Dokos și alții împotriva Greciei

Lista părților reclamante figurează în anexă.

Reclamanții au fost reprezentați de avocatul I. Spiliopoulos, avocat în Atena. Guvernul grec („Guvernul") a fost reprezentat de delegatele agentului său, doamna G. Papadaki, asesor la Consiliul Juridic al Statului, și doamna I. Kotsoni, auditor la Consiliul Juridic al Statului. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.

Reclamanții sunt dentiști care fac parte din Sistemul Național de Sănătate (Εθνικό Σύστημα Υγείας) și care lucrau la spitalul „Thriasio" din Elefsina. De la 1 ianuarie la 30 septembrie 1998, aceștia au efectuat mai multe gărzi conform programelor lunare stabilite de conducerea spitalului. Pentru aceste gărzi, reclamanții trebuiau să primească primele stabilite printr-o decizie a miniștrilor Sănătății și Economiei din 17 februarie 1998. Cu toate acestea, în urma unei decizii adoptate la 26 octombrie 1998 de către aceiași miniștri și care stabilea creditele destinate primelor pentru gărzile efectuate în spitalul sus-menționat pentru 1999, precum și a unei decizii a ministrului Sănătății din 11 noiembrie 1998 privind remunerarea medicilor pentru primele nouă luni ale anului 1998, spitalul a procedat la plata primelor de gardă conform acestor decizii.

La 31 martie 1999, reclamanții au sesizat tribunalul administrativ din Atena cu o acțiune prin care contestau modul de calcul al primelor lor de gardă. Aceștia subliniau că, deși legea nr. 2606/1998 stabilea primele pentru gărzile efectuate între 1 ianuarie și 30 septembrie 1998, aceasta nu conținea nicio dispoziție privind primele pentru gărzile efectuate în ultimul trimestru al anului 1998.

La 31 octombrie 2000, tribunalul administrativ a respins acțiunea reclamanților.

La 17 aprilie 2002, curtea de apel administrativă a respins apelul introdus la 29 martie 2001 de reclamanți împotriva hotărârii sus-menționate. Considerând că legea nr. 2606/1998 stabilise un plafon pentru primele de gardă ale medicilor, care nu puteau depăși salariul lor de bază, și desemnase noi organisme pentru a se pronunța în această privință, aceasta a hotărât că noua reglementare era conformă cu Constituția și că primele reclamanților erau plătite în mod legal conform dispozițiilor legii sus-menționate.

Curtea de apel administrativă a mai hotărât că decizia miniștrilor Sănătății și Economiei din 26 octombrie 1998, care stabilise primele pentru anul 1999 conform dispozițiilor articolului 7 § 7 din legea nr. 2606/1998 care aveau efect retroactiv, nu era inaplicabilă pentru anul 1998 și nu făcea ilegală plata primelor pentru 1998. În final, aceasta a precizat că plata primelor conform metodei sus-menționate nu era contrară articolului 4 § 2 din Carta Socială Europeană: această dispoziție nu împiedica legiuitorul să limiteze cuantumul și modul de calcul al primelor la care aveau dreptul lucrătorii pentru orele de muncă suplimentare, atunci când dreptul lor în această privință nu era limitat într-o asemenea măsură încât să devină caduc.

La 21 aprilie 2003, reclamanții au formulat recurs la Consiliul de Stat.

Ședința inițial stabilită la 10 mai 2004 a fost amânată succesiv, la inițiativa Consiliului de Stat, la următoarele date: 17 ianuarie, 23 mai și 7 noiembrie 2005, 13 martie, 18 septembrie și 27 noiembrie 2006, 30 aprilie și 12 noiembrie 2007, 4 februarie, 23 iunie și 17 noiembrie 2008, 9 februarie și 19 octombrie 2009, 1 februarie, 10 mai și 4 octombrie 2010, 21 martie și 14 noiembrie 2011, dată la care a avut loc. Hotărârea (nr. 217/2012) a fost pronunțată la 19 ianuarie 2012 (certificată conformă la 28 februarie 2012).

Consiliul de Stat (Secția a șasea) a respins recursul reclamanților, fără a face nicio referire la hotărârea nr. 827/2010 a formației plenare.

În primul rând, Consiliul de Stat a declarat inadmisibil recursul în măsura în care era introdus de a cincea reclamantă pe motiv că pretențiile sale erau inferioare limitei de 2.000.000 de drahme prevăzute pentru sesizarea Consiliului de Stat (articolul 53 din decretul nr. 18/1989).

Ulterior, Consiliul de Stat a constatat că legea nr. 2606/1998, pe de o parte, mărea remunerarea medicilor și, pe de altă parte, stabilea un nou sistem de gărzi bazat pe aprobarea programului de gărzi pentru anul următor, în limitele creditelor pentru fiecare spital. Această aprobare avea loc în ultimul trimestru al fiecărui an. De altfel, legea nu prevedea nimic în privința remunerațiilor pentru gărzile efectuate între 1 ianuarie și 30 septembrie 1998. Gărzile efectuate în această perioadă și pentru care fuseseră plătite în avans prime nu erau acoperite de dispozițiile noii legi și nicio primă suplimentară nu putea fi plătită. Această reglementare, combinată cu majorarea generală a remunerării medicilor stabilită de legea sus-menționată, precum și cu faptul că primele deja plătite pentru aceste gărzi nu erau arbitrare și nu erau substanțial inferioare primelor pe care aceștia le-ar fi primit în aplicarea noii legi, nu era contrară Constituției.

Pe baza acestor considerații, Consiliul de Stat a afirmat că curtea de apel administrativă a avut dreptate să considere că plata primelor de gardă ale reclamanților era conformă cu dispozițiile legii. B. Dreptul și practica interne pertinente

Articolele pertinente din Constituție prevăd: Articolul 4 „Elenii sunt egali în fața legii." Articolul 104 § 2 „Salariile sau orice fel de remunerații suplimentare ale funcționarilor (...) nu pot depăși totalul salariului lor lunar de bază."

