Cour souligne à cet égard qu’il ne lui appartient pas de revenir sur l’appréciation qu’ont faite des professionnels de la santé de l’état d’un patient désormais décédé, ni sur leurs décisions quant au traitement qui aurait dû lui être administré (
Glass c. Royaume
‑
Uni
(déc.), n
o
61827/00, 18
mars 2003).
21.
Les requérants n’allèguent pas non plus que l’on ait privé leur enfant de l’accès à un traitement médical en général ou à des soins d’urgence en particulier – et rien dans le dossier n’indique non plus que tel ait pu être le cas – mais qu’il a été victime d’un diagnostic erroné parce que le médecin qui l’a traité a été négligent. Or la Cour estime que ni une erreur alléguée de diagnostic retardant l’administration du bon traitement ni le caractère supposément tardif d’une intervention médicale particulière ne sauraient en eux-mêmes justifier de mettre la présente espèce sur le même plan que des affaires relatives à un refus de soins (
Lopes de Sousa Fernandes
, précité,
§
200).
22.
De plus, la Cour considère qu’il n’a pas été produit en l’espèce d’éléments suffisants pour démontrer qu’il existait à l’époque des faits un quelconque dysfonctionnement systémique ou structurel touchant l’hôpital où le fils des requérants avait été traité, dont les autorités avaient ou auraient dû avoir connaissance et à l’égard duquel elle n’ont pas pris les mesures préventives nécessaires, et que cette défaillance a contribué de manière déterminante au décès du fils des requérants (comparer avec
Asiye Genç
c.
Turquie
, n
o
24109/07, § 80, 27 janvier 2015 et
Aydoğdu c.
Turquie
, n
o
40448/06, § 87, 30 août 2016).
23.
Il n’a pas non plus été démontré que la faute prétendument commise par les professionnels de la santé soit allée au-delà d’une simple erreur ou négligence médicale ni que les personnes ayant participé à la prise en charge du fils des requérants ne lui aient pas prodigué un traitement médical d’urgence, au mépris de leurs obligations professionnelles, alors qu’elles savaient pertinemment qu’une telle absence de traitement mettrait sa vie en danger. À cet égard, la Cour considère que le manque allégué de diligence du médecin mis en cause en raison de l’absence de réalisation de tomographie ne s’analyse pas en lui-même en un dysfonctionnement des services hospitaliers de nature à engager la responsabilité de l’État sur le terrain de l’article 2 de la Convention. En l’espèce, elle ne dispose d’aucun élément de preuve ou autre information qui lui permettrait d’aboutir au constat ou à la conclusion qu’il existait une situation de dysfonctionnement structurel ou systémique dans les services de santé en question.
24.
Au vu de ce qui précède, la Cour considère que la présente affaire a pour objet des allégations de négligence médicale. Dans ces conditions, les obligations positives matérielles pesant sur la Turquie se limitent à la mise en place d’un cadre réglementaire adéquat imposant aux hôpitaux, qu’ils soient privés ou publics, d’adopter des mesures appropriées pour protéger la vie des patients (
Lopes de Sousa Fernandes
, précité, §§ 186 et 189).
25.
La Cour estime que le cadre réglementaire en vigueur ne révèle aucun manquement de la part de l’État à l’obligation qui lui incombait de protéger le droit à la vie du fils des requérants. Ceux-ci ne dénoncent d’ailleurs pas un manquement de ce type.
26.
Dès lors les griefs des requérants fondés sur l’article
2 de la Convention sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.
27.
S’agissant des allégations fondées sur l’article
6 §
1 de la Convention, la Cour observe qu’en l’espèce, la requérante Gülderen Șahinler ne s’était pas constituée partie intervenante au procès pénal engagé contre le médecin H.B. Ses griefs relatifs à la procédure pénale en question sont donc incompatibles
ratione materiae
avec l’article 6 de la Convention. Quant au requérant Faik Șahinler, il s’était constitué partie intervenante à cette procédure à des fins purement répressives dans le seul but d’obtenir la condamnation pénale de l’accusé et non pas pour protéger ou obtenir des droits de caractère civil. Dès lors, la constitution de partie intervenante de ce dernier n’entre pas non plus dans le champ d’application de l’article
6 de la Convention. Ses griefs sont donc également irrecevables pour incompatibilité
ratione materiae
avec la Convention, en application de l’article
35 §§ 3 et 4 de celle-ci (
Perez c. France
[GC], n
o
47287/99, §
Beyazgül c. Turquie
, n
o
27849/03, §§ 43 et 44, 22
septembre 2009,
Halat c. Turquie
, n
o
23607/08, §§ 58-61, 8 novembre 2011 et
Öztürk c.
Turquie
, n
o
34644/07, §
30, 2 octobre 2012).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 17 janvier 2019.
Hasan Bakırcı
Ledi Bianku
Greffier adjoint
Président