SECȚIUNEA A PATRA CAUZA DA CERVEIRA PINTO NADAIS DE VASCONCELOS c. PORTUGAL (solicitarea nr 36335/13) HOTĂRÂREA STRASBURG 19 martie 2019 Această hotărâre este definitivă. Aceasta poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Da Cervieira Pinto Nadais de Vasconcelos c. Portugalia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adică secțiunea), care se află într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președinte, Paulo Pinto de Albuquerque, Iulia Antoanella Motoc, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 19 martie 2019, a luat hotărârea în acest sens, adoptat la această dată în instanță La originea cauzei se află o cerere (n 36335/13) îndreptată împotriva Republicii Portugheze și al cărei resortisant al acestui stat, M. Miguel Nuno da Cervaeira Pinto Nadais de Vasconcelos ( D.F. da Graça Carvalho. La data de 16 februarie 2015, cererea a fost comunicată guvernului. Ö Õ este adresată la examinarea cererii de către un comitet. După examinarea acestei obiecții, Curtea a respins. Õ ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCE DE LA ÕESPECE Reclamantul s-a născut în 1965 și locuiește în Porto. La momentul faptelor, reclamantul era judecător la Tribunalul Administrativ și fiscal din Mirêla ( TAF de Mirandela . În urma plângerilor formulate de avocați în perioada aprilie-mai 2010, Consiliul Superior al instanțelor administrative și fiscale (Conselho Supior dos Tribunais Administrativos e Fiscalis la CSTAF La 14 și 24 iunie 2010, președintele TAF din Mirandela a transmis informațiile solicitate CSTAF. În iulie 2010, pe baza elementelor transmise de președintele TAF, CSTAF a decis să inițieze o anchetă împotriva reclamantului. În urma anchetei, la 22 septembrie 2010, CSTAF a inițiat proceduri disciplinare împotriva reclamantului pentru nerespectarea obligației sale de a continua urmărirea interesului general din cauza întârzierilor în prelucrarea a patru dosare pentru care a fost responsabil și a productivității sale scăzute în anii 2009 și 2010. La 7 octombrie 2010, a fost pronunțat un act de acuzare împotriva reclamantului, iar la 28 octombrie 2010, acesta și-a prezentat memoriul în apărare și a contestat faptele și a susținut că infracțiunile care i-au fost reproșate erau prescrise. În această privință, acesta susținea că CTTAF a omis să introducă procedura disciplinară în termen de 30 de zile de la data la care ar fi luat cunoștință de faptele în litigiu, cum ar fi trebuit să se aplice articolului 6 alineatul (2) din Legea nr. 58/2008 din 9 septembrie 2008 privind statutul disciplinar al persoanelor care exercită funcții publice ( □ Statutul disciplinar La o dată nespecificată, judecătorul instructor desemnat în cadrul procedurii disciplinare și-a prezentat raportul final și a propus aplicarea unei sancțiuni disciplinare de 60 de zile-amendă, adică 60 de zile de plată. În ceea ce privește excepia de la prescripia care fusese invocată de reclamant (punctul 9 de mai sus), judecătorul instructor a considerat că aceasta nu era întemeiată. În acest sens, a constat în special că faptele în cauză fuseseră aduse la cunoștința CSTAF la 14 și 24 În iunie 2010 a fost deschisă o anchetă în următoarele 30 de zile, și anume la 7 iulie 2010 (punctul 6 de mai sus). Or, potrivit acestuia, în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Statutul disciplinar, deschiderea anchetei a suspendat termenul de prescripție pentru acțiunea disciplinară timp de șase luni. 11. Raportul final al judecătorului instructor a fost adus la cunoștința reclamantului și acesta din urmă nu a dorit să obțină clarificări. 12. Prin decizia din 11 mai 2011, adoptată cu majoritate de voturi, CTTAF subscrie la propunerea făcută de judecătorul instructor în raportul său final și adresat reclamantului o sancțiune de 60 de zile-amendă. La 17 iunie 2011, reclamantul a atacat decizia CSTAF în fața secțiunii din litigiul administrativ al Curții Supreme Administrative ( El a susținut că procedura disciplinară ar fi trebuit să fie inițiată imediat după primirea de către CTTAF a informațiilor furnizate de TAF de Mirandela la 14 și 24 iunie 2010, având în vedere caracterul clar și suficient al acestora. septembrie 2010 (punctul 7 de mai sus), adică la mai mult de 30 de zile de la primirea informațiilor menționate anterior, infracțiunile disciplinare au fost prescrise și, prin urmare, condamnarea sa a fost anulată. 14. În memoriul său în răspuns, CSTAF a contestat teza formulată din prescrierea acțiunii disciplinare apărate de solicitant, susținând că, la data primirii informațiilor de la TAF de la Mirandela, ca urmare a plângerilor formulate de avocați (punctul 6 de mai sus), nu existau decât simple suspiciuni de mai sus, motiv pentru care era necesar să se deschidă o anchetă. Printr-o hotărâre din 28 martie 2012, secțiunea din litigiul administrativ al CSA a admis recursul reclamantului și a anulat decizia CSTAF. Aceasta a considerat că informațiile transmise CSTAF la 14 și 24 iunie 2010 erau suficient de clare și de detaliate pentru a permite desfășurarea imediată a procedurilor disciplinare fără a fi necesară o anchetă prealabilă. Luând act de faptul că procedura disciplinară a fost inițiată la 22 septembrie 2010, adică la mai mult de 30 de zile de la primirea informațiilor menționate anterior, Comisia a primit cererea reclamantului și a considerat că prescrierea acțiunii disciplinare a fost verificată, în conformitate cu art. 6 alineatul (2) din Statutul disciplinar (punctul 20 de mai jos). La 8 mai 2012, CSTAF a formulat un apel împotriva acestei hotărâri în fața adunării plenare (Plenário) din secțiunea privind soluționarea administrativă a Curții Supreme Administrative ( În memoriul său în recurs, CSTAF a expus că la originea faptelor includea plângeri din partea avocaților părților la cauze pentru care era responsabil reclamantul și că a trebuit să solicite informații de la TAF din Mirandela cu privire la desfășurarea acestor cazuri. CSTAF a adăugat că informațiile privind productivitatea reclamantului au fost transmise reclamantului și că a luat efectiv cunoștință de acest lucru în cadrul unei reuniuni din 7 iulie 2010. În opinia sa, numai la acea dată existau suspiciuni cu privire la