- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 15 mai 2025
- Stat pârât
- UKR
- Articole
- Articolul 6
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 6
Pozharska împotriva Ucrainei
Traducere în română Auto
CAUZA CU POZHARSKA v. UKRAINE (Declarația nr. 48433/15) HOTĂRÂREA STASBOURG 15 mai 2025 Această hotărâre este finală, dar poate fi supusă revizuirii editoriale. În cazul Pozharska v. Ucraina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A Cincea Secțiune), ședința în calitate de comitet compus din: Stéphanie Mourou-Vikström , Președintele María Elósegui, Diana Sârcu , judecători și Martina Keller , Registrul adjunct al secțiunii, având în vedere: cererea (n. 48433/15) împotriva Ucrainei depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) la 21 septembrie 2015 de către un național ucrainean, dna Tetyana Ivanivna Pozharska („reclamantul”), care s-a născut în 1951, locuiește în Kyiv și a fost reprezentată de dl O.A.
Gnatenko, avocat care practică în Kiev; decizia de a anunța cererea guvernului ucrainean („Guvernul”), reprezentată de agentul lor, dna M. Sokorenko, a Ministerului Justiției; observațiile părților; având deliberat în particular la 24 aprilie 2025, emite următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns că anularea unei hotărâri finale în favoarea ei nu a fost justificată și contrară principiului certitudinei juridice. Iunie 2011 Curtea de District Desnyanskyi din Kyiv a examinat cererea reclamantului de a recalcula pensia sa la o audiere publică în care a participat reclamantul și a pronunțat o hotărâre prin care Fondul de Stat pentru pensii („fondul”) să-i plătească o pensie mai mare.
Termenul de zece zile pentru depunerea unui recurs a expirat, iar hotărârea a devenit finală. În februarie 2012, Fondul a recalculat pensia reclamantului. La 6 martie 2014, Fondul a depus un recurs și o cerere de concediu de recurs din timp, din cauza faptului că „prima instanță nu a respectat legislația privind notificarea hotărârii instanței”. La 25 martie 2014, Curtea Administrativă de Apel a hotărât să deschidă procedurile de recurs și a constatat că recursul a fost depus „în termenul prevăzut de lege”. La 27 martie 2014, Curtea de Apel a permis recursul și a anulat hotărârea de primă instanță.
Reclamantul a interzis în caz de revocare, susținând în principal că (i) nu a fost informată cu privire la recurs sau la audierea de recurs până după decizia Curții de Apel; și (ii) Curtea de Apel nu a avut în vedere faptul că recursul a fost introdus în mod tardiv fără justificare acceptabilă și nu a aplicat art. 189 4 din Codul de Justiție Administrativă (introdus la 15 ianuarie 2012), cu condiția ca orice recurs depus de o autoritate de stat mai mult de un an după eliberarea hotărârii să fie respins, indiferent de orice justificare dată pentru întârziere. Martie 2015 Curtea Administrativă Superioră a respins faptul că nu a susținut recursul reclamantului, constatând că nu a furnizat motive care demonstrează că instanța de recurs a aplicat legea în mod incorect.
ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENȚIEI Reclamantul s-a plâns că decizia de a accepta recursul împotriva hotărârii finale în favoarea ei a încălcat principiul certitudinii juridice și s-a bazat pe art. 6 § 1 din Convenție. 10. Guvernul a contestat acest argument și a susținut, de asemenea, că cererea a fost depusă în afara termenului de șase luni, care ar trebui să fie numărată începând cu 27 martie 2014 (a se vedea punctul 6 de mai sus). 11. Curtea a observat deja că un recurs în cazare este un remediu eficace disponibil în această categorie de cazuri (a se vedea Neyman c. Ucraina (dec.), nr. 68470/12, 12 ianuarie 2021). Din motive neclare, Curtea de Apel a indicat că hotărârea sa era finală.