Articolul 7 §§ 7 și 8 din legea nr. 2606/1998 privind remunerațiile medicilor din Sistemul Național de Sănătate, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1998, prevede: „7. În ultimul trimestru al fiecărui an, consiliul de administrație al Sistemului Regional de Sănătate și Asistență Socială formulează o propunere globală pentru spitalele care intră în competența acestui Sistem Regional, în atenția ministerului Sănătății, pentru ca acesta să aprobe programul gărzilor medicilor pentru anul următor. (...) miniștrii Sănătății și Economiei aprobă prin decizie comună programul gărzilor în limitele creditelor disponibile. (...) 8. Totalul remunerațiilor suplimentare sau al altor salarii ale medicilor, inclusiv indemnizațiile pentru gărzile efectuate, nu poate în niciun caz să depășească salariul lunar de bază, fără a include alocațiile familiale și alocațiile medicale și primele de concediu anual. Totalul salariului de bază și al remunerațiilor suplimentare lunare nu poate depăși salariul lunar primit de un membru al Curții de Casație având o experiență profesională de 29 de ani, fără a include alocațiile familiale. Orice depășire a acestui salariu se reduce din primele de gardă."

Printr-o serie de hotărâri nr. 217/2012 (pronunțată în prezenta cauză), 1462/2012, 1563/2012, 3875/2014 și 559/2015, Consiliul de Stat a afirmat că dispozițiile legii nr. 2606/1998 au, pe de o parte, mărit remunerațiile medicilor și, pe de altă parte, au stabilit un nou sistem de gărzi care era bazat pe validarea programului gărzilor pentru anul următor, în limitele creditelor pentru fiecare spital, prin decizie comună a miniștrilor Economiei și Sănătății. Procedura de validare avea loc în ultimul trimestru al fiecărui an. Deși legea prevedea un efect retroactiv al dispozițiilor sale, aceasta nu conținea dispoziții referitoare la primele pentru gărzile efectuate între 1 ianuarie și 30 septembrie 1998. Rezulta că gărzile efectuate în această perioadă și pentru care fusese plătit un avans nu puteau fi remunerate prin acordarea de noi prime, atâta timp cât acest lucru nu era prevăzut de lege.

În plus, prin hotărârea nr. 827/2010 pronunțată la 5 martie 2010, Consiliul de Stat, reunit în formație plenară, a considerat că articolul 7 § 8 din legea nr. 2606/1998 era neconstituțional deoarece contrar principiului egalității garantat de articolul 4 din Constituție. Această hotărâre a fost pronunțată în urma unei căi de atac introduse de medicii spitalului din Limnos care solicitau diverse sume pentru neplata primelor pentru gărzile pe care le efectuaseră între 1996 și 1998. Formația plenară era chemată să interpreteze noțiunea termenilor „salarii sau orice fel de remunerații suplimentare" în sensul articolului 104 § 2 din Constituție.

Consiliul de Stat a considerat că primele plătite pentru gărzi nu constituiau remunerații suplimentare și că astfel ele nu intrau sub incidența limitei stabilite de articolul 104 § 2 din Constituție. În plus, considerând că articolul 7 § 8 din legea nr. 2606/1998 era contrar articolului 4 din Constituție, acesta a observat că, dacă paragraful 8 al articolului sus-menționat stabilea pentru prima dată o limită maximă a salariului medicilor care includea primele de gardă, acest paragraf nu fixa o limită maximă a gărzilor pe care medicii din Sistemul Național de Sănătate le puteau efectua. Această dispoziție era neconstituțională deoarece introducea o diferență de tratament discriminatorie în detrimentul acestor medici care erau obligați, prin lege, să efectueze gărzi pentru care primele depășeau salariul lor lunar și, de asemenea, în măsura în care primeau prime în cuantum echivalent cu cele primite de medici care ar fi efectuat un număr mai mic de gărzi pentru care primele nu depășeau limita maximă.

Legea nr. 4055/2012, intitulată „proces echitabil și durată rezonabilă", a intrat în vigoare la 2 aprilie 2012. Articolele 53-58 din legea sus-menționată introduc o nouă cale de atac indemnitară care vizează acordarea unei satisfacții echitabile cauzată de prelungirea nejustificată a unei proceduri administrative. Articolul 55 § 1 prevede: „Orice cerere de satisfacție echitabilă trebuie introdusă în fața fiecărui grad de jurisdicție separat. Aceasta trebuie prezentată într-un termen de șase luni după publicarea deciziei definitive a jurisdicției în fața căreia durata procedurii a fost, potrivit reclamantului, excesivă (...)"

Reclamanții invocă o dublă încălcare a art. 6, §1 din Convenție: pe de o parte, se plâng de durata procedurii în fața jurisdicțiilor administrative; pe de altă parte, se plâng de faptul că, neurmând în cazul lor jurisprudența consacrată de formația sa plenară în hotărârea nr. 827/2010, Consiliul de Stat a adus atingere principiului securității juridice. Art. 6, §1 se citește astfel în părțile sale pertinente: „Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată în mod echitabil (...) și într-un termen rezonabil, de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)" 1. Durata procedurii

În primul rând, Guvernul invită Curtea să respingă capătul de cerere al reclamanților, în măsura în care privește durata procedurii în fața Consiliului de Stat, pentru neepuizarea căilor de recurs interne, deoarece aceștia nu au introdus o acțiune în daune-interese împotriva Statului în aplicarea legii nr. 4055/2012.

În al doilea rând, Guvernul susține că durata procedurii în fața tribunalului administrativ și a curții de apel administrative nu a fost lungă.

Reclamanții admit că nu au făcut uz de legea nr. 4055/2012, dar justifică această omisiune astfel: a) hotărârea nr. 217/2012 a fost pronunțată la 19 ianuarie 2012, adică cu trei luni înainte de intrarea în vigoare a legii; b) procedura privind acordarea daunelor-interese în aplicarea acestei legi nu fusese încă definită; c) chestiunea daunelor-interese ar fi decisă de Consiliul de Stat însuși, adică de judecători care ar fi colegi ai celor care au întârziat atât de mult să se pronunțe în cauză. Reclamanții nu prezintă observații cu privire la durata procedurii în fața jurisdicțiilor de fond.

În ceea ce privește procedura în fața Consiliului de Stat, Curtea observă că, după cum reiese din dosar, hotărârea nr. 217/2012 a înaltei jurisdicții administrative a fost publicată la 19 ianuarie 2012, adică cu mai puțin de șase luni înainte de 2 aprilie 2012, data intrării în vigoare a legii nr. 4055/2012, care introduce, printre altele, în beneficiul justițiabililor într-o procedură în fața jurisdicțiilor administrative, o nouă cale de atac indemnitară de exercitat în termen de șase luni de la publicarea unei decizii definitive a unui tribunal în fața căruia durata procedurii ar fi fost nerezonabilă (a se vedea paragraful 21 mai sus). Rezultă că reclamanții puteau exercita calea de atac prevăzută de legea menționată pentru a se plânge de durata procedurii în cauză. În lumina jurisprudenței sale în cauza Techniki Olympiaki A. E și, în special, a considerațiilor Curții cu privire la efectivitatea căii de atac indemnitare în cauză (a se vedea Techniki Olympiaki A. E c. Greciei, nr. 40547/10, 1 octombrie 2013, § 58), Curtea concluzionează că reclamanții erau obligați prin articolul 35 § 1 din Convenție să utilizeze această cale de atac. De altfel, ea constată că nicio circumstanță excepțională de natură să scutească reclamanții de obligația de a epuiza această cale de recurs internă nu a fost identificată în speță.

