Tașdemir împotriva Turciei

Lista părților solicitante figurează în anexă.

Guvernul turc (inclusiv guvernul turc) a fost reprezentat de agentul său. O plângere de abuz și crimă pe care reclamanții au depus-o la Parchet a fost respinsă de un procuror care a considerat că viața lor apropiată era în pericol. În cele din urmă, un număr de polițiști au fost judecați pentru că nu i-au împiedicat pe cei apropiați să se sinucidă și pentru că nu și-au îndeplinit îndatoririle. În timp ce examinarea cererii de recurs interjucată de reclamanți împotriva arestării polițiștilor era în fața Curții de Casație, procedura penală a fost închisă pentru prescriere. Polițiștii în cauză au făcut, de asemenea, obiectul unei proceduri disciplinare în urma faptelor. La sfârșitul anchetei, ei au fost găsiți vinovați de comiterea mai multor infracțiuni disciplinare, în special de încălcarea neglijenței în acțiune și exercitarea funcțiilor lor. Ei au fost sancționați printr-o suspendare pe termen scurt a drepturilor lor, care a avut loc pe o perioadă de șase luni.

Cererea a fost comunicată guvernului.

Invocând în special art. 2 din Convenție, reclamanții susțin că autoritățile statului pârât au dat dovadă de neglijență și nu au protejat dreptul la viață al rudelor lor. 6. Invocând în special art. 2 din Convenție, reclamanții susțin că autoritățile statului pârât au dat dovadă de neglijență și nu au protejat dreptul la viață al rudelor lor. După ce au eșuat în repetate rânduri în încheierea unei soluții amiabile, guvernul a informat Curtea printr-o scrisoare din 23 ianuarie 2018 a propus să se facă o declarație unilaterală în scopul de a rezolva problema ridicată de cerere. De asemenea, a invitat Curtea să elimine această cerere din rol, în conformitate cu art. 37 din convenție. Guvernul regretă apariția unor cazuri individuale de deces care au loc în timpul custodiei în posturile de poliție și care, la fel ca în cauza de fațăei specii, sunt cauzate de o lipsă de protecție a vieții, fără a aduce atingere legislației turce existente și hotărârii guvernului de a preveni astfel de deficiențe. Guvernul recunoaște că decesul rudelor reclamanților care au comis o lipsă de măsuri de protecție, precum și procedura judiciară privind decesul nu au îndeplinit cerințele art. 2 din Convenție. Statul membru este obligat să adopte toate măsurile necesare pentru a se asigura că dreptul la viață, care implică obligația de a conduce o astfel de procedură într-un mod efectiv, este respectat în viitor. În scopul de a obține soluționarea cauzei … 000 EUR (90 000 EUR) pentru a acoperi orice prejudiciu moral, precum și orice cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată de către reclamanții cu titlu de impozit Aceste sume vor fi convertite în cărți turcești la rata aplicabilă la data decontării și vor fi plătite în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curții de a anula această cerere de rol. În cazul în care aceste sume nu sunt plătite în această perioadă de trei luni, Ö Õ se angajează, de la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, să majoreze dobânda de la o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Această plată va fi soluționată definitiv. Printr-o scrisoare din 7 martie 2018, reclamanții au declarat că nu au fost mulțumiți de termenii declarației unilaterale, de motivele pentru care încălcări similare continuau să fie comise în posturile de poliție din Turcia, unde persoanele suspectate erau deținute fără a fi luate măsuri de prevenire a acestor încălcări și că răspunsul autorităților judiciare și administrative la aceste încălcări nu a fost satisfăcător. Curtea amintește că art. 37 din convenție prevede că aceasta poate decide în orice moment a procedurii să elimine o cerere din rol în cazul în care circumstanțele permit să se dea la o parte una dintre concluziile enumerate la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din acest articol. În special, art. 37 alineatul (1) litera (c) permite Curții să elimine o cerere din rol dacă (...) din orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu se mai justifică continuarea examinării cererii

Curtea amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate anula o cerere de rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a unui guvern pârât, chiar dacă reclamanții doresc ca aceasta să examineze cererea.