La momentul respectiv, legislația internă prevedea că nu există niciun recurs în caz de casă în cazuri examinate, în primul rând, în cadrul unei proceduri abrupte (însemnând că instanța de primă instanță a examinat cazurile în camera fără ca părțile să fie convocate, a se vedea Lazarenko și altele Ucraina , nr. 70329/12 și altele 5 , § 16, 27 iunie 2017 . Cu toate acestea, instanța de primă instanță a examinat cazul reclamantului în conformitate cu standardul, și nu abruptă, procedura, la o audiere publică (a se vedea paragraful ) 2 de mai sus), ceea ce ar însemna că este disponibil un recurs de casă. Curtea administrativă superioră nu a pus la îndoială disponibilitatea unui recurs de casă în acest caz și a examinat apelul reclamantului (a se vedea punctul 8 de mai sus).
12. Rezultatul că obiecția privind nerespectarea perioadei de șase luni ar trebui respinsă. 13. Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) lit. (a) din Convenție sau inadmisibilă din alte motive, prin urmare trebuie declarată admisibilă. 14. Curtea reiterează că dreptul la o audiere echitabilă, astfel cum este garantat de art. 6 § 1 din Convenție trebuie interpretat în funcție de Preamblul Convenției, care declară statul de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante.
Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul securității juridice, care necesită, printre altele, , în cazul în care instanțele au stabilit în sfârșit o problemă, hotărârea lor nu ar trebui pusă la îndoială (a se vedea Brumărescu v. România [GC], nr. 28342/95, § 61, CEDO 1999). O părăsire de acest principiu este justificată numai atunci când este necesară prin circumstanțe de caracter substanțial și convingător, cum ar fi corecția defectelor fundamentale sau o avortare a justiției (a se vedea Guðmundur Andri Ástráðsson c. Islanda [GC], nr. 26374/18, § 238, 1 decembrie 2020). 15. Curtea a constatat o încălcare în ceea ce privește aspecte similare cu cele din cazul în cauză în Ponomaryov c. Ucraina (n. 3236/03, §§ 40-42, 3 aprilie 2008) și Ustimenko c. Ucraina (n. 32053/13, § 47-54, 29 octombrie 2015). [1] 16. După examinarea tuturor materialelor care i-au fost prezentate, Curtea nu a constatat niciun fapt sau argument care să-l convingă să ajungă la o concluzie diferită în acest caz.
17. În special, motivul invocat de Fond în cererea sa de prelungire a termenului pentru depunerea unui recurs a fost întârziatul hotărârii din prima instanță. Nu există nici o indicație că a fost depusă nicio dovadă care să confirme aceste acuzații. Fondul nu a indicat nici măcar o dată exactă la care se presupune că a fost informat de hotărâre. În orice caz, este evident că a fost conștientă de decizia până în februarie 2012, cel târziu, deoarece hotărârea a fost respectată (a se vedea punctul 3 de mai sus). Cu toate acestea, instanțele interne au prelungit termenul fără a-și explica motivele pentru care au făcut acest lucru și fără a face observații cu privire la modul în care le-au considerat deschis acest lucru, în ciuda dispozițiilor din legislația internă care par să interzică o astfel de prelungire în cazuri de întârziere de mai mult de un an.
18. Având în vedere jurisprudența sa privind acest subiect, Curtea consideră că, în cazul instantaneu, decizia de redeschidere a procedurii și anulează hotărârea în favoarea reclamantului a încălcat principiul certitudinei juridice. 19. Prin urmare, s-a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. Reclamantul a solicitat 3000 de euro (EUR) în ceea ce privește prejudiciile morale și 2.000 de euro în ceea ce privește costurile și cheltuielile, reprezentând taxele juridice suportate „în întreaga perioadă a procedurii”. 21. Guvernul a contestat aceste afirmații și a considerat că reclamația pentru prejudiciu moral este exorbitană și nesubstanțială, subliniind, de asemenea, că reclamantul nu a furnizat nici o documentă care să susțină cererile sale pentru costuri.
22. Curtea aprobă reclamantul 1000 EUR în ceea ce privește prejudiciile morale, plus orice impozit care îi poate fi imputabil. 23. Curtea respinge cererea reclamantului pentru costuri și cheltuieli, având în vedere că aceasta nu este susținută de nici o documentare.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL, UNANIMOUS, declară cererea admisibilă; susține că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; Deține litera (a) faptul că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1000 EUR (1 mie de euro), care urmează să fie convertit în moneda statului interesat la rata aplicabilă la data decontare, plus orice impozit care poate fi taxabil, în ceea ce privește prejudiciile morale; (b) că de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătesc pe suma de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru o justă satisfacție.
Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 15 mai 2025, în conformitate cu articolele 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Președintele adjunct al grefierului [1] A se vedea, de asemenea, exemplul unei abordări similare, Osovska și alții c. Ucraina , [Comitet] nr. 2075/13 și altele 4 §§ 27-33, 28 iunie 2018; Sabadash Ucraina [Comitet] nr. 28052/13, 23 iulie 2019; Tryapyshko v. Ucraina [Comitet], nr. 59577/12, §§ 23-27, 17 iunie 2021; și Skvyrasilrybgosp, TVA Ucraina [Comitet], nr. 27128/11, 30 noiembrie 2023.
FIFTH SECTION
CASE OF POZHARSKA v. UKRAINE (Application no. 48433/15) JUDGMENT STRASBOURG 15 May 2025 This judgment is final but it may be subject to editorial revision. In the case of Pozharska v. Ukraine, The European Court of Human Rights (Fifth Section), sitting as a Committee composed of: Stéphanie Mourou-Vikström , President , María Elósegui, Diana Sârcu , judges , and Martina Keller, Deputy Section Registrar, Having regard to: the application (no. 48433/15) against Ukraine lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) on 21 September 2015 by a Ukrainian national, Ms Tetyana Ivanivna Pozharska (“the applicant”), who was born in 1951, lives in Kyiv and was represented by Mr O.A.
Gnatenko, a lawyer practising in Kyiv; the decision to give notice of the application to the Ukrainian Government (“the Government”), represented by their Agent, Ms M. Sokorenko, of the Ministry of Justice; the parties’ observations; Having deliberated in private on 24 April 2025, Delivers the following judgment, which was adopted on that date:
SUBJECT MATTER OF THE CASE
1. Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant complained that the quashing of a final judgment in her favour had been unjustified and was contrary to the principle of legal certainty. 2 . On 22 June 2011 the Desnyanskyi District Court of Kyiv examined the applicant’s request that her pension be recalculated at a public hearing in which the applicant participated, and delivered a judgment ordering the State Pension Fund (“the Fund”) to pay her a higher pension. The ten-day time ‑ limit within which to lodge an appeal expired, and the judgment became final. 3 . In February 2012 the Fund recalculated the applicant’s pension.
On 6 March 2014 the Fund lodged an appeal and a request for leave to appeal out of time on the grounds that “the first-instance court had not complied with the legislation concerning the notification of the court decision”.
On 25 March 2014 the Kyiv Administrative Court of Appeal decided to open appeal proceedings. It found that the appeal had been lodged “within the time-limit provided by law”. 6 . On 27 March 2014 the Court of Appeal allowed the appeal and quashed the first-instance judgment. It stated that its decision was final and no further appeal lay against it.
The applicant appealed in cassation mainly arguing that (i) she had not been informed of the appeal or of the appeal hearing until after the Court of Appeal’s decision; and (ii) the Court of Appeal had disregarded the fact that the appeal had been introduced belatedly without any acceptable justification and had failed to apply Article 189 § 4 of the Code of Administrative Justice (introduced on 15 January 2012), which provided that any appeal lodged by a State authority more than a year after the delivery of the judgment had to be rejected, irrespective of any justification given for the delay. 8 . On 31 March 2015 the Higher Administrative Court dismissed as unsubstantiated the applicant’s appeal, finding that she had provided no reasons demonstrating that the appeal court had wrongfully applied the law. It considered that the Court of Appeal’s decision had complied with its established case-law for this category of cases.
THE COURT’S ASSESSMENT
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 6 § 1 OF THE CONVENTION
9. The applicant complained that the decision to accept the appeal against the final judgment in her favour had been in breach of the principle of legal certainty. She relied on Article 6 § 1 of the Convention.
The Government contested that argument. They also argued that the application had been lodged outside the six-month time-limit, which ought to be counted from 27 March 2014 (see paragraph 6 above).