În consecință, capătul de cerere al reclamanților din perspectiva art. 6, §1 din Convenție privind durata procedurii în fața Consiliului de Stat trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

În ceea ce privește partea capătului de cerere referitoare la durata procedurii care a început la 31 martie 1999, cu sesizarea tribunalului administrativ, și s-a încheiat la 17 aprilie 2002, cu hotărârea curții de apel administrative, Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Vassilios Athanasiou și alții c. Greciei, nr. 50973/08, 21 decembrie 2010).

În speță, perioada de luat în considerare se întinde pe aproximativ trei ani. Procedura în fața tribunalului administrativ a început la 31 martie 1999 și s-a încheiat la 31 octombrie 2000: aceasta a durat deci un an și șapte luni. Cea din fața curții de apel administrative a început la 29 martie 2001 și s-a încheiat la 17 aprilie 2002: aceasta a durat deci puțin mai mult de un an. Curtea nu identifică perioade de inactivitate sau de lentoare nejustificate pe parcursul procedurii litigioase care ar fi imputabile comportamentului autorităților interne (a se vedea Karambatsou c. Greciei, nr. 40138/09, § 17, 27 martie 2012).

Prin urmare, această parte a capătului de cerere referitor la durata procedurii în cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 a) și 4 din Convenție. 2. Proces echitabil

Reclamanții susțin că formația plenară a Consiliului de Stat în hotărârea sa nr. 827/2010 și Secția a șasea a acestuia în hotărârea care îi privește nu s-au pronunțat asupra unor chestiuni juridice diferite: ambele au interpretat chestiunea primelor de gardă ale medicilor din Sistemul Național de Sănătate și limitele impuse acestor prime de legea nr. 2606/1998. Prin hotărârea nr. 827/2010, medicii au avut dreptul să primească totalitatea primelor pentru gărzile lor, chiar dacă aceste prime depășeau cuantumul salariilor lor lunare. Prin hotărârea nr. 217/2012, dreptul de a primi o parte din primele pentru gărzile efectuate a fost negat reclamanților, în timp ce aceste prime nu depășeau cuantumul salariilor lor lunare.

Guvernul susține că motivele hotărârii nr. 217/2012 a Consiliului de Stat nu contrazic pe cele ale hotărârii nr. 827/2010 a formației plenare a acestuia, deoarece cele două formații s-au pronunțat asupra unor chestiuni de natură diferită. Formația plenară trebuia să se pronunțe cu privire la chestiunea de a ști, pe de o parte, dacă primele de gardă constituiau o „remunerație suplimentară" în sensul articolului 104 § 2 din Constituție și dacă limita prevăzută în acest articol li se aplica, și, pe de altă parte, dacă paragraful 8 al articolului 7 din legea nr. 2606/1998 era conform articolului 4 din Constituție. În schimb, hotărârea nr. 217/2012 a afirmat că, omițând să reglementeze chestiunea primelor pentru gărzile efectuate în perioada litigioasă, legiuitorul și-a exprimat voința de a nu prevedea o plată suplimentară pentru aceste prime. Această hotărâre a mai subliniat că această omisiune, combinată cu majorarea salariilor medicilor și cu faptul că partea din prime care le fusese deja plătită nu era arbitrară, ci întemeiată pe lege, nu era neconstituțională.

În fine, Guvernul subliniază că hotărârea nr. 217/2012 este conformă cu o jurisprudență mai recentă a Consiliului de Stat (paragraful 18 mai sus) asupra chestiunii pe care s-a pronunțat.

Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale, în special instanțelor judecătorești, să interpreteze legislația internă (a se vedea Brualla Gómez de la Torre c. Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri și decizii 1997-VIII, și Saez Maeso c. Spaniei, nr. 77837/01, § 22, 9 noiembrie 2004) și că rolul său se limitează la a verifica compatibilitatea cu Convenția a efectelor unei astfel de interpretări. Aceasta subliniază, în plus, că principiul securității juridice este implicit în ansamblul articolelor Convenției și că reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale Statului de drept (Beian c. României (nr. 1), nr. 30658/05, § 39, CEDO 2007-XIII (extrase)). Prin urmare, deși admite că divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de jurisdicții de fond care au autoritate asupra zonei lor teritoriale, nu este mai puțin adevărat că rolul unei jurisdicții supreme este tocmai de a soluționa aceste contradicții, fixând interpretarea care trebuie urmată (Nejdet Șahin și Perihan Șahin c. Turciei [MC], nr. 13279/05, § 51, 20 octombrie 2011 și Beian, citată anterior, § 39).

În această privință, Curtea consideră, în plus, că diferența de tratament aplicată a două litigii nu poate fi înțeleasă ca o divergență de jurisprudență dacă este justificată de o diferență în situațiile de fapt în cauză.

Curtea constată că, prin hotărârea nr. 827/2010 pronunțată la 5 martie 2010, Consiliul de Stat, reunit în formație plenară, a considerat că articolul 7 § 8 din legea nr. 2606/1998 era neconstituțional deoarece era contrar principiului egalității garantat de articolul 4 din Constituție. Această hotărâre a fost pronunțată în urma unei căi de atac introduse de medicii spitalului din Limnos care solicitau diverse sume pentru neplata primelor pentru gărzile pe care le efectuaseră între 1996 și 1998. Formația plenară era chemată să interpreteze noțiunea termenilor „salarii sau orice fel de remunerații suplimentare" în sensul articolului 104 § 2 din Constituție.

În această hotărâre, Consiliul de Stat a considerat că primele plătite pentru gărzi nu constituiau remunerații suplimentare și că astfel ele nu intrau sub incidența limitei stabilite de articolul 104 § 2 din Constituție. În plus, considerând că articolul 7 § 8 din legea nr. 2606/1998 era contrar articolului 4 din Constituție, acesta a observat că, dacă paragraful 8 al articolului sus-menționat stabilea pentru prima dată o limită maximă a salariului medicilor care includea primele de gardă, acest paragraf nu fixa o limită maximă a gărzilor pe care medicii din Sistemul Național de Sănătate le puteau efectua. Această dispoziție era neconstituțională deoarece introducea o diferență de tratament discriminatorie în detrimentul acestor medici care erau obligați, prin lege, să efectueze gărzi pentru care primele depășeau salariul lor lunar și, de asemenea, în măsura în care primeau prime în cuantum echivalent cu cele primite de medici care ar fi efectuat un număr mai mic de gărzi pentru care primele nu depășeau limita maximă.