În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor care decurg din jurisprudența sa și, în special, din hotărârea Tahsin Acar Tahsin Acar c. Turcia (excepții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI a se vedea, de asemenea, Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, 5 iulie 2016

Curtea ia notă de faptul că obiectul prezentei cereri se referă, în primul rând, la obligația pozitivă a statelor membre de a lua măsuri pentru protejarea dreptului la viață (L.C.B. c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, § 36, Rec., p. 1998-III). În special în ceea ce privește obiectul prezentei cereri, Curtea a examinat deja, într-o serie de hotărâri ale sale, acuzațiile de neprotejare a dreptului la viață în raport cu deținuții din Turcia (a se vedea, printre altele, Klauvuz c. Turcia, nr 8327/03, § 97, 21 octombrie 2008 și etoșelav c. Turcia, n 1413/07, § 53, 9 octombrie 2012). În al doilea rând, cauza privește obligația, care decurge din art. 2 din convenție, de a efectua o anchetă efectivă (a se vedea, printre altele, Mustafa Tunç și Fecire Tunç c. Turcia [GC], nr 24014/05, § 169, 14 aprilie 2015, precum și referințele menționate în aceasta).

În această privință, Curtea amintește că, în cauze referitoare la persoane dispărute sau care au fost ucise de autori necunoscuți și în cazul în care figurează în dosarul de început al dovezilor care să susțină afirmațiile potrivit cărora ancheta efectuată pe plan intern a fost sub nivelul cerut de convenție, o declarație unilaterală trebuie să cuprindă o concesiune în acest sens, precum și angajamentul guvernului pârât, de a adresa o anchetă care să fie pe deplin conformă cu cerințele Convenției, astfel cum a fost definită de Curte în cauze anterioare similare (a se vedea hotărârea Tahsin Acar, citată anterior, punctul 84, precum și trimiterile la acesta) Într-adevăr, în cauzele în care un astfel de angajament de redeschidere a anchetei nu a fost luat, Curtea a respins declarațiile unilaterale formulate de guvernele pârâte pe motiv că respectarea drepturilor omului presupune continuarea examinării cauzei în temeiul ultimei teze a articolului 37 alineatul (1) din Convenție (Mishina c. Rusia, nr. 30204/08, §§ 23-30, 3 octombrie 2017, precum și cauzele menționate; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis To De exemplu, este cazul în cazurile în care autorii prezumați au fost achitați și nu pot fi rejudecați pentru aceeași infracțiune sau în care procedura penală a fost închisă pentru eliminarea termenului de prescripție în temeiul legislației naționale aferente. Într-adevăr, redeschiderea unei proceduri penale care a fost închisă pentru expirarea termenului de prescripție poate ridica probleme de securitate juridică (Coeme și alții c. Belgia, n 32492/96 și alte 4 § 145, CEDH 2000 VII) și, prin urmare, poate avea un impact asupra drepturilor la apărare, astfel cum sunt garantate prin art. 7 din convenție (a se vedea mutatis mutandis Kononov c. Letonia [GC], n 36376/04, § 228-233, CEDH 2010). În aceeași ordine de idei, introducerea unui proces împotriva aceluiași acuzat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă poate ridica probleme privind dreptul persoanei acuzate de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în sensul articolului 4 din Protocolul nr 7 la convenție (Margušc. Croația [GC], n 4455/10, § 114, CEDO 2014 (extracturi)

Pe lângă exemplele de jure menționate la alineatul precedent, Curtea nu ar putea ignora nici posibilitatea ca, în cazul în care a trecut o perioadă lungă de timp de la faptele în cauză, este posibil ca dovezile să fi dispărut, să fi fost distruse sau să rămână negăsite și să nu mai fie astfel posibil din punct de vedere material să se redeschidă o anchetă și să se conducă cu eficiență.

Astfel, răspunsul la întrebarea dacă un stat membru se află în obligația de a redeschide o procedură penală și, în consecință, dacă o declarație unilaterală trebuie să menționeze un astfel de angajament va depinde de circumstanțele specifice cauzei, adică de natura și gravitatea încălcării respective, de identitatea autorului prezumat, de implicarea persoanelor străine în procedură, de motivul pentru care procedura penală a fost închisă, de prezența eventualelor deficiențe și vicii în procedură înainte de decizia de a pune capăt, precum și de contribuția sau nu a autorului prezumat la deficiențele și viciile care au dus la încheierea procedurii penale.