caracterul disciplinar al reclamantului, care nu ar fi putut fi stabilite după efectuarea unor anchete suplimentare la TAF de Mirandela, în special pentru a compara productivitatea reclamantului cu cea a colegilor săi din aceeași instanță. CSTAF a susținut că ancheta a fost deschisă în termenul prevăzut la art. 6 alineatul (4) și la art. 5 din Statutul disciplinar, ceea ce a suspendat termenul de prescripție prevăzut la art. 6 alineatul (2) din Statutul disciplinar. El a precizat că, în cursul anchetei, la a ascultat, printre altele, pe reclamant, pe colegii săi de la tribunalul din Mirandela și pe reprezentanții Consiliului de la Ordinul Avocaților și a solicitat rapoarte și statistici cu privire la dosarele atribuite. CSTAF reamintea că acest lucru a fost doar la sfârșitul acestei anchete, la data de 22 În septembrie 2010, el a luat efectiv cunoștință de infracțiunile disciplinare comise de solicitant, de amploarea și gradul lor de gravitate și a concluzionat că acest lucru a fost de la acea dată când a dispus de suficiente elemente pentru a iniția proceduri disciplinare împotriva persoanei vizate și pentru a formula o acuzație serioasă și întemeiată împotriva sa. La o dată nespecificată, reclamantul și-a prezentat memoriul în răspuns. Argumentele sale au fost următoarele: CSTAF nu are nicio putere discreționară de a decide să deschidă o anchetă, deoarece problema nu ar fi apărut decât dacă ar fi omis informații referitoare la infracțiunile în cauză, ceea ce, în opinia sa, nu era cazul în speță. Într-adevăr, informațiile transmise CSTAF de către TAF de Mirandela la 14 și 24 iunie 2010 au fost suficient de clare și de detaliate pentru a permite desfășurarea imediată a procedurilor disciplinare, în conformitate cu art. 6 alineatul (2) din Statutul disciplinar, fără ca o anchetă să fie necesară termenul pentru inițierea procedurilor disciplinare prevăzute la art. 6 alineatul (2) din Statutul disciplinar. 2 din Statutul disciplinar care nu a fost respectat, acțiunea a fost prescrisă presupunând chiar că termenul de 30 de zile urma să curgă de la data la care s-au născut suspiciunile de comisie a faptelor în litigiu, pentru a beneficia de suspendarea de șase luni prevăzută la art. 6 alineatul (4) din Statutul disciplinar (punctul 20 de mai jos), ancheta ar fi trebuit să fie deschisă în termen de 30 de zile de la data plângerilor formulate de părți în fața CTTAF între aprilie și mai 2010 Cu toate acestea, în speță, ancheta nu a fost deschisă decât la 7 iulie 2010 (punctul 6 de mai sus). La 15 noiembrie 2012, Adunarea Plenară a Secțiunii pentru soluționarea litigiilor administrative a CSA a pronunțat o hotărâre adoptată cu majoritate de voturi. Comisia a observat că întrebarea dacă, la 14 și 24 iunie 2010, CSTAF avea o cunoaștere efectivă a infracțiunilor disciplinare comise de solicitant sau a suspiciunilor de mai sus (punctul 6 de mai sus) era o chestiune de fapt pe care nu putea să o reexamineze, având în vedere faptul că competența sa era limitată la chestiuni de drept. Comisia a considerat apoi că, deși, în cadrul acțiunii sale, CSTAF nu a contestat și chiar a acceptat implicit faptul că superiorii Ön Õ nu erau liberi să aleagă între deschiderea unei anchete sau angajarea unor proceduri disciplinare, aceasta putea reconsidera această chestiune de drept. Referindu-se la jurisprudența sa, Comisia a considerat că inițiativa de urmărire disciplinară era în mare parte o chestiune de competențe discreționare și că hotărârea atacată se baza, prin urmare, pe o premiza care mergea împotriva legii. În plus, distincția care fusese făcută între existența suspiciunilor și cunoașterea unei infracțiuni era, de asemenea, eronată. La reuniunea plenară a Secțiunii pentru jurisdicția administrativă a CSA a fost apoi responsabil de faptul că suspendarea prevăzută la art. 6 alin. (4) din Statutul disciplinar s În urma unei analize a cazului, Comisia a considerat că termenele prevăzute la art. 6 din Statutul disciplinar au fost respectate și că infracțiunile disciplinare în cauză nu erau prevăzute. În ceea ce privește fondul, Comisia a considerat că nu a avut competența de a revizui faptele reproșate reclamantului și, prin urmare, a respins recursul acestuia împotriva sancțiunii pronunțate de CSTAF împotriva sa. 19. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 58/2008 din 9 septembrie 2008 privind statutul disciplinar al persoanelor care exercită funcții publice (Statuto didisciplinar dos trabalhadores pe care le exercitămm funções públicas) se citeau astfel la momentul faptelor art. 6 (...) [Dreptul de a iniția o procedură disciplinară] este prevăzut atunci când încălcarea dreptului de proprietate este cunoscută de orice superior ierarhic și când procedura disciplinară nu este inițiată în termen de 30 de zile. Termenul de prescripție [a se vedea mai sus] se suspendă până la șase luni de (...) la deschiderea unei anchete sau a unei proceduri disciplinare, în cazul în care sunt detectate infracțiunile de care este responsabil persoana în cauză în cursul acestor proceduri, chiar dacă acestea nu sunt îndreptate împotriva celui căruia i se solicită în mod favorabil. Suspendarea termenului de prescripție funcționează numai în cazul în care [următoarele condiții] sunt verificate cumulativ (a) procedurile menționate la alineatul precedent au fost introduse în termen de 30 de zile de la presupusa dată a comisiei pentru fapte care pot face obiectul unei sancțiuni disciplinare (b) procedura disciplinară ulterioară a fost introdusă în termen de 30 de zile de la data primirii [dosarelor] procedurilor [menționate la alineatul (4) de mai sus], în scopul unei decizii de către organismul competent; și (c) la data inițierii procedurilor și a procedurii disciplinare menționate la paragrafele precedente, nu se verifică obligația de a acționa disciplinar. Recurentul susține că, hotărând în ultimă instanță, Adunarea Plenară a secțiunii din litigiul CSA și-a respins acțiunea împotriva sancțiunii disciplinare care i-a fost aplicată pe baza unui motiv din oficiu cu privire la care nu a putut să se pronunțe. Acesta vede o încălcare a principiului contradictoriei și a echității procedurii, garantate prin art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum este formulat în părțile sale relevante în speță Orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) asupra admisibilității 22. Guvernul ridică două excepții, de la o parte la alta, de la art. 6 din convenție la faptele din speță și de la cealaltă parte, din cauza lipsei unui prejudiciu important în sensul articolului b. 23. Reclamantul contestă cele două excepții ridicate. 