Pe de altă parte, chestiunea juridică pe care Secția a șasea a Consiliului de Stat a fost chemată să o examineze era aceea de a ști dacă dispozițiile pertinente ale legii nr. 2606/1998 privind remunerarea medicilor în temeiul primelor pentru gărzile efectuate puteau fi aplicate în mod retroactiv pentru perioada 1 ianuarie - 30 septembrie 1998 pentru care legea nu prevedea dispoziții tranzitorii. Trebuie subliniat că cauza reclamanților nu privea salariile lor obișnuite, nici totalitatea primelor de gardă pentru această perioadă de nouă luni (din care o parte fusese deja avansată reclamanților), ci doar partea rămasă neplătită a acestora.

De altfel, Curtea observă că, dacă reclamanții au sesizat Consiliul de Stat la 21 aprilie 2003 și acesta a pronunțat hotărârea sa la 19 ianuarie 2012, formația plenară a Consiliului de Stat fusese, de asemenea, sesizată în aceeași perioadă cu o chestiune mai generală decât cea ridicată de cauza reclamanților și care trebuia decisă mai întâi: dacă primele de gardă ale medicilor constituiau „remunerații suplimentare" în sensul articolului 104 § 2 din Constituție, caz în care ar fi fost supuse unui plafon. În schimb, cauza reclamanților privea aplicarea retroactivă a dispozițiilor legii nr. 2606/1998.

Curtea reamintește că, dacă o practică divergentă se dezvoltă în cadrul uneia dintre cele mai înalte autorități judiciare ale țării, aceasta devine ea însăși sursă de insecuritate juridică, aducând astfel atingere principiului securității juridice și reducând încrederea publicului în sistemul judiciar (Beian, citată anterior, § 39). Cu toate acestea, nu pare să fi fost cazul în speță. După cum s-a explicat mai sus, formația plenară a Consiliului de Stat și Secția a șasea a acestuia s-au pronunțat asupra unor chestiuni parțial diferite și nu se poate susține că hotărârea Secției a șasea a adoptat o soluție opusă celei a hotărârii formației plenare, după cum susțin reclamanții, sau unei alte jurisprudențe interne constante.

Curtea consideră că Consiliul de Stat nu a creat în prezenta cauză o situație de incertitudine jurisprudențială de natură să aducă atingere principiului securității juridice.

Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că capătul de cerere al reclamantului întemeiat pe o divergență de jurisprudență este vădit nefondat și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. B. Cu privire la încălcarea pretinsă a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1

Reclamanții se plâng că, neluând în considerare hotărârea nr. 827/2010 a formației plenare a Consiliului de Stat, Secția a șasea, când s-a pronunțat în cazul lor, i-a tratat în mod discriminatoriu față de medicii spitalului din Limnos care, ei, au fost despăgubiți integral pentru gărzile lor efectuate între 1996 și 1998, în aplicarea hotărârii nr. 827/2010. Aceștia invocă o încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, care se citesc astfel: Articolul 14 din Convenție „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta (...) Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație." Articolul 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."

Guvernul susține că situația medicilor spitalului din Limnos era diferită de cea a reclamanților. Primii cereau anumite sume pentru neplata tuturor primelor de gardă efectuate în 1996-1998, aceste prime fiindu-le suprimate deoarece articolul 7 § 8 din legea nr. 2606/1998 stabilise un plafon al remunerațiilor lor. În plus, dacă Curtea consideră că a existat o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților, această ingerință era prevăzută de lege și a respectat echilibrul dorit de articolul 1 din Protocolul nr. 1, deoarece legea nr. 2606/1998 a avut ca efect majorarea salariului lunar al reclamanților.

Conform jurisprudenței constante a Curții, articolul 14 din Convenție completează celelalte clauze normative ale Convenției și ale Protocoalelor sale. Acesta nu are o existență independentă, deoarece este valabil numai pentru „exercitarea drepturilor și libertăților" pe care le garantează. Cu siguranță, el poate intra în joc chiar și fără o încălcare a cerințelor lor și, în această măsură, are un domeniu de aplicare autonom, dar nu se poate aplica dacă faptele litigiului nu intră sub incidența cel puțin a uneia dintre clauzele menționate (Beian, citată anterior, § 48).

În speță, reclamanții cereau despăgubiri deoarece legea nr. 2606/1998 nu prevedea dispoziții specifice care să stabilească primele pentru gărzile efectuate până în ultimul trimestru al anului 1998, dintre care o parte le fuseseră deja plătite pe baza calculelor anterioare legii. Reclamanții nu dispuneau deci nici de un bun actual, nici de o creanță în virtutea căreia puteau pretinde că aveau o „speranță legitimă" și rezonabilă de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate (a se vedea, de exemplu, Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein c. Germaniei [MC], nr. 42527/98, § 83, CEDO 2001-VIII, și Gratzinger și Gratzingerova c. Republicii Cehe (dec.) [MC], nr. 39794/98, § 69, CEDO 2002-VII).

Partea neplătită a primelor pe care le revendicau nu le putea fi recunoscută decât printr-o decizie a administrației sau printr-o hotărâre a jurisdicțiilor administrative care le-ar fi fost favorabilă. Aceasta nefiind cazul, reclamanții nu se pot prevala de un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În consecință, nici articolul 1 din Protocolul nr. 1, nici articolul 14 din Convenție nu se aplică faptelor speței.

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, Declară cererea inadmisibilă. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 24 ianuarie 2019. Renata Degener Ksenija Turković Grefier adjunct Președinte ANEXĂ Nr. Prenume NUME Anul nașterii Locul de reședință Eleftherios DOKOS 1952 Atena Melpomeni AVOUZOUKLIDOU 1959 Atena Dimitrios BERMBERIDIS 1946 Megara Ekaterini DIMITRIOU 1965 Atena Timotheos SAKELLARIOU 1941 Atena

La liste des parties requérantes figure en annexe.