Pe măsură ce se ajunge la circumstanțele prezentei specii, Curtea constată că, deși declarația unilaterală a guvernului recunoaște în mod expres că decesul rudelor reclamanților a dus la o lipsă de măsuri de protecție și că procedura judiciară privind decesul nu a îndeplinit cerințele articolului 2 din convenție, Guvernul nu angajează redeschiderea anchetei privind decesul. Prin urmare, rămâne de știut dacă, în lipsa unui astfel de angajament, Curtea poate accepta declarația unilaterală a guvernului

Curtea constată că procedura penală care a fost deschisă împotriva polițiștilor, căruia i s-a reproșat că nu i-a împiedicat pe cei dragi să se sinucidă și să nu-și fi încălcat astfel îndatoririle, a fost supusă unei prescripții și a fost închisă (punctul 3 de mai sus). Potrivit dreptului turc, există, prin urmare, o imposibilitate de a jura. să redeschidă o anchetă penală privind decesul celui drag al reclamanților; în plus, nu s-a afirmat că și alți indivizi au fost implicați în decesul acestuia din urmă. Nu se poate redeschide o procedură în cauzele privind obiecțiunile ridicate în conformitate cu articolele 2 și 3 din convenție nu constituie, în principiu, un obstacol în calea încheierii de către Comitetul de Miniștri a examinării cauzei sale în temeiul articolului 46 din convenție. Astfel, în cauza Jeronovičs , menționat anterior, după ce Marea Cameră a încheiat o încălcare a componentei procedurale a art. 3 din Convenție, reclamantul s-a întors la autoritățile interne și a solicitat procurorului să redeschidă investigația cu privire la acuzațiile sale. Cererea sa a fost respinsă pentru expirarea termenului de prescripție. În rezoluția sa privind încetarea Marii Camere, Comitetul miniștrilor a considerat că toate măsurile impuse de art. 46 alin. (1) din Convenție au fost adoptate și a decis să încheie examinarea (rezoluția CM/ResDH(2017) 312). Având în vedere recunoașterea răspunderii formulate de guvern, menționată mai sus, sancțiunea disciplinară impusă polițiștilor (punctul 4 de mai sus) și suma de plată propusă de guvern în declarația sa unilaterală, și anume 20 În plus față de jurisprudența clară și abundentă referitoare la această chestiune, care este menționată mai sus (punctul 12), Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii [art. 37 alineatul (1) litera (c) ]; aceasta subliniază că această decizie nu aduce atingere în niciun fel posibilității de a exercita, dacă este cazul, alte acțiuni pentru a obține despăgubiri ( Jeronovičs c. Letonia (dec.), nr. 547/02, § 54, 10 februarie 2009 și, mutatis mutandis Jeronovičs, citată anterior, §§ 116 118.

Ca și în hotărârea în cauza Jeronovičs ibidem, § 117, Curtea consideră că este important să sublinieze că procedura de declarare unilaterală are un caracter excepțional. Prin urmare, atunci când este vorba despre încălcarea celor mai fundamentale drepturi garantate de Convenție, această procedură nu are menirea de a ocoli opoziția reclamantului la o soluționare amiabilă sau de a permite ca acesta să-și asume răspunderea pentru astfel de încălcări. În această specie, Curtea a examinat toate circumstanțele care au înconjurat decesul rudelor reclamanților, precum și procedura penală care a fost ulterior deschisă cu privire la acest deces în lumina jurisprudenței sale clare și abundente referitoare la acest subiect, care este menționată mai sus (punctul 12). Având în vedere considerațiile de mai sus, și având în vedere în special jurisprudența clară și abundentă, menționată anterior, care există pe această temă, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca: ea .. examinarea cererii [art. 37 alineatul (1) în fine] În special, Curtea consideră că natura și domeniul de aplicare a obligațiilor pe care Convenția le impune asupra statului pârât în cazurile de lipsă pretinsă de protecție a dreptului la viață al deținuților au fost deja precizate într-o serie de hotărâri ale sale (a se vedea mutatis mutandis Tahsin Acar În plus, problemele menționate anterior în Turcia au fost deja aduse în atenția Comitetului miniștrilor și fac obiectul unei supravegheri în temeiul art. 46 alin. (2) din Convenție.