24. Având în vedere jurisprudența sa constantă în acest domeniu (a se vedea recent Ramos Nunes de Carvalho e Sác. Portugalia [GC], n 55391/13 și alte 2 § 120, 6 noiembrie 2018), Curtea consideră că art. 6 din Convenia sa se aplică în speță sub aspect civil și că este, prin urmare, necesar să se respingă prima excepție invocată de guvern. 25. În ceea ce privește a doua excepție, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat, la încheierea procedurii disciplinare, la o amendă echivalentă cu salariul de două luni, ceea ce reprezintă o sumă semnificativă. În plus, aceasta arată că nu este evident că reclamantul a avut la dispoziție nicio acțiune care să îi permită să se plângă de presupusa încălcare a Convenției în fața autorităților naționale (a se vedea mutatis mutandis Dudek c. Germania (dec.), nr 12977/09 și alții, 23 noiembrie 2010). Prin urmare, aceasta respinge excepția de la lipsa unui prejudiciu important suferit de solicitant. 26. Constatând că respondența nu este în mod evident greșit întemeiată în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu nici un alt motiv, Curtea o declară admisibilă. Pe fondul Tezei părților 27. Recurentul denunță o încălcare a principiului contradictoriu în sensul că Adunarea Plenară a secțiunii din litigiul CSA și-ar fi respins acțiunea împotriva deciziei CSTAF pe baza unui motiv care nu a fost contestat de CSTAF în acțiunea sa împotriva hotărârii din partea secțiunii din litigiul CSA, care a ajuns la concluzia cu privire la prescrierea infracțiunilor. El se plânge astfel că nu și-a putut expune punctul de vedere cu privire la acest motiv și, prin urmare, că a fost luat în derâdere de hotărârea pronunțată în ultimă instanță de Adunarea Plenară. 28. Guvernul contestă afirmațiile reclamantului. El susține că, în speță, întrebarea care se punea era legată de prescrierea acțiunii. În cadrul revizuirii ținute de Adunarea Plenară a secțiunii de judecată a CSA, CSA a trebuit să efectueze o analiză globală a problemei. Acesta susține, de asemenea, că, deși acțiunea CSTAF împotriva hotărârii Curții a CSA se referea la posibilitatea ca CSTAF să cunoască în mod suficient infracțiunile aduse reclamantului atunci când TAF din Mirandela i-a transmis informațiile solicitate, această chestiune a pornit de la ipoteza că, în cazul în care era conștient de o încălcare a dreptului comunitar, CSTAF avea obligația de a iniția imediat procedurile disciplinare, fără a putea deschide o anchetă în prealabil. Guvernul consideră că Adunarea Plenară a secțiunii din litigiul CSA nu putea revizui problema prescrierii fără a se pronunța cu privire la acest punct de drept subiacent, care, în opinia sa, era prezent în dezbateri. 65399/01 și alte trei, 13 octombrie 2005), acesta declară că a fost vorba despre un motiv de drept pur, invocat implicit în cadrul acțiunii pe care Adunarea Plenară a secțiunii CSA era chemată să o soluționeze. Acesta concluzionează că motivul invocat din oficiu pentru respingerea recursului reclamantului era bine cunoscut de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește dreptul la o procedură contradictorie, Curtea face trimitere la principiile generale amintite în hotărârea Čepek c. Republica Cehă 9815/10 , §§ 44-50, 5 septembrie 2013. Aceasta amintește în special că judecătorul trebuie să respecte el însuși principiul Ö Õ atunci când Õl soluționează un litigiu pe baza unui motiv reținut din oficiu (Clinica Acacia și altele, citată anterior, § 38 Prikyan și Angelova c. Bulgaria , n 44624/98 , § 42, 16 februarie 2006 ; și Amirov c. Armenia (dec.), n 25512/06 , 18 ianuarie 2011). Este esențial să se stabilească dacă o parte a fost luată în defavoarea sa prin faptul că instanța și-a întemeiat hotărârea pe un motiv judiciar (Villnow c. Belgia (dec.), n 16938/05 , 29 ianuarie 2008 și Clinica des Acacia și alții, citată anterior, § 43). O diligență specială se impune instanței atunci când litigiul ia o întorsătură neașteptată, cu atât mai silențios este o chestiune lăsată la discreția instanței. Principiul contradictoriei impune ca tribunalele să nu se bazeze pe elemente de fapt sau de drept care nu au fost discutate în timpul procedurii și care dau litigiului un sens pe care nici măcar o parte Ön a Õ nu ar fi fost în măsură să îl anticipeze (Čepek , citată anterior, § 48). 31. În cazul de față, Curtea constată că reclamantul a extirpat de la prescrierea infracțiunilor disciplinare care i-au fost reproșate în momentul introducerii acțiunii sale în fața secțiunii din litigiul administrativ al CSA (punctul 13 de mai sus). În special, reclamantul a susținut că infracțiunile în cauză au fost cunoscute de CSTAF începând cu 14-24 iunie 2010 și că procedurile disciplinare ar fi trebuit să fie inițiate în termen de 30 de zile de la aplicarea articolului 6 alineatul (2) din Statutul disciplinar (punctul 20 de mai sus). Curtea ia notă de faptul că, în hotărârea sa din 28 martie 2012, secțiunea din litigiul administrativ al CSA a fost îndreptățită să se pronunțe în termen de un an de la data la care informațiile care fuseseră aduse la cunoștința CSTAF la 14 și 24 iunie 2010 erau suficient de clare pentru a declanșa o procedură disciplinară imediată fără a fi necesară deschiderea unei anchete prealabile, care să conducă astfel la prescrierea acțiunii disciplinare în litigiu (punctul 15 de mai sus). În recursul său la Adunarea Plenară a Secțiunii pentru soluționarea litigiilor din CSA, CSTAF contesta această abordare, pe lângă faptul că, în momentul în care informațiile îi fuseseră transmise, existau doar suspiciuni împotriva reclamantului, motiv pentru care era necesar să se deschidă o anchetă prealabilă pentru a califica și stabili infracțiunile menționate (punctul 16 de mai sus). Statuând în ultimă instanță, Adunarea Plenară a Secțiunii pentru soluționarea litigiilor din CSA a fost de acord cu recursul CSTAF, considerând că, indiferent de chestiunea în litigiu a caracterului suficient sau neadecvat al informațiilor privind infracțiunile disciplinare, autoritatea administrativă dispune de o putere discreționară în ceea ce privește alegerea de a iniția imediat proceduri disciplinare sau de a deschide o anchetă. Comisia a considerat, de asemenea, că termenul care a fost suspendat în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Statutul disciplinar este termenul de 30 de zile pentru inițierea procedurii disciplinare prevăzute la art. 6 alineatul (2) din Statutul disciplinar (punctele 18 și 20 de mai sus). Curtea este de acord cu Guvernul (punctul 29 de mai sus) că Adunarea Plenară a Secțiunii din litigiul CSA și-a exercitat competența necontestată de a soluționa litigiul pe baza unui motiv pur de drept invocat din oficiu. Rămâne de văzut dacă acest motiv a fost comunicat părților în scopul unei dezbateri contradictorii. În această privință, Curtea constată că problema specifică a puterii discreționare a CSTAF în speță a fost absentă din discuțiile dintre părți. În acest sens, ambele părți, CSTAF implicit și reclamantul explicit (punctele 16 și 17 de mai sus) au recunoscut că CSTAF nu era liber să aleagă între angajamentul imediat de urmărire disciplinară și deschiderea unei anchete prealabile; prin urmare, nu a existat o procedură contradictorie în acest sens. Prin urmare, părțile s-au concentrat exclusiv pe o altă chestiune, aceea de a ști dacă, la 14 și 24 iunie 2014, existau suspiciuni sau cunoștințe suficiente cu privire la infracțiunile disciplinare aduse reclamantului pentru a stabili punctul de plecare al termenului de 30 de zile prevăzut la art. 6 alineatul (2) din Statutul disciplinar (punctul 20 de mai sus). Curtea ia notă de faptul că Adunarea Plenară a secțiunii din litigiul CSA a trecut în afara acestei dezbateri pe motiv că această chestiune era, după părerea sa, nesemnificativă, dat fiind că CTTAF dispune în toate ipotezele de putere discreționară în ceea ce privește alegerea de: a urmăririi disciplinare imediate sau a unei anchete. Având în vedere faptul că problema în litigiu a puterii discreționare a CSTAF nu a fost discutată în niciun stadiu al procedurii într-un mod contradictoriu între părți și, în plus, faptul că CSTAF însuși nu a declarat că deține o astfel de putere (în schimb, după cum a ridicat Adunarea Plenară a Secțiunii CSA punctul 18 de mai sus, CSTAF a acceptat implicit faptul că superiorii nu erau liberi să aleagă între deschiderea unei anchete sau angajamentul de urmărire disciplinară), Curtea este de părere că Adunarea Plenară a Secțiunii CSA ar fi trebuit să le dea celor interesați posibilitatea de a se pronunța cu privire la acest motiv invocat din oficiu. Omorind să facă acest lucru, în timp ce se pronunța în ultimă instanță, Adunarea Plenară a secțiunii de judecată a CSA a adus atingere principiului contradictoriui și echității procedurii, luându-l în considerare pe reclamant cu privire la o chestiune care se dovedește a fi decisivă pentru rezultatul procedurii (a se vedea, mutatis mutandis, Clinica des Acacias și altele, citată anterior, §§ 39-43, Prikyan și Angelova, menționate anterior, §§ 43-52 și Liga Portuguesa de Futebol Profissional c. Portugalia, nr 4687/11, § 60-62, 17 mai 2016). 33. În consecință, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție. II. PRIVIND PUNEREA ÎN APLICARE A ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE 34. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 6 283,20 EUR (EUR) pentru prejudiciile materiale pe care le consideră a fi suferit. Această sumă este, în opinia sa, corespunzătoare la data la care a fost obligat să plătească din cauza sancțiunii disciplinare care i-au fost aplicate. Considerând că o constatare a încălcării ar fi suficientă, el nu solicită nici o sumă pentru daune morale. 36. Guvernul contestă revendicarea reclamantului pentru daune materiale, . . . . . . . . . . . . Curtea constată că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de garanții de un proces echitabil în sensul articolului 6 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În ceea ce privește presupusul prejudiciu material, Comisia nu poate specula asupra rezultatului căruia procedura în fața adunării plenare a secțiunii din litigiul CSA s-ar fi încheiat în cazul în care încălcarea convenției nu ar fi avut loc și, prin urmare, nu ar fi trebuit să i se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens. 38. În ceea ce privește prejudiciul moral, Curtea împărtășește opinia reclamantului (punctul 35 de mai sus) potrivit căreia constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă în această privință. Reclamantul solicită, de asemenea, 1 256 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată pe care le-a angajat în fața Curții. Pentru traducerea observațiilor sale și a cererii sale de satisfacție echitabilă, primită la grefa Curții la 25 august 2015, acesta solicită suma suplimentară de 664,09 EUR pentru cheltuielile de traducere. 40. Având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabilă suma de 1 256 EUR solicitată cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată pentru procedura în fața acesteia și este de acord cu recurentul. În schimb, Comisia consideră că cererea privind cheltuielile de traducere nu poate fi primită, deoarece această traducere i-a fost primită în afara termenului stabilit în această privință, stabilit la 30 iulie 2015. Interese moratorii 42. Curtea consideră că este oportun să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA L faptul că constatarea încălcării constituie o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de solicitant afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 256 EUR (mii de mii două sute cincizeci și șase de euro), plus orice sumă care poate fi datorată de solicitant cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicat în scris la 19 martie 2019, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Andrea Tamietti Egidijus Kūris Grefier adjunct președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE DA CERVEIRA PINTO NADAIS DE VASCONCELOS c.