Les requérants ont été représentés par M e I. Spiliopoulos, avocat à Athènes. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») a été représenté par les déléguées de son agent, Mme G. Papadaki, assesseure au Conseil juridique de l’État, et Mme I. Kotsoni, auditrice au Conseil juridique de l’État. A. Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les requérants sont des dentistes relevant du Système National de Santé ( Εθνικό Σύστημα Υγείας ) et qui travaillaient à l’hôpital « Thriasio » d’Elefsina. Du 1 er janvier au 30 septembre 1998, ils effectuèrent plusieurs gardes conformément aux programmes mensuels établis par la direction de l’hôpital. Pour ces gardes, les requérants devaient percevoir les primes fixées par une décision des ministres de la Santé et de l’Économie du 17 février 1998. Toutefois, suite à une décision prise le 26 octobre 1998 par ces mêmes ministres et fixant les crédits destinés aux primes de gardes effectuées dans l’hôpital susmentionné pour 1999, ainsi qu’une décision du ministre de la Santé du 11 novembre 1998 concernant la rémunération des médecins pour les neuf premiers mois de 1998, l’hôpital procéda au paiement des primes de gardes conformément à ces décisions.

Le 31 mars 1999, les requérants saisirent le tribunal administratif d’Athènes d’une action par laquelle ils contestaient le mode de calcul de leurs primes de garde. Ils soulignaient qu’alors que la loi n o 2606/1998 fixait les primes pour les gardes effectuées du 1 er janvier au 30 septembre 1998, il ne contenait aucune disposition concernant les primes pour les gardes effectuées pendant le dernier trimestre 1998.

Le 31 octobre 2000, le tribunal administratif débouta les requérants.

Le 17 avril 2002, la cour d’appel administrative rejeta l’appel introduit le 29 mars 2001 par les requérants contre le jugement précité. Considérant que la loi n o 2606/1998 avait fixé un plafond pour les primes de garde des médecins qui ne pouvaient pas dépasser leur traitement de base et avait désigné de nouveaux les organes pour se prononcer à ce sujet, elle jugea que la nouvelle réglementation était conforme à la Constitution et les primes des requérants étaient versées légalement selon les dispositions de la loi précitée.

La cour d’appel administrative jugea aussi que la décision des ministres de la Santé et de l’Économie du 26 octobre 1998, qui avait fixé les primes pour 1999 selon les dispositions de l’article 7 § 7 de la loi n o 2606/1998 qui avaient un effet rétroactif, n’était pas inapplicable pour l’année 1998 et ne rendait pas illégal le paiement des primes pour 1998. Enfin, elle précisa que le paiement des primes selon la méthode précitée n’était pas contraire à l’article 4 § 2 de la Charte Sociale Européenne : cette disposition n’empêchait pas le législateur de limiter le montant et le mode de calcul des primes auxquelles avaient droit les travailleurs pour des heures de travail supplémentaires, lorsque leur droit à cet égard n’était pas limité à un degré tel qu’il devenait caduc.

Le 21 avril 2003, les requérants se pourvurent en cassation devant le Conseil d’État.

L’audience initialement fixée au 10 mai 2004 fut successivement reportée, à l’initiative du Conseil d’État, aux dates suivantes : 17 janvier, 23 mai et 7 novembre 2005, 13 mars, 18 septembre et 27 novembre 2006, 30 avril et 12 novembre 2007, 4 février, 23 juin, et 17 novembre 2008, 9 février et 19 octobre 2009, 1 er février, 10 mai et 4 octobre 2010, 21 mars et 14 novembre 2011, date à laquelle elle eut lieu. L’arrêt (n o 217/2012) fut rendu le 19 janvier 2012 (certifié conforme le 28 février 2012).

Le Conseil d’État (sixième Section) rejeta le pourvoi des requérants, sans faire aucune référence à l’arrêt n o 827/2010 de la formation plénière.

En premier lieu, le Conseil d’État déclara irrecevable le pourvoi pour autant qu’il était introduit par la cinquième requérante au motif que ses prétentions étaient inférieures à la limite de 2 000 000 drachmes prévu pour saisir le Conseil d’État (article 53 du décret n o 18/1989).

Par la suite, le Conseil d’État releva que la loi n o 2606/1998, d’une part, augmentait la rémunération des médecins, et, d’autre part, établissait un nouveau système de gardes fondé sur l’approbation du programme de gardes pour l’année suivante, dans les limites des crédits pour chaque hôpital. Cette approbation avait lieu le dernier trimestre de chaque année. Par ailleurs, la loi ne faisait aucune prévision au sujet des rémunérations pour des gardes effectuées entre le 1 er janvier et le 30 septembre 1998. Les gardes effectuées pendant cette période et pour lesquelles des primes avaient été versées d’avance, n’étaient pas couvertes par les dispositions de la nouvelle loi et aucune prime supplémentaire ne pouvait être versée. Cette réglementation, combinée avec l’augmentation générale de la rémunération des médecins établie par la loi précitée ainsi qu’avec le fait que les primes déjà versées pour ces gardes n’étaient pas arbitraires et n’étant pas substantiellement inférieures aux primes que ceux-ci auraient perçues en application de la nouvelle loi, n’était pas contraire à la Constitution.

Sur la base de ces considérations, le Conseil d’État affirma que la cour d’appel administrative avait eu raison de considérer que le paiement des primes de gardes des requérants était conforme aux dispositions de la loi. B. Le droit et la pratique internes pertinents

Les articles pertinents de la Constitution disposent : Article 4 « Les Hellènes sont égaux devant la loi. » Article 104 § 2 « Les appointements ou toute sorte de rémunérations supplémentaires des fonctionnaires (...) ne peuvent dépasser la totalité de leur traitement mensuel de base. »

L’article 7 §§ 7 et 8 de la loi n o 2606/1998 relative aux rémunérations des médecins du Système national de santé, qui est entrée en vigueur le 1 er janvier 1998, prévoit : « 7. Pendant le dernier trimestre de chaque année, le conseil d’administration du Système Régional de Santé et de Prévoyance formule une proposition globale pour les hôpitaux relevant de la compétence de ce Système Régional à l’attention du ministère de la Santé afin que celui-ci approuve le programme des gardes des médecins pour l’année suivante. (...) les ministres de la Santé et de l’Économie approuvent par décision commune le programme des gardes dans les limites des crédits disponibles. (...) 8. La totalité des rémunérations supplémentaires ou d’autres appointements des médecins, y compris les indemnités pour gardes effectuées, ne peut en aucun cas dépasser le traitement de base mensuel, sans compter les allocations familiales et les allocations médicales et les primes de congé annuel. La totalité du traitement de base et des rémunérations supplémentaires mensuels ne peut dépasser le traitement mensuel perçu par un membre de la Cour de cassation ayant une expérience professionnelle de 29 ans, sans compter les allocations familiales. Tout dépassement de ce traitement est réduit des primes de gardes. »