În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar onora termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi repusă în funcție în conformitate cu art. 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr 18369/07, 4 martie 2008).

Având în vedere considerațiile de mai sus, această cerere trebuie eliminată din rol. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, Ia act de termenii declarației guvernului pârât în temeiul articolului 2 din convenție și de modalitățile prevăzute pentru a asigura respectarea angajamentelor care sunt expuse la aceasta, decise să elimine cererea de rol în conformitate cu art. 37 alineatul (1) litera (c) din convenție. În limba engleză, apoi comunicate în scris la 4 aprilie 2019. Stanley Naismith Robert Spano Module Președinte Anexă Numele prenume Anul nașterii: Cetățenia: Locul de reședință Reprezentant Bayram TAȘDEM

La liste des parties requérantes figure en annexe.

Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent. 3. İlkay Tașdemir, qui était le fils des deux premiers requérants et le frère des autres requérants, perdit la vie le 6 août 2002 après être tombé par la fenêtre depuis le quatrième étage du poste de police de Gayrettepe, à Istanbul, où il avait été conduit après avoir été interpellé. Une plainte pour mauvais traitements et homicide que les requérants avaient déposée auprès du parquet fut rejetée par un procureur qui estima que leur proche s’était ôté la vie. Ultérieurement, un certain nombre de policiers furent jugés pour ne pas avoir empêché le proche des requérants de se suicider et pour avoir ainsi manqué à leurs devoirs. Ils furent acquittés faute de preuves suffisantes. Alors que l’examen de l’appel interjeté par les requérants contre l’acquittement des policiers était pendant devant la Cour de cassation, la procédure pénale fut close pour prescription.

Les policiers concernés firent également l’objet d’une procédure disciplinaire à la suite des faits. À l’issue de l’enquête, ils furent reconnus coupables d’avoir commis plusieurs infractions disciplinaires, et notamment l’infraction de négligence dans l’appréciation et l’exercice de leurs fonctions. Ils furent sanctionnés par une suspension à court terme de leurs droits, courant sur une période de six mois.

La requête a été communiquée au Gouvernement.

Invoquant notamment l’article 2 de la Convention, les requérants allèguent que les autorités de l’État défendeur ont fait preuve de négligence et n’ont pas protégé le droit à la vie de leur proche. EN DROIT 6. Invoquant notamment l’article 2 de la Convention, les requérants allèguent que les autorités de l’État défendeur ont fait preuve de négligence et n’ont pas protégé le droit à la vie de leur proche.

Après avoir à plusieurs reprises échoué à conclure un règlement amiable, le Gouvernement a informé la Cour par une lettre du 23 janvier 2018 qu’il proposait de faire une déclaration unilatérale dans le but de résoudre la question soulevée par la requête. Il a également invité la Cour à rayer cette requête du rôle, en application de l’article 37 de la Convention. La déclaration est ainsi libellée : « Le Gouvernement regrette la survenance de cas individuels de décès qui se produisent pendant les gardes à vue dans les postes de police et qui, comme dans les faits de la présente espèce, sont causés par un défaut de protection de la vie, nonobstant la législation turque existante et la détermination du Gouvernement à empêcher de tels manquements. Le Gouvernement reconnaît que le décès du proche des requérants qui a résulté d’un défaut de mesures de protection ainsi que la procédure judiciaire relative au décès n’ont pas répondu aux exigences de l’article 2 de la Convention. Le Gouvernement s’engage à adopter toutes les mesures nécessaires pour garantir que le droit à la vie – qui implique l’obligation de conduire pareille procédure de manière effective – soit respecté à l’avenir. Aux fins d’obtenir le règlement de l’affaire susmentionnée, pendante devant la Cour européenne des droits de l’homme, par la voie d’une déclaration unilatérale, le Gouvernement de la Turquie se déclare prêt à verser conjointement aux requérants Sevim Tașdemir, Bayram Tașdemir, İlknur Tașdemir, Turgay Tașdemir, Tuncay Tașdemir, Turgut Tașdemir et Umut Tașdemir, la somme de 20 000 EUR (vingt mille euros) destinée à couvrir tout préjudice moral ainsi que tous frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû par les requérants à titre d’impôt . Ces sommes seront converties en livres turques au taux applicable à la date du règlement et seront payables dans les trois mois à compter de la date de la notification de la décision rendue par la Cour de rayer cette requête du rôle. En cas de non-paiement de ces sommes dans ladite période de trois mois, le Gouvernement s’engage, à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, à les majorer d’un intérêt simple à un taux égal au taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Ce versement vaudra règlement définitif de l’affaire. »