PORTUGAL
(Requête n
o
36335/13)
ARRÊT
19 mars 2019
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Da Cerveira Pinto Nadais de Vasconcelos c. Portugal,
La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de
:
Egidijus Kūris,
président,
Paulo Pinto de Albuquerque,
Iulia Antoanella Motoc,
juges,
et de Andrea Tamietti,
greffier adjoint
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 19 mars 2019,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
36335/13) dirigée contre la République portugaise et dont un ressortissant de cet État, M.
Miguel Nuno da Cerveira Pinto Nadais de Vasconcelos («
le requérant
»), a saisi la Cour le 17 mai 2013 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant a été représenté par M
e
le Gouvernement
») a été représenté par son agente, M
me
M.F. da Graça Carvalho.
3.
Le 16 février 2015, la requête a été communiquée au Gouvernement.
4.
Le Gouvernement s’est opposé à l’examen de la requête par un comité. Après avoir examiné cette objection, la Cour l’a rejetée.
I.
5.
Le requérant est né en 1965 et réside à Porto.
6
.
Au moment des faits, le requérant était juge au tribunal administratif et fiscal de Mirandela («
le TAF de Mirandela
»). À la suite de plaintes formulées par des avocats entre avril et mai 2010, le Conseil supérieur des tribunaux administratifs et fiscaux (
Conselho Supérior dos Tribunais Administrativos e Fiscais
,
«
le CSTAF
») demanda des informations au président du TAF de Mirandela concernant, d’une part, l’avancement de quatre dossiers dont le requérant était responsable et, d’autre part, la productivité générale de l’intéressé sur la période 2009-2010. Les 14 et 24
juin 2010, le président du TAF de Mirandela transmit les informations demandées au CSTAF. Le 7
juillet 2010, se fondant sur les éléments transmis par le président du TAF, le CSTAF décida d’ouvrir une enquête à l’encontre du requérant.
7
.
À l’issue de l’enquête, le 22 septembre 2010, le CSTAF engagea des poursuites disciplinaires contre le requérant pour manquement à son devoir de poursuite de l’intérêt général en raison des retards pris dans le traitement de quatre dossiers dont il était responsable et de sa faible productivité au cours des années 2009 et 2010.
8.
Le 7 octobre 2010, un acte d’accusation fut dressé contre le requérant.
9
.
Le 28 octobre 2010, l’intéressé présenta son mémoire en défense. Il contestait les faits et soutenait que les infractions qui lui étaient reprochées étaient prescrites. Il alléguait à cet égard que le CSTAF avait omis d’introduire la procédure disciplinaire dans le délai de trente jours à compter de la date à laquelle il aurait pris connaissance des faits litigieux, comme l’aurait exigé l’article 6 § 2 de la loi n
o
58/2008 du 9 septembre 2008 portant Statut disciplinaire des personnes exerçant des fonctions publiques («
le Statut disciplinaire
» – paragraphe 20 ci-dessous), en vigueur au moment des faits.
10.
À une date non spécifiée, le juge instructeur désigné dans le cadre de la procédure disciplinaire rendit son rapport final. Il proposait l’application d’une sanction disciplinaire de soixante jours-amende, soit soixante jours de salaire. S’agissant de l’exception tirée de la prescription qui avait été soulevée par le requérant (paragraphe 9 ci-dessus), le juge instructeur considéra qu’elle n’était pas fondée. À cet égard, il releva notamment que les faits litigieux avaient été portés à la connaissance du CSTAF les 14 et 24
juin 2010 et qu’une enquête avait été ouverte dans les trente jours suivants, en l’occurrence le 7 juillet 2010 (paragraphe 6 ci-dessus). Or, d’après lui, en application de l’article 6 § 4 du Statut disciplinaire, l’ouverture de l’enquête suspendait pendant six mois le délai de prescription de l’action disciplinaire.
11.
Le rapport final du juge instructeur fut porté à la connaissance du requérant. Ce dernier ne souhaita pas obtenir de clarifications.
12.
Par une décision du 11 mai 2011, adoptée à la majorité, le CSTAF souscrit à la proposition faite par le juge instructeur dans son rapport final et prononça à l’encontre du requérant une sanction de soixante jours-amende.
13
.
Le 17 juin 2011, le requérant attaqua la décision du CSTAF devant la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative («
la section du contentieux administratif de la CSA
»). Il soutenait que la procédure disciplinaire aurait dû être immédiatement engagée après la réception par le CSTAF des informations fournies par le TAF de Mirandela les 14 et le 24 juin 2010 eu égard au caractère clair et suffisant de celles-ci. D’après lui, étant donné que la procédure n’avait été ouverte que le 22
septembre 2010 (paragraphe 7 ci-dessus), soit plus de trente jours après la réception des informations précitées, les infractions disciplinaires étaient prescrites et sa condamnation devait donc être annulée.
14.
Dans son mémoire en réponse, le CSTAF contesta la thèse tirée de la prescription de l’action disciplinaire défendue par le requérant en arguant que, à la date où il avait reçu les informations du TAF de Mirandela, à la suite des plaintes formulées par les avocats (paragraphe 6 ci-dessus), il n’existait que de simples soupçons d’infractions, d’où la nécessité d’ouvrir une enquête.
15
.
Par un arrêt du 28 mars 2012, la section du contentieux administratif de la CSA fit droit au recours du requérant et annula la décision du CSTAF. Elle estima que les informations qui avaient été transmises au CSTAF les 14
et 24 juin 2010 étaient suffisamment claires et détaillées pour permettre l’engagement immédiat de poursuites disciplinaires sans qu’une enquête préalable ne fût nécessaire. Notant que la procédure disciplinaire avait été ouverte le 22 septembre 2010, soit plus de trente jours après la réception des informations précitées, elle accueillit la demande du requérant et jugea que la prescription de l’action disciplinaire était vérifiée, en application de l’article 6 § 2 du Statut disciplinaire (paragraphe 20 ci-après).
16
.
