TAȘDEMİR v. TURKEY

RESPONDENT

TUR

HOTĂRÂRE

12.03.2019

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Struck out of the list

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

TAȘDEMİR v. TURKEY (CtEDO, 2019)

HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE DECIZIE Nr. 52538/09 Bayram TAȘDEMİR și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așezează la 12 martie 2019 ca Cameră compusă din: Robert Spano, președinte, Paul Lemmens, Ișıl Karakaș, Julia Laffranque, Valeriu Grițco, Jon Fridrik Kjølbro, Stéphanie Mourou-Vikström, judecători și Stanley Naismith, grefierul secțiunii, Având în vedere cererea depusă la 18 septembrie 2009, având în vedere declarația depusă de guvernul contestat la 23 ianuarie 2018, care solicită Curtea să scoată cererea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ O listă a reclamanților este consemnată în apendice. Guvernul turc („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor. İlkay Tașdemir, fiul primelor două solicitanți și fratele celorlalți solicitanți, și-a pierdut viața la 6 august 2002 după ce a căzut dintr-o fereastră la etajul al patrulea al secției de poliție Gayrettepe din Istanbul, unde a fost luat după arestarea sa. tratat și ucis a fost respins de către un procuror care a considerat că rudă a reclamanților și-a luat propria viață, iar ulterior, un număr de ofițeri de poliție au fost judecați pentru neglijarea sarcinilor lor, neîndemânați să împiedice relația reclamanților să se sinucidă. În timp ce examinarea recursului depus de reclamanții împotriva achitării ofițerilor de poliție era în așteptare în fața Curții de Casație, procedura penală a devenit interzisă și a fost întreruptă. De asemenea, proceduri disciplinare au fost desfășurate împotriva ofițerilor de poliție relevante în legătură cu incidentul. La sfârșitul anchetei, s-a constatat că ofițerii de poliție au comis, printre alte infracțiuni disciplinare, infracțiunile de neglijență în evaluarea și îndeplinirea sarcinilor lor. Acestea au fost supuse unei penalități de suspendare pe termen scurt a drepturilor lor pentru o perioadă de șase luni. Guvernul a primit avizul privind aplicarea LEI Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 2 din Convenție, printre altele, că autoritățile statului contestat au acționat neglijent și, prin urmare, nu au reușit să protejeze dreptul de viață al rudei lor. După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, Guvernul a informat Curții prin scrisoarea din 23 ianuarie 2018 că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. De asemenea, au solicitat Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația se citește după cum urmează: „Guvernul regretă apariția cazurilor individuale de deces în arestul poliției cauzate de eșecurile de a proteja viața, precum în circumstanțele prezentului caz, în ciuda legislației turce existente și a hotărîrii guvernului de a preveni astfel de eșecuri. Guvernul recunoaște că moartea rudei reclamanților care rezultă din nerespectarea măsurilor de protecție și a procedurii judiciare privind moartea nu a îndeplinit standardele prevăzute la art. 2 din convenție. Guvernul se angajează să adopte toate măsurile necesare pentru a se asigura că dreptul la viață – inclusiv obligația de a desfășura astfel de proceduri în mod eficient – este respectat în viitor. Guvernul Turciei declară că acestea oferă să plătească în comun reclamanților Sevim Tașdemir, Bayram Tașdemir, İlknur Tașdemir, Turgay Tașdemir, Tuncay Tașdemir, Turgut Tașdemir și Umut Tașdemir, în vederea asigurării unei declarații unilaterale a cauzei menționate mai sus pește în fața Curții Europene a Drepturilor Omului, de 20 000 EUR (20 de mii de euro) pentru a acoperi orice daune și costuri și cheltuieli nepecuniare, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamanților. Aceste sume vor fi convertite în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și vor fi plătite în termen de trei luni de la data notificării hotărârii luate de Curte pentru a elimina cazul din lista cauzelor sale. În cazul în care nu se plătesc aceste sume în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pentru ele, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Prin scrisoarea din 7 martie 2018, reclamanții au indicat că nu erau satisfăcuți de termenii declarației unilaterale, având în vedere faptul că încălcări similare au avut loc la secțiile de poliție din Turcia, în cazul în care suspecții erau deținuți și că nu erau luate măsuri pentru a le împiedica și că răspunsul judiciar și administrativ la astfel de incidente era nesatisfăcător. Curtea reiterează că art. 37 din convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. „... din orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. 