Par une lettre du 7 mars 2018, les requérants ont fait savoir qu’ils n’étaient pas satisfaits des termes de la déclaration unilatérale, aux motifs que des violations similaires continuaient d’être perpétrées dans les postes de police en Turquie où des suspects étaient détenus sans que des mesures fussent prises pour empêcher ces violations, et que la réponse apportée par les autorités judiciaires et administratives à ces agissements n’était selon eux pas satisfaisante.

La Cour rappelle que l’article 37 de la Convention prévoit qu’elle peut à tout moment de la procédure décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent d’aboutir à l’une des conclusions énumérées aux points a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. En particulier, l’article 37 § 1 c) permet à la Cour de rayer une requête du rôle si : « (...) pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête ».

La Cour rappelle également que, dans certaines circonstances, elle peut rayer une requête du rôle en application de l’article 37 § 1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale émanant d’un gouvernement défendeur, même si les requérants souhaitent qu’elle poursuive l’examen de la requête. 11. À cette fin, la Cour a examiné la déclaration à la lumière des principes ressortant de sa jurisprudence, et en particulier de l’arrêt Tahsin Acar ( Tahsin Acar c. Turquie (exceptions préliminaires) [GC], n o 26307/95, §§ 75-77, CEDH 2003-VI ; voir également Jeronovičs c. Lettonie [GC], n o 44898/10, 5 juillet 2016).

La Cour note que l’objet de la présente requête concerne, en premier lieu, l’obligation positive incombant aux États membres de prendre des mesures pour protéger le droit à la vie ( L.C.B. c. Royaume-Uni , 9 juin 1998, § 36, Recueil des arrêts et décisions 1998-III). S’agissant spécifiquement de l’objet de la présente requête, la Cour a déjà, dans un certain nombre de ses arrêts, examiné des allégations de défaut de protection du droit à la vie à l’égard de détenus en Turquie (voir, entre autres, Kılavuz c. Turquie , n o 8327/03, §§ 87 ‑ 97, 21 octobre 2008, et Çoșelav c. Turquie , n o 1413/07, § 53, 9 octobre 2012). En second lieu, l’affaire concerne l’obligation, découlant de l’article 2 de la Convention, de mener une enquête effective (voir, entre autres, Mustafa Tunç et Fecire Tunç c. Turquie [GC], n o 24014/05, § 169, 14 avril 2015, ainsi que les références qui y sont citées).

Sur ce point, la Cour rappelle que, dans des affaires concernant des personnes disparues ou qui ont été tuées par des auteurs inconnus et lorsque figurent au dossier des commencements de preuve venant étayer les allégations selon lesquelles l’enquête menée sur le plan interne a été en deçà de ce que requiert la Convention, une déclaration unilatérale doit renfermer une concession en ce sens, ainsi que l’engagement, de la part du gouvernement défendeur, d’entreprendre une enquête qui soit pleinement conforme aux exigences de la Convention telles que la Cour les a définies dans des affaires antérieures semblables (voir l’arrêt Tahsin Acar , précité, § 84, ainsi que les références qui y figurent) . De fait, dans des affaires dans lesquelles pareil engagement de rouvrir l’enquête n’avait pas été pris, la Cour a rejeté des déclarations unilatérales formulées par des gouvernements défendeurs au motif que le respect des droits de l’homme requérait la poursuite de l’examen de l’affaire en vertu de la dernière phrase de l’article 37 § 1 de la Convention ( Mishina c. Russie , n o 30204/08, §§ 23-30, 3 octobre 2017, ainsi que les affaires qui y sont citées ; voir également, mutatis mutandis , Toğcu c. Turquie , n o 27601/95, §§ 10 ‑ 14, 31 mai 2005).

