2ra-1746/23 — Încasarea datoriei

La 16 iunie 2021, „Mobiasbanca-OTP Group S.A.” a depus cerere de chemare în judecată împotriva lui Andrei Tihonenco, Ștefan Stamatin și Oxanei Tihonenco privind încasarea solidară a datoriei, dobânzii contractuale, comisionului de administrare și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a relatat că la 15 ianuarie 2020 între „Mobiasbanca-OTP Group S.A.” în calitate de creditor și Oxana Tihonenco în calitate de debitor a fost încheiat contractul de credit nr.202001G0102/209/1 în temeiul căruia „Mobiasbanca-OTP Group S.A.” s-a obligat să-i acorde Oxanei Tihonenco un credit în valoare de 100000 de lei, iar Oxana Tihonenco s-a obligat să restituie creditul cu costurile aferente în conformitate cu prevederile contractuale și graficul de rambursare a creditului.

În scopul asigurării obligațiilor de rambursare a creditului în sumă maximă de 101228 de lei la 15 ianuarie 2020 a fost încheiat cu Ștefan Stamatin contractul de fidejusiune nr.202001G0102/209/1.

Totodată, în scopul asigurării obligațiilor de rambursare a creditului în sumă maximă de 101228 lei, la 15 ianuarie 2020 a fost încheiat contractul de fidejusiune nr.202001G0102/209/F2 și cu Andrei Tihonenco.

Reclamanta a susținut că a acordat creditul în termenii și în condițiile prevăzute de contract, astfel îndeplinindu-și toate obligațiunile asumate față de pârâtă, iar Oxana Tihonenco, precum și fidejusorii Andrei Tihonenco, Ștefan Stamatin nu-și execută cu bună credință obligațiunea de restituire a creditului, ceea ce a generat întârzieri de plată.

Astfel, în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă a expediat în adresa pârâților o reclamație potrivit căreia s-a comunicat faptul privind rezilierea contractului de credit nr.202001G0102/209/1 din 15 ianuarie 2020, concomitent a solicitat achitarea tuturor plăților debitoare în termen de 15 zile, 1 reclamație rămasă fără răspuns și executare, motiv pentru care s-a adresat cu prezenta acțiune în judecată.

Așadar, având în vedere cele expuse, „Mobiasbanca-OTP Group S.A.” a solicitat încasarea în mod solidar de la Oxana Tihonenco, Andrei Tihonenco și Ștefan Stamatin a datoriei în sumă de 95876,80 de lei și a cheltuielilor de judecată în mărime de 2876,30 de lei.

Prin decizia din 17 iunie 2021 a Agenției Servicii Publice privind înregistrarea modificărilor, s-a înregistrat și consemnat în Registrul de stat al persoanelor juridice modificările în statutul persoanei juridice „Mobiasbanca-OTP Group S.A.”, denumirea Băncii fiind modificată din „Mobiasbanca-OTP Group S.A.” în „OTP Bank” S.A.

Verificând legalitatea hotărârii contestate în raport cu prevederile aplicabile la caz și criticile aduse în cererea de apel, instanța de apel a constat că soluția a fost dată de către instanța de fond cu elucidarea pe deplin a circumstanțele cauzei.

Colegiul civil a reţinut contractul nominalizat ca fiind de adeziune, or acesta a fost formulat din timp de către reclamantă pentru o multitudine de potențiali clienți și propuse și încheiate fără posibilitatea de negociere, iar caracterul abuziv al unei clauze contractuale este temei de declarare a nulității absolute a unei astfel de clauze.

Colegiul a apreciat ca fiind neîntemeiată cerința privind încasarea comisionului de administrare lunar în sumă de 4500 lei în condițiile în care este una abuzivă. Or, potrivit contractului de credit nr.202001G0102/209/1 din 15 ianuarie 2020 debitorul urma să restituie la scadență pe parcursul a 60 luni pe lângă datoria de bază și comisioane în sumă totală de 4500 lei (comision de monitorizare lunar în mărime de 0,50 % din valoarea creditului (500 lei x 60 luni=30 000 lei), care întrunesc semnele unei dobânzi contractuale camuflate, care cumulată cu dobânda contractuală propriu- zisă constituie o sumă excesivă, abuzivă, care nu a fost negociată.