Par une série d’arrêts n o 217/2012 (rendu en l’espèce), 1462/2012, 1563/2012, 3875/2014 et 559/2015, le Conseil d’État a affirmé que les dispositions de la loi n o 2606/1998 ont, d’une part, augmenté les rémunérations de médecins, et, d’autre part, établi un nouveau système de gardes qui était fondé sur la validation du programme des gardes de l’année suivante, dans les limites des crédits pour chaque hôpital, par décision commune des ministres de l’Économie et de la Santé. La procédure de validation avait lieu au dernier trimestre de chaque année. Si la loi prévoyait un effet rétroactif de ses dispositions, il ne contenait de disposition relative aux primes pour les gardes effectuées du 1 er janvier au 30 septembre 1998. Il en résultait que les gardes effectuées pendant cette période et pour lesquelles une avance avait été versée, ne pouvaient pas être rémunérées par l’octroi de nouvelles primes tant que cela n’était pas prévu par la loi.

En outre, par son arrêt n o 827/2010 rendu le 5 mars 2010, le Conseil d’État, siégeant en formation plénière, a considéré que l’article 7 § 8 de la loi n o 2606/1998 était inconstitutionnel car contraire au principe d’égalité garanti par l’article 4 de la Constitution. Cet arrêt était rendu à la suite d’un recours introduit par les médecins de l’hôpital de Limnos qui demandaient diverses sommes pour non-versement des primes pour les gardes qu’ils avaient effectuées entre 1996 et 1998. La formation plénière était appelée à interpréter la notion des termes « appointements ou toute sorte de rémunérations supplémentaires » au sens de l’article 104 § 2 de la Constitution.

Le Conseil d’État a considéré que les primes versées pour les gardes ne constituaient pas de rémunérations supplémentaires et qu’ainsi elles n’étaient pas visées par la limite fixée par l’article 104 § 2 de la Constitution. En outre, en considérant que l’article 7 § 8 de la loi n o 2606/1998 était contraire à l’article 4 de la Constitution, elle a relevé que si le paragraphe 8 de l’article précité établissait pour la première fois une limite maximale au salaire des médecins qui incluait les primes de garde, ce paragraphe ne fixait pas une limite maximale des gardes que les médecins relevant du Système National de Santé pouvaient effectuer. Cette disposition était inconstitutionnelle car elle introduisait une différence de traitement discriminatoire au dépens de ces médecins lesquels étaient obligés, de par la loi, d’effectuer des gardes pour lesquelles les primes dépassaient leur salaire mensuel et aussi dans la mesure où ils recevraient des primes d’un montant équivalent à celles perçus par des médecins qui auraient effectué un nombre moindre de gardes pour lesquels les primes ne dépasseraient pas la limite maximale.

La loi n o 4055/2012, intitulée « procès équitable et durée raisonnable », est entrée en vigueur le 2 avril 2012. Les articles 53 à 58 de la loi précitée introduisent un nouveau recours indemnitaire visant à l’octroi d’une satisfaction équitable causé par la prolongation injustifiée d’une procédure administrative. L’article 55 § 1 dispose : « Toute demande de satisfaction équitable doit être introduite devant chaque degré de juridiction séparément. Elle doit être présentée dans un délai de six mois après la publication de la décision définitive de la juridiction devant laquelle la durée de la procédure a été, selon le requérant, excessive (...) » GRIEFS

Les requérants allèguent en particulier des violations de l’article 6 § 1 de la Convention (durée de la procédure), de l’article 6 § 1 (principe de la sécurité juridique) et de l’article 1 du Protocole n o 1 combiné avec l’article 14 de la Convention. EN DROIT A. Sur les violations alléguées de l’article 6 § 1 de la Convention

Les requérants allèguent une double violation de l’article 6 § 1 de la Convention : d’une part, ils se plaignent de la durée de la procédure devant les juridictions administratives ; d’autre part, ils se plaignent du fait qu’en ne suivant pas dans leur cas la jurisprudence consacrée par sa formation plénière dans son arrêt n o 827/2010, le Conseil d’État a porté atteinte au principe de la sécurité juridique. L’article 6 § 1 se lit ainsi dans ses parties pertinentes : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Durée de la procédure

En premier lieu, le Gouvernement invite la Cour à rejeter le grief des requérants, pour autant qu’il concerne la durée de la procédure devant le Conseil d’État, pour non-épuisement des voies de recours internes, car ils n’ont pas introduit une action en dommages-intérêts contre l’État en application de la loi n o 4055/2012.

En deuxième lieu, le Gouvernement soutient que la durée de la procédure devant le tribunal administratif et la cour d’appel administrative n’était pas longue.

Les requérants admettent qu’ils n’ont pas fait usage de la loi n o 4055/2012 mais ils justifient cette omission ainsi : a) l’arrêt n o 217/2012 était rendu le 19 janvier 2012, soit trois mois avant l’entrée en vigueur de la loi ; b) la procédure relative à l’octroi des dommages-intérêts en application de cette loi n’avait pas encore été définie ; c) la question des dommages-intérêts serait décidée par le Conseil d’État lui-même, c’est-à-dire par des juges qui seraient des collègues de ceux qui ont mis si longtemps à statuer dans l’affaire. Les requérants ne présentent pas d’observations sur la durée de la procédure devant les juridictions du fond.

En ce qui concerne la procédure devant le Conseil d’État, la Cour observe que, comme il ressort du dossier, l’arrêt n o 217/2012 de la haute juridiction administrative a été publié le 19 janvier 2012, à savoir moins de six mois avant le 2 avril 2012, date de l’entrée en vigueur de la loi n o 4055/2012, qui introduit, entre autres, au bénéfice des justiciables dans une procédure devant les juridictions administratives, un nouveau recours indemnitaire à exercer dans les six mois de la publication d’une décision définitive d’un tribunal devant lequel la durée de la procédure aurait été déraisonnable (voir, paragraphe 21 ci-dessus). Il s’ensuit que les requérants pouvaient exercer le recours prévu par ladite loi pour se plaindre de la durée de la procédure en cause. À la lumière de sa jurisprudence dans l’affaire Techniki Olympiaki A. E et notamment des considérations de la Cour sur l’effectivité du recours indemnitaire en cause (voir Techniki Olympiaki A. E c. Grèce , n o 40547/10, 1 er octobre 2013, § 58), la Cour conclut que les requérants étaient tenus par l’article 35 § 1 de la Convention d’utiliser ce recours. Par ailleurs, elle note qu’aucune circonstance exceptionnelle de nature à dispenser les requérants de l’obligation d’épuiser cette voie de recours interne n’a été décelée en l’occurrence.