La Cour admet qu’il peut y avoir des situations dans lesquelles il est impossible, de jure ou de facto, de rouvrir une enquête pénale sur les faits qui se trouvent à l’origine des requêtes dont elle a à connaître. C’est par exemple le cas dans les affaires dans lesquelles les auteurs présumés ont été acquittés et ne peuvent être rejugés pour la même infraction, ou dans lesquelles la procédure pénale a été close pour écoulement du délai de prescription en application de la législation nationale y afférente. De fait, la réouverture d’une procédure pénale qui a été close pour expiration du délai de prescription peut soulever des problèmes de sécurité juridique ( Coëme et autres c. Belgique , n os 32492/96 et 4 autres, § 145, CEDH 2000 ‑ VII) et peut donc avoir une incidence sur les droits de la défense tels que garantis par l’article 7 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Kononov c. Lettonie [GC], n o 36376/04, §§ 228-233, CEDH 2010). Dans le même ordre d’idées, intenter un procès contre le même accusé pour une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif peut soulever des problèmes concernant le droit de l’accusé de ne pas être jugé ou puni deux fois au sens de l’article 4 du Protocole n o 7 à la Convention ( Marguš c. Croatie [GC], n o 4455/10, § 114, CEDH 2014 (extraits)).

Outre les exemples d’impossibilité de jure mentionnés au paragraphe précédent, la Cour ne saurait non plus ignorer la possibilité que, si un long laps de temps s’est écoulé depuis les faits en cause, il se peut que des preuves aient disparu, aient été détruites ou restent introuvables, et qu’il ne soit ainsi matériellement plus possible de rouvrir une enquête et de la conduire avec effectivité.

Ainsi, la réponse à la question de savoir si un État membre se trouve dans l’obligation de rouvrir une procédure pénale, et par conséquent à celle de savoir si une déclaration unilatérale doit mentionner pareil engagement, dépendra des circonstances spécifiques de la cause, c’est-à-dire de la nature et de la gravité de la violation alléguée, de l’identité de l’auteur présumé, de l’éventualité d’une implication de personnes étrangères à la procédure, de la raison pour laquelle la procédure pénale a été close, de la présence éventuelle de défaillances et de vices dans la procédure préalablement à la décision d’y mettre un terme, et de la contribution ou non de l’auteur présumé aux défaillances et aux vices qui ont conduit à la clôture de la procédure pénale.

En venant aux circonstances de la présente espèce, la Cour note que, bien que la déclaration unilatérale du Gouvernement reconnaisse expressément que le décès du proche des requérants a résulté d’un défaut de mesures de protection et que la procédure judiciaire relative au décès n’a pas répondu aux exigences de l’article 2 de la Convention, le Gouvernement ne s’y engage pas à rouvrir l’enquête sur le décès. Il reste donc à savoir si, en l’absence de pareil engagement, la Cour peut accepter la déclaration unilatérale du Gouvernement.

La Cour observe que la procédure pénale qui a été ouverte contre les policiers, auxquels il était reproché de ne pas avoir empêché le proche des requérants de se suicider et d’avoir ainsi manqué à leurs devoirs, a été frappée de prescription et a été close (paragraphe 3 ci-dessus). Selon le droit turc, il existe par conséquent une impossibilité de jure de rouvrir une enquête pénale sur le décès du proche des requérants. De plus, il n’a pas été allégué que d’autres individus aient aussi été impliqués dans le décès de ce dernier.

La Cour note que le fait qu’il puisse être de jure impossible de rouvrir une procédure dans des affaires portant sur des griefs soulevés sous l’angle des articles 2 et 3 de la Convention ne constitue pas, en principe, un obstacle à la clôture par le Comité des Ministres de son examen de l’affaire en vertu de l’article 46 de la Convention. Ainsi, dans l’affaire Jeronovičs , précitée, après que la Grande Chambre a conclu à une violation du volet procédural de l’article 3 de la Convention, le requérant s’est retourné vers les autorités internes et a demandé au procureur de rouvrir l’enquête sur ses allégations. Sa demande a été rejetée pour expiration du délai de prescription. Dans sa résolution relative à l’arrêt de la Grande Chambre, le Comité des Ministres a considéré que toutes les mesures requises par l’article 46 § 1 de la Convention avaient été adoptées et a décidé de clore son examen (résolution CM/ResDH(2017)312).