Le 8 mai 2012, le CSTAF forma un appel contre cet arrêt devant l’assemblée plénière (
Plenário)
de la section du contentieux administratif de la Cour suprême administrative («
l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la CSA
»). Dans son mémoire en recours, le CSTAF exposait qu’à l’origine des faits figuraient des réclamations d’avocats de parties à des affaires dont était responsable le requérant et qu’il avait dû demander des informations au TAF de Mirandela au sujet de l’avancement de ces affaires. Le CSTAF ajouta que les informations concernant la productivité du requérant lui avaient été transmises et qu’il en avait effectivement pris connaissance lors d’une réunion du 7 juillet 2010. D’après lui, à cette date, seuls existaient des soupçons d’infractions disciplinaires à l’encontre du requérant, lesquels n’auraient pu être établis qu’après la réalisation d’actes d’enquêtes supplémentaires auprès du TAF de Mirandela, notamment afin de comparer la productivité du requérant à celle de ses collègues du même tribunal. Le CSTAF relevait que l’enquête avait bien été ouverte dans le délai prévu à l’article 6 §§ 4 et 5 du Statut disciplinaire, ce qui suspendait le délai de prescription établi à l’article 6 § 2 dudit Statut. Il précisait que, au cours de l’enquête, l’instructeur avait notamment entendu le requérant, ses collègues au tribunal de Mirandela et des représentants du Conseil de l’Ordre des avocats et avait demandé des rapports et des statistiques au sujet des dossiers attribués à l’intéressé. Le CSTAF rappelait que ce n’était qu’à l’issue de cette enquête, le 22
septembre 2010, qu’il avait effectivement pris connaissance des infractions disciplinaires commises par le requérant, de leur ampleur et de leur niveau de gravité. Il concluait que ce n’était qu’à partir de cette date qu’il avait disposé des éléments suffisants pour engager des poursuites disciplinaires contre l’intéressé et pour formuler une mise en accusation sérieuse et fondée contre lui.
17
.
À une date non spécifiée, le requérant présenta son mémoire en réponse. Ses arguments étaient les suivants
:
–
le CSTAF ne disposait d’aucun pouvoir discrétionnaire pour décider d’ouvrir une enquête étant donné que la question ne se serait posée que s’il avait manqué des informations relatives aux infractions en cause, ce qui, selon lui, n’était pas le cas en l’espèce
;
–
en effet, les informations transmises au CSTAF par le TAF de Mirandela les 14 et 24 juin 2010 étaient suffisamment claires et détaillées pour permettre l’engagement immédiat de poursuites disciplinaires, conformément à l’article 6 § 2 du Statut disciplinaire, sans qu’une enquête ne fût nécessaire
;
–
le délai pour engager les poursuites disciplinaires prévu à l’article 6 §
2 du Statut disciplinaire n’ayant pas été respecté, l’action était prescrite
;
–
en supposant même que le délai de trente jours devait courir à partir de la date à laquelle étaient nés les soupçons de commission des faits litigieux, pour bénéficier de la suspension de six mois prévue à l’article 6 § 4 du Statut disciplinaire (paragraphe 20 ci-dessous), l’enquête aurait dû être ouverte dans les trente jours à compter des dates des plaintes formées par les parties devant le CSTAF entre avril et mai 2010
; cependant, en l’espèce, l’enquête n’avait été ouverte que le 7 juillet 2010 (paragraphe 6 ci-dessus).
18
.
Le 15 novembre 2012, l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la CSA rendit un arrêt, adopté à la majorité. Elle observa que la question de savoir si, aux dates du 14 et du 24 juin 2010, le CSTAF avait une connaissance effective des infractions disciplinaires commises par le requérant ou bien des soupçons d’infractions (paragraphe 6 ci-dessus) était une question de fait qu’elle ne pouvait réexaminer, eu égard au fait que sa compétence était limitée aux questions de droit. Elle estima ensuite que, même si, dans le cadre de son recours, le CSTAF n’avait pas contesté et avait même implicitement accepté que les supérieurs hiérarchiques n’étaient pas libres de choisir entre l’ouverture d’une enquête ou l’engagement de poursuites disciplinaires, elle pouvait réexaminer cette question de droit. En se référant à sa jurisprudence, elle considéra que l’engagement de poursuites disciplinaires relevait bien de l’exercice de pouvoirs discrétionnaires et que l’arrêt attaqué était donc fondé sur une prémisse allant à l’encontre de la loi. En outre, la distinction qui avait été faite entre l’existence de soupçons et la connaissance d’une infraction était selon elle fallacieuse. L’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la CSA releva ensuite que la suspension prévue à l’article 6 § 4 du Statut disciplinaire s’appliquait justement parce que le délai de trente jours pour engager la procédure disciplinaire était en cours. Procédant à une analyse de l’espèce, elle estima que les délais prévus par l’article 6 du Statut disciplinaire avaient été respectés et que les infractions disciplinaires en cause n’étaient pas prescrites. Quant au fond, elle jugea qu’elle n’avait pas compétence pour revoir les faits reprochés au requérant et rejeta donc le recours de celui-ci contre la sanction prononcée par le CSTAF à son encontre.
19.
L’arrêt de l’assemblée plénière de la section du contentieux administratif de la CSA fut porté à la connaissance du requérant le 21
novembre 2012.
II.
20
.
Les dispositions pertinentes de la loi n
o
58/2008 du 9 septembre 2008 portant Statut disciplinaire des personnes exerçant des fonctions publiques (
Estatuto disciplinar dos trabalhadores que exercem funções públicas
) se lisaient ainsi à l’époque des faits
:
Article 6
«
(...)
2.
[Le droit d’ouvrir une procédure disciplinaire] est prescrit lorsque l’infraction est connue de tout supérieur hiérarchique et que la procédure disciplinaire n’est pas engagée dans un délai de 30 jours.
4.
Le délai de prescription [indiqué ci-dessus] est suspendu jusqu’à six mois par (...) l’ouverture d’une enquête ou d’une procédure disciplinaire, lorsque les infractions dont l’employé est responsable sont détectées au cours de ces procédures, même si elles ne sont pas dirigées contre celui à qui la prescription est favorable.
5.