Astfel, deși intimata Tihonenco Oxana a semnat informația standard privind creditul pentru consumatori, prin care a declarat că a luat cunoștință de conținutul și condițiile contractului de credit și le acceptă, aceasta nu a avut de fapt posibilitatea de a negocia clauzele contractuale, așa cum a indicat instanța de fond în hotărârea sa, iar faptul că clauzele date contravin normelor imperative constituie temei de nulitate absolută, care nu poate fi înlăturată prin confirmarea de către debitor a clauzei lovite de nulitate.

Contrar aserțiunilor apelantei, Colegiul a calificat ca fiind nejustificată legal cerința de încasare din contul debitorilor a comisionului de administrare lunar în sumă de 4500 lei, în cazul în care constituie prevedere contractuală standard, ce nu își are temei în prezenta speță.

Reieșind din cele expuse, având în vedere că clauza nominalizată este standard, aceasta este pasibilă de a fi anulată, iar compensațiile solicitate în acest sens cu titlu de comision de administrare lunar în mărime de 4500 lei sunt nejustificate legal. 3

Instanţa de apel a concluzionat că clauza nominalizată este abuzivă, şi este pasibilă de a fi anulată, iar compensațiile solicitate în acest sens sunt nemotivate legal. În acest context, contrar aserțiunilor apelantei, Colegiul apreciază ca fiind neîntemeiate argumentele acesteia cu referire la temeinicia pretenției de încasare a comisionului de administrare, în condițiile în care este neîntemeiată.

În consecință, Colegiul a conchis că toate argumentele și afirmațiile invocate de către apelantă, sunt vădit lipsite de suport juridic, iar instanța de apel le apreciază ca fiind inconsistente și fără raționament juridic valabil circumstanțelor speței.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut că decizia Curţii de Apel Chişinău este una arbitrară şi nelegală, întrucât instanţa nu a dat o apreciere corectă probelor concludente şi circumstanţelor esenţiale ale cauzei, bazându-se pe o evaluare vădit nerezonabilă a materialului probator şi calificând în mod greşit comisionul de administrare drept clauză abuzivă. Or, în realitate, acest comision este prevăzut expres în contractul de credit, negociat cu debitorii, fiind calculat transparent şi în limitele stabilite de art. 1763 şi 1765 ale Codului civil, precum şi de art. 15 alin. (7) din Legea nr. 202/2013 privind contractele de credit pentru consumatori.

Recurenta a precizat că la semnarea contractului, debitorii şi-au exprimat acordul de voinţă în cunoştinţă de cauză, recunoscând că au fost informaţi integral asupra tuturor condiţiilor, iar existenţa unei pieţe concurenţiale le-a oferit posibilitatea reală de alegere a ofertei bancare. În plus, pârâţii nu au formulat obiecţii faţă de pretenţiile băncii, ceea ce, potrivit art. 123 alin. (2) şi art. 118 din Codul de procedură civiă, echivalează cu o confirmare tacită a faptelor invocate. Or, neexecutarea obligaţiilor contractuale de către debitori demonstrează reaua lor credinţă şi atrage răspunderea solidară, în temeiul art. 901 şi art. 1640 din Codul civil. În aceste condiţii, considerarea comisionului de administrare ca fiind abuziv şi nul absolut constituie o aplicare eronată a legii materiale şi o ingerinţă 4 nejustificată în autonomia de voinţă a părţilor contractante, ceea ce face ca decizia Curţii de Apel Chişinău contestată să fie neîntemeiată şi contrară normelor legale şi principiilor jurisprudenţei europene.

La 15 ianuarie 2024 în adresa lui Andrei Tihonenco, Ștefan Stamatin și a Oxanei Tihonenco a fost expediată copia cererii de recurs depuse de OTP Bank S.A. cu înștiințarea despre posibilitatea depunerii referinței.

Până la data stabilită pentru examinarea admisibilității recursului depus de OTP Bank S.A., intimații nu au prezentat referințe în care să-și expună opinia asupra argumentelor invocate de recurentă în cererea de recurs.

Art. 432 alin. (1) lit. a)-f) și (2) din Codul de procedură civilă: „(1) Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenţei uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei jurisdicţionale. (2) Temeiurile menţionate la alin.(1) lit.d)–f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanţa de apel.”

Art. 433 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură civilă: „(1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: f) recursul este vădit neîntemeiat.”

Art. 434 alin.(1) – (2) din Codul de procedură civilă: „(1) Recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărîrii sau a deciziei integrale, dacă legea nu prevede altfel. (2) Termenul de 2 luni este termen de decădere şi nu poate fi restabilit.”