The Court has already observed that an appeal in cassation is an effective remedy available in this category of cases (see Neyman v. Ukraine (dec.), no. 68470/12, 12 January 2021). For unclear reasons, the Court of Appeal indicated that its decision was final. At the relevant time, the domestic law provided that no appeal in cassation lay in cases examined, at first instance, under an abridged procedure (meaning that the first-instance court examined cases in camera without the parties being summoned, see Lazarenko and Others v. Ukraine , nos. 70329/12 and 5 others, § 16, 27 June 2017). However, the first-instance court examined the applicant’s case under the standard, and not abridged, procedure, at a public hearing (see paragraph 2 above), which would mean that a cassation appeal was available. The Higher Administrative Court did not question the availability of a cassation appeal in the case and examined the applicant’s appeal (see paragraph 8 above).
It follows that the objection concerning non-compliance with the six ‑ month period should be rejected.
The Court notes that the application is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 (a) of the Convention or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible.
The Court reiterates that the right to a fair hearing as guaranteed by Article 6 § 1 of the Convention must be interpreted in the light of the Preamble to the Convention, which declares the rule of law to be part of the common heritage of the Contracting States. One of the fundamental aspects of the rule of law is the principle of legal certainty, which requires, inter alia , that where the courts have finally determined an issue, their ruling should not be called into question ( see Brumărescu v. Romania [GC], no. 28342/95, § 61, ECHR 1999). A departure from that principle is justified only when made necessary by circumstances of a substantial and compelling character, such as the correction of fundamental defects or a miscarriage of justice (see Guðmundur Andri Ástráðsson v. Iceland [GC], no. 26374/18, § 238, 1 December 2020).
The Court has found a violation in respect of issues similar to those in the present case in Ponomaryov v. Ukraine (no. 3236/03, §§ 40-42, 3 April 2008), and Ustimenko v. Ukraine (no. 32053/13, §§ 47-54, 29 October 2015). [1]
Having examined all the material submitted to it, the Court has not found any fact or argument capable of persuading it to reach a different conclusion in the present case.
In particular, the reason relied on by the Fund in its request for an extension of the time-limit for lodging an appeal, was the late service of the first-instance judgment. There is no indication that any proof confirming those allegations was submitted. The Fund did not even indicate any precise date on which it had supposedly been informed of the judgment. In any event, it is evident that it was aware of the decision by February 2012, at the latest, because the judgment was complied with (see paragraph 3 above). The domestic courts, nevertheless, extended the time-limit without explaining their reasons for doing so and without commenting on how they considered this to be open to them, despite the provision in the domestic law which appeared to prohibit such an extension in cases of delay of more than one year.
Having regard to its case-law on the subject, the Court considers that in the instant case the decision to reopen the proceedings and quash the judgment in the applicant’s favour infringed the principle of legal certainty.
There has accordingly been a violation of Article 6 § 1 of the Convention.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
20. The applicant claimed 3,000 euros (EUR) in respect of non-pecuniary damage and EUR 2,000 euros in respect of costs and expenses, representing legal fees incurred “throughout the entire period of the proceedings.”
The Government contested those claims. They considered the claim for non-pecuniary damage to be exorbitant and unsubstantiated. They also pointed out that the applicant had not provided any documents in support of her claim for costs.
The Court awards the applicant EUR 1,000 in respect of non ‑ pecuniary damage, plus any tax that may be chargeable to her.
The Court rejects the applicant’s claim for costs and expenses, given that it is not supported by any documentation. FOR THESE REASONS, THE COURT, UNANIMOUSLY, Declares the application admissible; Holds that there has been a violation of Article 6 § 1 of the Convention; Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months, EUR 1,000 (one thousand euros), to be converted into the currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement, plus any tax that may be chargeable, in respect of non-pecuniary damage; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction. Done in English, and notified in writing on 15 May 2025, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Martina Keller Stéphanie Mourou-Vikström Deputy Registrar President [1] See also, for examples of a similar approach, Osovska and Others v. Ukraine , [Committee] nos. 2075/13 and 4 others, §§ 27-33, 28 June 2018; Sabadash v. Ukraine [Committee], no. 28052/13, 23 July 2019; Tryapyshko v. Ukraine [Committee], no. 59577/12, §§ 23-27, 17 June 2021; and Skvyrasilrybgosp, VAT v. Ukraine [Committee], no. 27128/11, 30 November 2023.