10. Curtea reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate elimina o cerere în temeiul articolului (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului. 11. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa și, în special, din hotărârea Tahsin Acar (a se vedea Tahsin Acar c. Turcia (ediția preliminară) [GC], nr. 26307/95, §§§ 75-77, ECHR 2003-VI; a se vedea și Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, 5 iulie 2016). 12. Curtea constată că subiectul prezentei cereri se referă, în primul rând, la obligația pozitivă a statelor membre de a lua măsuri pentru protejarea dreptului la viață (a se vedea L.C.B. c. Regatul Unit , 9 iunie 1998, § 36, Raporturi de hotărâri și decizii 1998 III). Cu o referire specifică la subiectul prezentei cereri, în o serie de hotărâri, Curtea a examinat acuzațiile de nerespectare a dreptului la viață a deținuților din Turcia (a se vedea, printre altele, Kılavuz v. Turcia , nr. 8327/03, §§ 97, 21 octombrie 2008, și Çoșelav v. Turcia , nr. 1413/07, § 53, 9 octombrie 2012). În al doilea rând, cazul se referă la obligația prevăzută în art. 2 din Convenția de a efectua investigații eficace (a se vedea, printre altele, Mustafa Tunç și Fecire Tunç c. Turcia [GC], nr. 24014/05, § 169, 14 aprilie 2015, și cazul citat în acest sens). 13. În acest sens, Curtea reiterează că, în cazurile cu privire la persoanele care au dispărut sau au fost uciși de infractori necunoscuti și în cazul în care există dovezi prima facie în dosarul care susține acuzațiile de faptul că investigația internă nu a fost depășită de ceea ce este necesar în temeiul convenției, o declarație unilaterală ar trebui să conțină o admitere în acest sens, combinată cu o întreprindere a guvernului contestat de a efectua o anchetă care este în deplină conformitate cu cerințele convenției astfel cum este definită de Curte în cazuri similare anterioare (a se vedea De fapt, Curtea a respins declarațiile unilaterale prezentate de guvernele contestate în cazurile în care nu a existat o astfel de angajare de redeschidere a anchetei, din cauza faptului că respectarea drepturilor omului impune ca examinarea cazului să continue în conformitate cu propoziția finală a articolului 37 § 1 din Convenție ( A se vedea Mishina c. Rusia , nr. 30204/08 , §§ 23-30, 3 octombrie 2017, precum și cazurile citate în acest articol; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis Toğcu c. Turcia , nr. 27601/95, §§ 14, 31 mai 2005) 14. Curtea acceptă că există situații în care este de jure de facto imposibil de redeschis investigațiile penale asupra incidentelor care dau naștere cererilor examinate de Curte. Astfel de situații pot apărea, de exemplu, în cazurile în care presupusii perpetratori au fost achitați și nu pot fi judecați pentru aceeași infracțiune sau în cazurile în care procedura penală a devenit obligatorie în temeiul statutului de limitări prevăzut în legislația națională. Într-adevăr, o redeschidere a procedurilor penale care au fost încheiate din cauza expirării statutului de limitări poate crea probleme cu privire la securitatea juridică (a se vedea Coëme și alții c. Belgia , nr. 32492/96 și altele 4 § 145, CEDH 2000 VII) și poate avea astfel o influență asupra drepturilor inculpatului în temeiul articolului 7 din Convenție (a se vedea mutatis mutandis Kononov c. Letonia [GC], nr. 36376/04, §§ 228-33, ECHR 2010). Într-un mod similar, punând acelasi inculpat în judecată pentru o infracțiune pentru care el sau ea a fost deja achitat sau condamnat poate crea probleme cu privire la dreptul acelui inculpat de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori în sensul articolului 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția (a se vedea Marguš v. Croația [GC], nr. 4455/10, § 114, CEDH 2014 (extracte)). 15. Pe lângă exemplele de imposibilitate de jure menționate în alin. anterior, Curtea nu poate, de asemenea, ignora posibilitatea că, dacă a trecut mult timp de când a avut loc incidentul, dovezile ar putea fi dispărute, distruse sau devenind netrazabile și, prin urmare, nu mai poate fi posibilă în practică să redeschidă o investigație și să o desfășoare într-un mod eficient. 16. Astfel, dacă un stat membru este obligat să redeschidă procedurile penale și, în consecință, dacă o declarație unilaterală ar trebui să conțină o astfel de întreprindere, va depinde de circumstanțele specifice ale cauzei, inclusiv de natura și gravitatea presupusei încălcări, de identitatea presupusului infractor, de faptul că alte persoane care nu au participat la procedura ar putea fi implicate, de motivele pentru care a fost încheiată procedura penală, deficiențe și defecte ale procedurii înainte de decizia de a le pune în aplicare, și de faptul că presupusul infractor a contribuit la deficiențele și defectele care au condus la punerea în aplicare a procedurii penale. 17. În ceea ce privește circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată că, deși declarația unilaterală conține o recunoaștere expresă de către Guvern că moartea rudei reclamanților a rezultat din nerespectarea măsurilor de protecție și că procedura judiciară privind moartea nu a îndeplinit standardele prevăzute la art. 2 din Convenția , aceasta nu conține nicio angajament al Guvernului de a redeschide ancheta privind moartea. Prin urmare, întrebarea rămâne dacă, în absența unei astfel de angajamente, Curtea poate accepta declarația unilaterală a Guvernului. 18. Curtea observă că procedura penală inițiată împotriva ofițerilor de poliție pentru neglijarea sarcinilor prin faptul că nu a reușit să oprească relația reclamanților să se sinucidă și a fost întreruptă în timp (a se vedea punctul 3 de mai sus). Prin urmare, este imposibil, în temeiul legii turce, să redeschidă o anchetă penală privind decesul În plus, nu s-a afirmat că alți indivizi au fost implicați și în moartea rudei reclamanților. 19. Curtea remarcă faptul că este posibil să fie de jure. imposibil de redeschis procedurile în cazurile referitoare la plângeri în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție nu constituie, în principiu, un obstacol pentru închiderea de către Comitetul de Miniștri a examinării cazului în temeiul articolului 46 din Convenție. De exemplu, în urma constatării Marii Camere cu privire la o încălcare a aspectului procesual al articolului 3 din Convenție în cazul Jeronovičs , citat mai sus, reclamantul a solicitat procurorului național să redeschidă ancheta cu privire la acuzațiile sale. Cererea sa a fost respinsă din cauza expirării statutului de limitări. I n Rezoluția sa privind hotărârea Marei Camere, Comitetul de Miniștri a considerat că toate măsurile prevăzute la art. 46 § 1 din Convenție au fost adoptate și a decis să încheie examinarea cazului (a se vedea Rezoluția CM/ResDH(2017)312). 20. Având în vedere recunoașterea de responsabilitate menționată mai sus de către Guvern, pedeapsa disciplinară impusă ofițerilor de poliție (a se vedea punctul 4 de mai sus) și suma de compensare propusă de Guvern în declarația lor unilaterală, și anume 20.000 de euro, însoțită de cazul clar și extins Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Curtea subliniază că decizia sa nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru a obține recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia (dec.), nr. 547/02, § 54, 10 Februarie 2009, și, mutatis mutandis Jeronovičs , citat mai sus, §§ 116 18). 21. Ca în hotărârea menționată mai sus în cazul Jeronovičs (ibid., § 117), Curtea consideră importantă sublinierea faptului că procedura de declarație unilaterală este excepțională. Astfel, atunci când se referă la încălcarea drepturilor cele mai fundamentale conținute în Convenție, nu este destinat nici eludarea Opoziția reclamantului la o soluție prietenoasă sau a permite Guvernului să își evite responsabilitatea pentru astfel de încălcări. În acest caz, Curtea a examinat toate circumstanțele legate de moartea rudei reclamanților și a procedurii penale care au urmat cu privire la decesul, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, menționată mai sus (a se vedea punctul 12). 22. Având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă pe această temă, menționată mai sus, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o impune să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 în amendă) ). În special, Curtea consideră că natura și amploarea obligațiilor care decurg în temeiul Convenției pentru Statul pârât în cazurile presupuse de neprotegere a dreptului la viață a deținuților au fost deja specificate în o serie de hotărâri (a se vedea mutatis mutandis Tahsin Acar În plus, problemele menționate mai sus în Turcia au fost aduse suficient la atenția Comitetului de Miniștri și sunt urmărite în conformitate cu art. 46 § 2 din Convenție. 23. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (a se vedea Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 24. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenele declarației guvernului contestat în temeiul articolului 2 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectiva Convenție; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 4 aprilie 2019. Stanley Naismith Robert Spano Președintele Registrului Apendicele nr. TEK İRDA de la Turcia G. Tuncer Umut TAȘDEM İR 1996 TEK İRDA de la Turcia G. Tuncer