Eu égard à la reconnaissance de responsabilité formulée par le Gouvernement, mentionnée plus haut, à la sanction disciplinaire imposée aux policiers (paragraphe 4 ci-dessus) et au montant de l’indemnité proposée par le Gouvernement dans sa déclaration unilatérale, à savoir 20 000 euros, conjugués à la jurisprudence claire et abondante traitant de cette question qui se trouve mentionnée ci-dessus (paragraphe 12), la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article 37 § 1 c)). Elle souligne que cette décision ne préjuge en rien de la possibilité pour les requérants d’exercer, le cas échéant, d’autres recours afin d’obtenir réparation ( Jeronovičs c. Lettonie (déc.), n o 547/02, § 54, 10 février 2009, et, mutatis mutandis , Jeronovičs , précité, §§ 116 ‑ 118).

Comme dans l’arrêt susmentionné prononcé dans l’affaire Jeronovičs ( ibidem , § 117), la Cour juge important de souligner que la procédure de déclaration unilatérale revêt un caractère exceptionnel. Partant, lorsqu’il s’agit de violations des droits les plus fondamentaux garantis par la Convention, cette procédure n’a pas vocation à éluder l’opposition du requérant à un règlement amiable ou à permettre au Gouvernement d’échapper à sa responsabilité pour de telles violations. Dans la présente espèce, la Cour a examiné toutes les circonstances qui ont entouré le décès du proche des requérants ainsi que la procédure pénale qui a ensuite été ouverte concernant ce décès à la lumière de sa jurisprudence claire et abondante traitant de ce sujet, qui se trouve mentionnée ci-dessus (paragraphe 12).

Compte tenu des considérations ci-dessus, et vu en particulier la jurisprudence claire et abondante, susmentionnée, qui existe sur ce sujet, la Cour est convaincue que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article 37 § 1 in fine de la Convention). En particulier, la Cour considère que la nature et l’étendue des obligations que la Convention fait peser sur l’État défendeur dans les affaires de défaut allégué de protection du droit à la vie des détenus ont déjà été précisées dans un certain nombre de ses arrêts (voir, mutatis mutandis , Tahsin Acar , précité, § 81). De plus, les problèmes susmentionnés observés en Turquie ont déjà été suffisamment portés à l’attention du Comité des Ministres et font l’objet d’une surveillance au titre de l’article 46 § 2 de la Convention.

Enfin, la Cour souligne que si le Gouvernement devait ne pas honorer les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle conformément à l’article 37 § 2 de la Convention ( Josipović c. Serbie (déc.), n o 18369/07, 4 mars 2008).

Compte tenu des considérations qui précèdent, il y a lieu de rayer cette requête du rôle. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Prend acte des termes de la déclaration du gouvernement défendeur au titre de l’article 2 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements qui y sont exposés ; Décide de rayer la requête du rôle conformément à l’article 37 § 1 c) de la Convention. Fait en anglais, puis communiqué par écrit le 4 avril 2019. Stanley Naismith Robert Spano Greffier Président ANNEXE N o Prénom NOM Année de naissance Nationalité Lieu de résidence Représentante Bayram TAȘDEMİR 1946 Turc TEKİRDAĞ G. Tuncer Sevim TAȘDEMİR 1963 Turque TEKİRDAĞ G. Tuncer İlknur TAȘDEMİR 1980 Turque TEKİRDAĞ G. Tuncer Tuncay TAȘDEMİR 1984 Turc TEKİRDAĞ G. Tuncer Turgay TAȘDEMİR 1986 Turc TEKİRDAĞ G. Tuncer Turgut TAȘDEMİR 1991 Turc TEKİRDAĞ G. Tuncer Umut TAȘDEMİR 1996 Turc TEKİRDAĞ G. Tuncer