La suspension du délai de prescription opère seulement si [les conditions suivantes] sont vérifiées de façon cumulative
:
a) les procédures indiquées au paragraphe précédent ont été instaurées dans les trente jours suivant la date présumée de la commission des faits pouvant faire l’objet d’une sanction disciplinaire
;
b) la procédure disciplinaire subséquente a été instaurée dans les trente jours suivant la date de réception [des dossiers des] procédures [indiquées au paragraphe 4 ci-dessus], aux fins d’une décision par l’organe compétent
; et
c) à la date de l’instauration des procédures et de la procédure disciplinaire indiquées aux alinéas précédents, la prescription de l’action disciplinaire n’est pas vérifiée.
(...)
»
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
21.
Le requérant allègue que, statuant en dernière instance, l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA a rejeté son recours contre la sanction disciplinaire qui lui avait été appliquée sur la base d’un motif invoqué d’office à propos duquel il n’avait pas pu se prononcer. Il y voit une atteinte au principe du contradictoire et à l’équité de la procédure, garantis par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
22.
Le Gouvernement soulève deux exceptions, l’une tirée de l’inapplicabilité de l’article 6 de la Convention aux faits de l’espèce et l’autre tirée de l’absence de préjudice important au sens de l’article
35
§
3
b).
23.
Le requérant conteste les deux exceptions soulevées.
24.
À la lumière de sa jurisprudence constante en la matière (voir dernièrement
Ramos Nunes de Carvalho e Sá c. Portugal
[GC], n
os
55391/13 et 2 autres, § 120, 6 novembre 2018), la Cour estime que l’article 6 de la Convention s’applique en l’espèce sous son volet civil et qu’il y a donc lieu de rejeter la première exception soulevée par le Gouvernement.
25.
S’agissant de la deuxième exception, la Cour note que le requérant a été condamné, à l’issue de la procédure disciplinaire, à une amende équivalente à deux mois de salaire, soit un montant non négligeable. En outre, elle relève qu’il n’apparaît pas que le requérant ait eu à sa disposition un quelconque recours lui permettant de se plaindre de la violation alléguée de la Convention devant les autorités nationales (voir,
mutatis mutandis
,
Dudek c. Allemagne
(déc.), n
o
12977/09 et autres, 23 novembre 2010). Partant, elle rejette l’exception tirée de l’absence de préjudice important subi par le requérant.
26.
Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable.
B.
Sur le fond
1.
Thèses des parties
27.
Le requérant dénonce une violation du principe du contradictoire en ce que l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA aurait rejeté son action contre la décision du CSTAF en se fondant sur un motif non contesté par le CSTAF dans son recours contre l’arrêt de la section du contentieux de la CSA qui avait conclu à la prescription des infractions. Il se plaint ainsi de ne pas avoir pu exposer son point de vue quant à ce motif et d’avoir donc été pris au dépourvu par l’arrêt rendu en dernière instance par l’assemblée plénière.
28.
Le Gouvernement conteste les allégations du requérant. Il soutient que, en l’espèce, la question qui se posait était relative à la prescription de l’action. Dans le cadre du réexamen opéré par l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA, il appartenait à celle-ci de procéder à une analyse globale de la question. Il soutient en outre que, même si le recours du CSTAF contre l’arrêt de la section du contentieux administratif de la CSA portait sur la question de savoir si le CSTAF disposait d’une connaissance suffisante des infractions reprochées au requérant lorsque le TAF de Mirandela lui avait transmis les informations demandées, cette question partait de l’hypothèse que, dans le cas où il avait connaissance d’une infraction, le CSTAF avait le devoir d’engager immédiatement les poursuites disciplinaires, sans pouvoir ouvrir une enquête au préalable.
29
.
Le Gouvernement estime que l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA ne pouvait réexaminer la question de la prescription sans se prononcer au sujet de ce point de droit sous-jacent, qui était selon lui bien présent dans les débats. Se référant à l’arrêt
Clinique des Acacias et autres c. France
(n
os
65399/01 et 3 autres, 13 octobre 2005), il déclare qu’il s’agissait d’un moyen de pur droit, implicitement invoqué dans le cadre du recours que l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA était appelée à trancher. Il conclut que le motif soulevé d’office pour rejeter le recours du requérant était bien connu de l’intéressé et que celui-ci n’avait, par conséquent, pas été pris au dépourvu. D’après lui, il n’y a donc pas eu atteinte au droit du requérant à un procès équitable en raison d’une violation du principe du contradictoire.
2.
Appréciation de la Cour
30.
En ce qui concerne le droit à une procédure contradictoire, la Cour renvoie aux principes généraux rappelés dans l’arrêt
Čepek c. République tchèque
(n
o
9815/10
, §§ 44-50, 5 septembre 2013). Elle rappelle en particulier que le juge doit lui-même respecter le principe du contradictoire lorsqu’il tranche un litige sur la base d’un motif retenu d’office (
Clinique des Acacias et autres
, précité, § 38
;
Prikyan et Angelova c. Bulgarie
, n
o
44624/98
, § 42, 16 février 2006
; et
Amirov c. Arménie
(déc.), n
o
25512/06
, 18 janvier 2011). L’élément déterminant est alors de savoir si une partie a été « prise au dépourvu » par le fait que le tribunal a fondé sa décision sur un motif invoqué d’office (
Villnow c. Belgique
(déc.), n
o
16938/05
, 29 janvier 2008, et
Clinique des Acacias et autres
, précité, §
43). Une diligence particulière s’impose au tribunal lorsque le litige prend une tournure inattendue, d’autant plus s’il s’agit d’une question laissée à la discrétion du tribunal. Le principe du contradictoire commande que les tribunaux ne se fondent pas dans leurs décisions sur des éléments de fait ou de droit qui n’ont pas été discutés durant la procédure et qui donnent au litige une tournure que même une partie diligente n’aurait pas été en mesure d’anticiper (
Čepek
, précité, § 48).
31.
En l’espèce, la Cour constate que le requérant a excipé de la prescription des infractions disciplinaires qui lui étaient reprochées au moment de l’introduction de son recours contentieux devant la section du contentieux administratif de la CSA (paragraphe 13 ci-dessus). Plus particulièrement, le requérant soutenait que les infractions en cause étaient connues du CSTAF depuis les 14 et 24 juin 2010 et que les poursuites disciplinaires auraient dû être engagées dans les trente jours suivants en application de l’article 6 § 2 du Statut disciplinaire (paragraphe 20 ci-dessus). La Cour note que, dans son arrêt du 28 mars 2012, la section du contentieux administratif de la CSA a fait droit à l’argument de l’intéressé, considérant que les informations qui avaient été portées à la connaissance du CSTAF les 14 et 24 juin 2010 étaient suffisamment claires pour déclencher l’ouverture immédiate d’une procédure disciplinaire sans qu’il ne fût nécessaire d’ouvrir une enquête préalable, concluant ainsi à la prescription de l’action disciplinaire litigieuse (paragraphe 15 ci-dessus). Dans son recours devant l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA, le CSTAF contestait cette approche, soutenant qu’au moment où les informations lui avaient été transmises, seuls existaient des soupçons d’infractions contre le requérant, d’où la nécessité d’ouvrir une enquête préalable pour qualifier et établir lesdites infractions (paragraphe 16 ci-dessus). Statuant en dernière instance, l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA a fait droit au recours du CSTAF jugeant que, indépendamment de la question litigieuse du caractère suffisant ou non des informations concernant les infractions disciplinaires, l’autorité administrative disposait d’un pouvoir discrétionnaire quant au choix d’engager immédiatement des poursuites disciplinaires ou d’ouvrir une enquête. Elle a aussi considéré que le délai qui était suspendu en vertu de l’article 6 § 4 du Statut disciplinaire était le délai de trente jours pour engager la procédure disciplinaire prévu à l’article
6 §
2 du Statut disciplinaire (paragraphes 18 et 20 ci-dessus).
32.
La Cour convient avec le Gouvernement (paragraphe 29 ci-dessus) que l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA a fait usage de son pouvoir incontesté de trancher le litige sur la base d’un pur moyen de droit soulevé d’office. Il reste à savoir si ce moyen a été communiqué aux parties aux fins d’un débat contradictoire. Sur ce point, la Cour constate que la question spécifique du pouvoir discrétionnaire appartenant au CSTAF en l’espèce a été absente des discussions entre les parties. En l’occurrence, les deux parties, le CSTAF implicitement et le requérant explicitement (paragraphes 16 et 17 ci-dessus), ont reconnu que le CSTAF n’était pas libre de choisir entre l’engagement immédiat de poursuites disciplinaires et l’ouverture d’une enquête préalable
; il n’y avait donc pas eu de procédure contradictoire en la matière. Les parties se sont donc concentrées exclusivement sur une autre question, celle de savoir s’il existait, aux 14 et 24 juin 2014, des soupçons ou une connaissance suffisante des infractions disciplinaires reprochées au requérant afin de déterminer le point de départ du délai de trente jours prévu à l’article 6 § 2 du Statut disciplinaire (paragraphe 20 ci-dessus). La Cour note que l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA est passée outre ce débat au motif que cette question était, d’après elle, sans importance étant donné que le CSTAF disposait dans toutes les hypothèses d’un pouvoir discrétionnaire quant au choix d’ordonner des poursuites disciplinaires immédiates ou une enquête. Eu égard au fait que la question litigieuse du pouvoir discrétionnaire du CSTAF n’a été discutée à aucun stade de la procédure de façon contradictoire entre les parties et, de plus, que le CSTAF lui-même n’a pas allégué être titulaire d’un tel pouvoir (au contraire, comme l’a relevé l’assemblée plénière de la section du contentieux du CSA – paragraphe 18 ci-dessus – le CSTAF a implicitement accepté que les supérieurs hiérarchiques n’étaient pas libres de choisir entre l’ouverture d’une enquête ou l’engagement de poursuites disciplinaires), la Cour est d’avis que l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA aurait dû donner aux intéressés l’opportunité de se prononcer sur ce moyen soulevé d’office. En omettant de le faire, alors qu’elle statuait en dernier ressort, l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA a porté atteinte au principe du contradictoire et à l’équité de la procédure, prenant au dépourvu le requérant concernant une question qui s’est révélée déterminante pour l’issue de la procédure (voir,
mutatis mutandis
,
Clinique des Acacias et autres
, précité, §§ 39-43,
Prikyan et Angelova
, précité, §§
43-52, et
Liga Portuguesa de Futebol Profissional c. Portugal
, n
o
4687/11, §§
60-62, 17
mai 2016).
33.
Dès lors, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
34.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
35
.
Le requérant réclame 6 283,20 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’il estime avoir subi. Ce montant correspond selon lui à l’amende qu’il a été contraint de payer en raison de la sanction disciplinaire lui ayant été appliquée. Estimant qu’un constat de violation serait suffisant, il ne sollicite aucun montant pour dommage moral.
36.
Le Gouvernement conteste la prétention du requérant pour dommage matériel, estimant qu’il n’existe aucun lien entre la violation alléguée et le montant réclamé.
37.
La Cour note que, en l’espèce, la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le fait que le requérant n’a pas bénéficié des garanties d’un procès équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. En ce qui concerne le dommage matériel allégué, elle ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure devant l’assemblée plénière de la section du contentieux de la CSA aurait abouti si la violation de la Convention n’avait pas eu lieu. Il n’y a donc pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre.
38.
Pour ce qui est du préjudice moral, la Cour partage l’avis du requérant (paragraphe 35 ci-dessus) selon lequel le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante à cet égard.
B.
Frais et dépens
39.
Le requérant demande également 1 256 EUR pour les frais et dépens qu’il dit avoir engagés devant la Cour. Pour la traduction de ses observations et de sa demande de satisfaction équitable, parvenue au greffe de la Cour le 25 août 2015, il réclame la somme additionnelle de 664,09
EUR pour les frais de traduction.
40.
Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour.
41.
Compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable la somme de 1 256 EUR réclamée au titre des frais et dépens pour la procédure devant elle et l’accorde au requérant. Elle considère en revanche que la demande relative aux frais de traduction ne saurait être accueillie, étant donné que cette traduction lui est parvenue en dehors du délai imparti à cet égard, qui avait été fixé au 30 juillet 2015.
C.
Intérêts moratoires
42.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
que le constat de violation constitue une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral subi par le requérant
;
4.
Dit
a)
que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 1
256 EUR (mille deux cent cinquante-six euros), plus tout montant pouvant être dû par le requérant à titre d’impôt, pour frais et dépens
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 mars 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Andrea Tamietti
Egidijus Kūris
Greffier adjoint
Président