Par conséquent, le grief des requérants sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention concernant la durée de la procédure devant le Conseil d’État doit être rejeté pour non-épuisement des voies de recours internes en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Quant à la partie du grief concernant la durée de la procédure qui a commencé le 31 mars 1999, avec la saisine du tribunal administratif et s’est terminée le 17 avril 2002, avec l’arrêt de la cour d’appel administrative, la Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Vassilios Athanasiou et autres c. Grèce , n o 50973/08, 21 décembre 2010).

En l’occurrence, la période à prendre en compte s’étale sur trois ans environ. La procédure devant le tribunal administratif a commencé le 31 mars 1999 et a pris fin le 31 octobre 2000 : elle a donc duré un an et sept mois. Celle devant la cour d’appel administrative a commencé le 29 mars 2001 et a pris fin le 17 avril 2002 : elle a donc duré un peu plus d’un an. La Cour ne relève pas de périodes d’inactivité ou de lenteur injustifiées tout au long de la procédure litigieuse qui seraient imputables au comportement des autorités internes (voir Karambatsou c. Grèce , n o 40138/09, § 17, 27 mars 2012).

Partant, cette partie du grief tiré de la durée de la procédure en cause est manifestement mal fondée et doit être rejetée en vertu de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention. 2. Procès équitable

Les requérants soutiennent que la formation plénière du Conseil d’État dans son arrêt n o 827/2010 et la sixième Section de celui-ci dans l’arrêt les concernant ne se sont pas prononcées sur des questions juridiques différentes : elles ont toutes les deux interprété la question des primes de garde des médecins du Système National de Santé et les limites imposées à ces primes par la loi n o 2606/1998. Par l’arrêt n o 827/2010, les médecins ont eu droit à percevoir la totalité des primes pour leurs gardes, même si ces primes dépassaient le montant de leurs salaires mensuels. Par l’arrêt n o 217/2012, le droit de percevoir une partie des primes pour gardes effectuées a été nié aux requérants alors que ces primes ne dépassaient pas le montant de leurs salaires mensuels.

Le Gouvernement soutient que les motifs de l’arrêt n o 217/2012 du Conseil d’État ne contredisent pas ceux de l’arrêt n o 827/2010 de la formation plénière de celui-ci car les deux formations ont statué sur des questions de nature différente. La formation plénière devait se prononcer sur la question de savoir, d’une part, si les primes de gardes constituaient une « rémunération supplémentaire » au sens de l’article 104 § 2 de la Constitution et si la limite prévue dans cet article leur était applicable, et, d’autre part, si le paragraphe 8 de l’article 7 de la loi n o 2606/1998 était conforme à l’article 4 de la Constitution. En revanche, l’arrêt n o 217/2012 a affirmé qu’en omettant de régler la question des primes pour les gardes effectuées pendant la période litigieuse, le législateur a exprimé sa volonté de ne pas prévoir un versement supplémentaire pour ces primes. Cet arrêt a aussi souligné que cette omission, combinée avec l’augmentation des salaires des médecins et le fait que la portion des primes qui leur était déjà versée n’était pas arbitraire mais fondée sur la loi, n’était pas inconstitutionnelle.

Enfin, le Gouvernement souligne que l’arrêt n o 217/2012 est conforme à une jurisprudence plus récente du Conseil d’État (paragraphe 18 ci-dessus) sur la question dont il s’est prononcé.

La Cour rappelle que c’est au premier chef aux autorités nationales, notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne (voir Brualla Gómez de la Torre c. Espagne , 19 décembre 1997, § 31, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ VIII, et Saez Maeso c. Espagne , no 77837/01, § 22, 9 novembre 2004) et que son rôle se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets d’une pareille interprétation. Elle souligne en outre que le principe de la sécurité juridique est implicite dans l’ensemble des articles de la Convention et qu’il constitue l’un des éléments fondamentaux de l’Etat de droit ( Beian c. Roumanie (n o 1) , n o 30658/05, § 39, CEDH 2007 ‑ XIII (extraits)). Dès lors, si elle admet que les divergences de jurisprudence constituent, par nature, la conséquence inhérente à tout système judiciaire reposant sur un ensemble de juridictions du fond ayant autorité sur leur ressort territorial, il n’en demeure pas moins que le rôle d’une juridiction suprême est précisément de régler ces contradictions, en fixant l’interprétation à suivre ( Nejdet Șahin et Perihan Șahin c. Turquie [GC], n o 13279/05, § 51, 20 octobre 2011 et Beian , précité, § 39). 35. À cet égard, la Cour estime en outre que la différence de traitement apportée à deux litiges ne saurait s’entendre comme une divergence de jurisprudence si elle est justifiée par une différence dans les situations de fait en cause.

La Cour note que par son arrêt n o 827/2010 rendu le 5 mars 2010, le Conseil d’État, siégeant en formation plénière, a considéré que l’article 7 § 8 de la loi n o 2606/1998 était inconstitutionnel car contraire au principe d’égalité garanti par l’article 4 de la Constitution. Cet arrêt était rendu à la suite d’un recours introduit par les médecins de l’hôpital de Limnos qui demandaient diverses sommes pour non-versement des primes pour les gardes qu’ils avaient effectuées entre 1996 et 1998. La formation plénière était appelée à interpréter la notion des termes « appointements ou toute sorte de rémunérations supplémentaires » au sens de l’article 104 § 2 de la Constitution.

Dans cet arrêt, le Conseil d’État a considéré que les primes versées pour les gardes ne constituaient pas de rémunérations supplémentaires et qu’ainsi elles n’étaient pas visées par la limite fixée par l’article 104 § 2 de la Constitution. En outre, en considérant que l’article 7 § 8 de la loi n o 2606/1998 était contraire à l’article 4 de la Constitution, elle a relevé que si le paragraphe 8 de l’article précité établissait pour la première fois une limite maximale au salaire des médecins qui incluait les primes de garde, ce paragraphe ne fixait pas une limite maximale des gardes que les médecins relevant du Système National de Santé pouvaient effectuer. Cette disposition était inconstitutionnelle car elle introduisait une différence de traitement discriminatoire au dépens de ces médecins lesquels étaient obligés, de par la loi, d’effectuer des gardes pour lesquelles les primes dépassaient leur salaire mensuel et aussi dans la mesure où ils recevraient des primes d’un montant équivalent à celles perçus par des médecins qui auraient effectué un nombre moindre de gardes pour lesquels les primes ne dépasseraient pas la limite maximale.

D’un autre côté, la question juridique que la sixième Section du Conseil d’État a été appelée à examiner était celle de savoir si les dispositions pertinentes de la loi n o 2606/998 concernant la rémunération des médecins au titre des primes pour gardes effectuées pouvaient s’appliquer de manière rétroactive pour la période du 1 er janvier au 30 septembre 1998 pour laquelle la loi ne prévoyait pas des dispositions transitoires. Il convient de souligner que l’affaire des requérants ne concernait pas leurs salaires ordinaires, ni la totalité des primes des gardes pour cette période de neuf mois (dont une partie avait déjà été avancée aux requérants), mais seulement la partie restante non-versée de celles-ci.

Par ailleurs, la Cour note que si les requérants ont saisi le Conseil d’État le 21 avril 2003 et celui-ci a rendu son arrêt le 19 janvier 2012, la formation plénière du Conseil d’État avait aussi été saisie pendant la même période d’une question plus générale que celle posée par l’affaire des requérants et qui devait être décidée en premier : si les primes des gardes des médecins constituaient des « rémunérations supplémentaires » au sens de l’article 104 § 2 de la Constitution auquel cas elles seraient soumises à un plafond. En revanche, l’affaire des requérants portait sur l’application rétroactive des dispositions de la loi n o 2606/1998.

La Cour rappelle que si une pratique divergente se développe au sein d’une des plus hautes autorités judiciaires du pays, cette dernière devient elle-même source d’insécurité juridique, portant ainsi atteinte au principe de la sécurité juridique et réduisant la confiance du public dans le système judiciaire ( Beian, précité, § 39). Toutefois, tel ne semble pas avoir été le cas en l’espèce. Comme expliqué ci-dessus, la formation plénière du Conseil d’État et la sixième Section de celui-ci se sont prononcées sur des questions partiellement différentes et on ne saurait prétendre que l’arrêt de la sixième Section a adopté une solution opposée à celle de l’arrêt de la formation plénière, comme le soutiennent les requérants, ou à une autre jurisprudence interne constante.

La Cour considère que le Conseil d’État n’a pas créé dans la présente affaire une situation d’incertitude jurisprudentielle de nature à porter atteinte au principe de la sécurité juridique.

Au vu de tout ce qui précède, la Cour estime que le grief du requérant tiré d’une divergence de jurisprudence est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. B. Sur la violation alléguée de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1

Les requérants se plaignent qu’en ne prenant pas en considération l’arrêt n o 827/2010 de la formation plénière du Conseil d’État, la sixième Section, lorsqu’elle a statué dans leur cas, les a traités de manière discriminatoire par rapport aux médecins de l’hôpital de Limnos qui, eux, ont été indemnisés en intégralité pour leurs gardes effectuées entre 1996 et 1998, en application de l’arrêt n o 827/2010. Ils allèguent une violation de l’article 14 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n o 1, qui se lisent ainsi : Article 14 de la Convention « La jouissance des droits et libertés reconnus dans la (...) Convention doit être assurée, sans distinction aucune, fondée notamment sur le sexe, la race, la couleur, la langue, la religion, les opinions politiques ou toutes autres opinions, l’origine nationale ou sociale, l’appartenance à une minorité nationale, la fortune, la naissance ou toute autre situation. » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement soutient que le cas des médecins de l’hôpital de Limnos était différent de celui des requérants. Les premiers demandaient certaines sommes pour non-versement de toutes les primes de gardes effectuées en 1996-1998, ces primes leur ayant été supprimées car l’article 7 § 8 de la loi n o 2606/1998 avait établi un plafond à leurs rémunérations. En outre, si la Cour estime qu’il y a eu ingérence au droit de propriété des requérants, cette ingérence était prévue par la loi et a respecté l’équilibre voulu par l’article 1 du Protocole n o 1 car la loi n o 2606/1998 avait eu pour effet d’augmenter le salaire mensuel des requérants.

D’après la jurisprudence constante de la Cour, l’article 14 de la Convention complète les autres clauses normatives de la Convention et de ses Protocoles. Il n’a pas d’existence indépendante puisqu’il vaut uniquement pour « la jouissance des droits et libertés » qu’elles garantissent. Certes, il peut entrer en jeu même sans un manquement à leurs exigences et, dans cette mesure, il possède une portée autonome, mais il ne saurait trouver à s’appliquer si les faits du litige ne tombent pas sous l’emprise de l’une au moins desdites clauses ( Beian , précité, § 48).

En l’espèce, les requérants demandaient des indemnités parce que la loi n o 2606/1998 ne prévoyait pas des dispositions spécifiques fixant les primes pour les gardes effectuées jusqu’au dernier trimestre 1998 et dont une partie leur avaient déjà été versée sur la base des calculs antérieurs à la loi. Les requérants ne disposaient donc ni d’un bien actuel ni d’une créance en vertu de laquelle ils pouvaient prétendre avoir une « espérance légitime » et raisonnable d’obtenir la jouissance effective d’un droit de propriété (voir, par exemple, Prince Hans-Adam II de Liechtenstein c. Allemagne [GC], n o 42527/98, § 83, CEDH 2001-VIII, et Gratzinger et Gratzingerova c. République tchèque (déc.) [GC], n o 39794/98, § 69, CEDH 2002-VII).

La partie impayée des primes qu’ils revendiquaient ne pouvait leur être reconnue que par une décision de l’administration ou par un arrêt des juridictions administratives qui leur aurait été favorable. Tel n’ayant pas été le cas, les requérants ne peuvent pas se prévaloir d’un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

Par conséquent, ni l’article 1 du Protocole n o 1, ni l’article 14 de la Convention ne trouvent à s’appliquer aux faits de l’espèce.

Il s’ensuit que ce grief est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête irrecevable. Fait en français puis communiqué par écrit le 24 janvier 2019. Renata Degener Ksenija Turković Greffière adjointe Présidente ANNEXE N o Prénom NOM Année de naissance Lieu de résidence Eleftherios DOKOS 1952 Athènes Melpomeni AVOUZOUKLIDOU 1959 Athènes Dimitrios BERMBERIDIS 1946 Megara Ekaterini DIMITRIOU 1965 Athènes Timotheos SAKELLARIOU 1941 Athènes