Art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, „(1) În cazul în care se constată existenţa unuia dintre temeiurile prevăzute la art.433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părţilor, declară recursul inadmisibil. (2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conţine sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilităţii, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se expediază părţilor.” 5

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că procedura admisibilității constă în verificarea faptului dacă motivele invocate în recurs se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă.

Din analiza prevederilor legale reținute supra, rezultă că admisibilitatea/ inadmisibilitatea recursului urmează să însușească în condițiile Codului de procedură civilă exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil bazat pe temeiuri concludente și serioase. Astfel, normele citate oferă un drept exclusiv al instanței de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.

Completul Curții Supreme de Justiție notează, că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare convingătoare și întemeiată în condițiile nominalizate mai sus. În consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanțele expuse se referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului și filtrului de admisibilitate.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție conchide că motivele de casare, invocate în recursul depus de „OTP Bank S.A.” nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, or, nu s-a constatat că decizia contestată ar fi arbitrară.

Cu referire la susținerea recurentului privind aprecierea arbitrară, în sensul art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, instanța de recurs reține că nu orice dezacord cu soluția instanței inferioare echivalează cu o încălcare a principiilor de drept sau cu o hotărâre arbitrară.

Din punct de vedere jurisprudențial, noțiunea de „hotărâre arbitrară” trebuie înțeleasă în lumina interpretărilor date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. 6

Astfel, în cauza Bochan v. Ucraina (nr. 2), 5 februarie 2015, § 62, Curtea a reținut că o decizie judecătorească este arbitrară dacă nu are nicio bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură logică între faptele litigiului, norma juridică aplicabilă și soluția adoptată. În plus, în cauza Balliktaş Bingöllü v. Turcia, 22 iunie 2021, § 75, s-a subliniat că o hotărâre este afectată de o „eroare vădită” atunci când conține o eroare de drept sau de fapt atât de gravă încât niciun judecător rezonabil nu ar fi putut să o comită și care are potențialul de a compromite echitatea procesului.

Aplicând aceste repere la cauza dedusă judecății, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul probelor legal administrate și al unei interpretări conforme a normelor legale incidente. Hotărârea contestată nu este lipsită de fundament juridic, iar raționamentele instanței de apel sunt clare și coerente, reflectând o legătură directă între situația de fapt și dispozițiile legale aplicabile.

Referitor la susținerea privind pretinsa apreciere vădit nerezonabilă a probelor, instanța de recurs constată că nu a fost demonstrată existența unei erori evidente de evaluare a materialului probator, care să fi fost determinantă pentru soluția adoptată. O simplă divergență în interpretarea probelor nu este suficientă pentru a atrage incidența art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă.

Prin urmare, nu se poate reține caracterul arbitrar al hotărârii, întrucât nu s-a dovedit o abatere evidentă de la dreptul intern, nici o nefundamentare juridică, astfel cum impune art. 432 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură civilă, coroborat cu jurisprudența CtEDO.

În context, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție constată că argumentele invocate în cererea de recurs nu se încadrează în limitele stabilite de norma indicată, respectiv nu constituie temei de casare a deciziei contestate, or, motivele invocate în cererea de recurs sunt similare celor invocate în cadrul judecării anterioare a cauzei, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat corespunzător cu respectarea prevederilor legale.

La acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa constantă, statuează că, dreptul de acces la instanţă nu este absolut. Există limitări implicit admise (cauza Golder împotriva Regatului Unit, p. 38, cauza Stanev împotriva Bulgariei (MC), p. 230). Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această 7 privință de o anumită marjă de apreciere (cauza Luordo împotriva Italiei, p. 85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (cauza Levages Prestations Services împotriva Franţei, p. 45). Procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac şi procedurile care implică doar chestiuni de drept şi nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6§1 (cauza Helmers c. Suediei, 09 octombrie 1991).

Din considerentele redate, completul de judecată al Curții Supreme de Justiție concluzionează că recursul declarat de OTP Bank S.A., nu se încadrează în temeiurile prevăzute la art. 432 din Codul de procedură civilă și drept urmare prin prisma art. 433, alin. (1) lit. f), urmează a fi considerat inadmisibil deoarece este vădit neîntemeiat.

Din aceste motive, în conformitate cu art. art. 431, alin. (1) şi (2), art. 433, alin. (1), lit. f), 440, alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă,