- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 8 octombrie 2019
- Stat pârât
- TUR
- Concluzia
- Partly struck out of the list
- Partly inadmissible
Gedik și Öktem împotriva Turciei
Traducere în română Auto
Decizia nr. 73408/10 Bülent GEDİK și Devrim ÖKTEM împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 8 octombrie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, secretar adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 1 decembrie 2010, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 28 iunie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamanții, dl Bülent Gedik și dna Devrim Öktem, sunt resortisanți turci, care s-au născut în 1974 și, respectiv, 1975 și trăiesc în Kocaeli.
Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dna G. Tuncer, un avocat practicant la Istanbul. Guvernul turc (“ Guvernul”) au fost reprezentate de agentul lor. Reclamanții s-au plâns în temeiul articolului 6 din Convenție că au fost negate asistența unui avocat în cursul etapei preliminare în temeiul Legii nr. 3482, și că condamnările lor se bazează pe declarațiile pe care le-au făcut poliției în absența unui avocat și sub presupusă presiune. Având în vedere aceeași dispoziție, reclamanții au susținut în continuare că nu au fost informați cu privire la drepturile lor înainte de măsurile de investigare luate în cursul etapei de anchetă preliminare. În sfârșit, ei se plângeau că au fost refuzate un proces echitabil de către un tribunal independent și imparțial, astfel cum prevede art. 6 § 1 din Convenție, datorită prezenței unui judecător militar în componența Curții de Securitate de Stat din Istanbul în etapa inițială a procesului.
Cererea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA În ceea ce privește plângerea în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție După incapacitatea încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 28 iunie 2019, Guvernul a informat Curții că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea rezolvării chestiunilor planteate de cerere. Ei au solicitat în continuare Curtea să elimine cererea în conformitate cu art. 37 din Convenție. Declarația prevăzută după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz s-a încălcat drepturile reclamanților în temeiul articolului 6 §§ § 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat.
Guvernul subliniază, de asemenea, că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, necesită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remediul menționat anterior este capabil să ofere soluții în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamanților Bülent GEDİK și Devrim ÖKTEM, 500 EUR (cincă sute de euro) fiecare pentru a acoperi orice pecuniar și neîntregul său prejudiciu material, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi imputabil reclamantului în vederea soluționării cauzei menționate mai sus pe termen scurt în fața Curții Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” La 8 ianuarie 2019, Curtea a primit o scrisoare de la avocatul reclamantului, indicând că nu erau satisfăcuți cu termenii declarației unilaterale, deoarece au constatat că suma oferită de Guvern era prea scăzută.
Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, poate decide să scoată o cerere din lista sa de cazuri în cazul în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile menționate, în temeiul alineatului (1) litera (a), (b) sau (c). art. 37 § (c) permite Curții, în special, să scoată o probă din lista sa, dacă: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. De asemenea, aceasta reiterează că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 § 1 litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamantul dorește să continue examinarea cazului.
10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o.
c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea a stabilit în mai multe cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat pentru condamnarea reclamanților ( Mehmet Duman c. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner c. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen c. Turcia , nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții c. Turcia , nr. 7851/05, 13 martie 2018; İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç c. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 12. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamanților la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și nerecuperării ulterioare a Curții de casă a acestei deficiențe, constituie o încălcare a articolului respectiv.
În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și 3 (c) din Convenție au constituit suficientă satisfacție pentru prejudiciile morale suportate de solicitanți.
13. În plus, Curtea a stabilit, de asemenea, într-o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la neinformarea unei persoane cu privire la drepturile sale înainte de acțiunile de investigare și utilizarea de către instanța de judecată a probelor obținute de la acestea (a se vedea Ibrahim și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 50541/08 și altele, 13 septembrie 2016, și Hakan Duman c. Turcia , nr. 28439/03, 23 martie 2010). 14. În cele din urmă, Curtea a înființat, de asemenea, în mai multe cazuri , inclusiv în care a fost atacată Turcia , practica sa privind plângerile referitoare la utilizarea declarațiilor luate sub presupusa presiune și în absența unui avocat (a se vedea Özcan Çolak c. Turcia , nr. 30235/03, 6 octombrie 2009, și Örs și alții c. Turcia , nr. 46213/99, 20 iunie 2006). 15. Curtea observă, de asemenea, că guvernul a recunoscut în mod explicit o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție în declarația lor unilaterală.
16. Este important să se noteze că dispozițiile juridice de la care s-a abrogat legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 privind limitarea sistemică a dreptului la un avocat (a se vedea mai departe Salduz v. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§ 31, CEDO 2008) și un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 iunie 2005, în care nu există dispoziții privind o restricție sistemică a dreptului de acces la un avocat. 17. Curtea constată, de asemenea, că până la 31 iulie 2018, art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderei procedurii penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată încălcarea convenției sau a protocolelor sale.
Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145, la 31 iulie 2018, reclamanții au dreptul acum să depună o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista cazurilor pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale.
Astfel, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurilor în urma unei decizii sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (a se vedea, prin contrast, Igranov și alții v. Rusia , nr. 42399/13 și alte 8 , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe în acest sens, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 18. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamantul o solicită.
Prin urmare, consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de protocoalele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției.
19. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este în conformitate cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice altă cale de remediere disponibilă pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 20. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu o solicită să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 din amenda 21. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 22. Având în vedere cele de mai sus, este necesar să se scoată cazul din listă, în ceea ce privește plângerile prevăzute la art. 6 §§ § 1 și 3 litera (c) din Convenție.
Independența și imparțialitatea Curții de Securitate de Stat din Istanbul 23. În baza articolului 6 § 1 din Convenție, partea reclamantă se plângea de asemenea că nu a fost judecat de un tribunal independent și imparțial din cauza prezenței unui judecător militar în componența Curții de Securitate de Stat din Istanbul în etapa inițială a procesului. 24. Având în vedere toate dovezile în posesia sa și în măsura în care este competentă să examineze acuzațiile, Curtea nu a constatat nici o apariție a încălcării drepturilor și libertăților garantate de Convenția sau de protocolele sale (a se vedea İzzet Çelik c. Turcia , nr. 15185/05, § 33, 23 ianuarie 2018, și Kabaskal și Atar c. Turcia , nr. 70084/01 și 70085/01, § 34, 19 septembrie 2006). 25. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.
Din aceste motive, Curtea ia act, în unanimitate, de termenii declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 6 §§ § și 3 din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în aceasta; Decide să scoată aplicarea din lista de cazuri în conformitate cu articolul (c) din Convenție. Declarați restul cererii inadmisibil. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 7 noiembrie 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele Adjunct Registrului
SECOND SECTION
DECISION Application no. 73408/10 Bülent GEDİK and Devrim ÖKTEM against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 8 October 2019 as a Committee composed of: Julia Laffranque, President, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judges, and Hasan Bakırcı, Deputy Section Registrar, Having regard to the above application lodged on 1 December 2010, Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 28 June 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration, Having deliberated, decides as follows:
FACTS AND PROCEDURE
1. The applicants, Mr Bülent Gedik and Ms Devrim Öktem, are Turkish nationals, who were born in 1974 and 1975 respectively and live in Kocaeli. They were represented before the Court by Mrs G. Tuncer, a lawyer practising in Istanbul.
The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.
The applicants complained under Article 6 of the Convention that they had been denied the assistance of a lawyer during the pre-trial stage pursuant to Law no. 3482, and that their convictions were based on the statements they had made to the police in the absence of a lawyer and under alleged duress. Relying on the same provision, the applicants further maintained that they had not been informed of their rights prior to investigative measures taken in the course of the preliminary investigation stage. Lastly, they complained that they had been denied a fair trial by an independent and impartial tribunal as required by Article 6 § 1 of the Convention due to the presence of a military judge in the composition of the Istanbul State Security Court at the initial stage of the trial.
The application had been communicated to the Government . THE LAW As regards the complaint under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention
After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 28 June 2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by the application. They further requested the Court to strike out the application in accordance with Article 37 of the Convention.
The declaration provided as follows: “The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicants’ rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court. The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer. The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no.7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. The Government thus offer to pay the applicants Bülent GEDİK and Devrim ÖKTEM, EUR 500 (five hundred euros) each to cover any pecuniary and non ‑ pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights. This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”
On 8 January 2019 the Court received a letter from the applicants’ lawyer indicating that they were not satisfied with the terms of the unilateral declaration as they found the amount offered by the Government too low.
The Court reiterates that Article 37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article 37 § 1 (c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if: “for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.
It also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicant wishes the examination of the case to be continued.
To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the Tahsin Acar judgment ( Tahsin Acar v. Turkey (preliminary objections) [GC], no. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. v. Poland (dec.), no. 11602/02, 26 June 2007; and Sulwińska v. Poland (dec.), no. 28953/03, 18 September 2007).
The Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants ( Mehmet Duman v. Turkey , no. 38740/09, 23 October 2018; Ömer Güner v. Turkey , no. 28338/07, 4 September 2018; Girișen v. Turkey , no. 53567/07, 13 March 2018; Canșad and Others v. Turkey , no. 7851/05, 13 March 2018; İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, 23 January 2018; and Bayram Koç v. Turkey , no. 38907/09, 5 September 2017).
In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicants’ right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants.
Furthermore, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the failure to inform an individual of his rights prior to investigative actions and the use by the trial court of evidence obtained therefrom (see Ibrahim and Others v. the United Kingdom [GC], nos. 50541/08 and 3 others, 13 September 2016, and Hakan Duman v. Turkey , no. 28439/03, 23 March 2010).
Lastly, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the use of statements taken under alleged duress and in the absence of a lawyer (see Özcan Çolak v. Turkey , no. 30235/03, 6 October 2009, and Örs and Others v. Turkey , no. 46213/99, 20 June 2006).
The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention in their unilateral declaration.
It is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further, Salduz v. Turkey [GC], no. 36391/02, §§ 27 ‑ 31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1 June 2005, in which there is no provision for a systemic restriction on the right of access to a lawyer.
The Court further notes that until 31 July 2018, Article 311 § 1 (f) of Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of the reopening of the criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31 July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration as these two situations are now exhaustively listed in Article 311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (see, by contrast, Igranov and Others v. Russia , nos. 42399/13 and 8 others, § 26, 20 March 2018, with further references therein, and compare Sroka v. Poland (dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).
In that connection, it further points out that in accordance with the the Court’s case-law and practice, reopening of the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicant so request. Thus, it considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.
Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed – which is consistent with the amounts awarded in similar cases – the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see Jeronovičs v. Latvia [GC], no. 44898/10, §§ 116 ‑ 118, 5 July 2016).
Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article 37 § 1 in fine ).
Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention ( Josipović v. Serbia (dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).
In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list, as regards the complaints under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention. Independence and impartiality of the Istanbul State Security Court
Relying on Article 6 § 1 of the Convention, the applicant party also complained that he had not been tried by an independent and impartial tribunal due to the presence of a military judge in the composition of the Istanbul State Security Court at the initial stage of the trial.
Having regard to all the evidence in its possession, and in so far as it has jurisdiction to examine the allegations, the Court has not found any appearance of a breach of the rights and freedoms guaranteed by the Convention or its Protocols (see İzzet Çelik v. Turkey , no. 15185/05, § 33, 23 January 2018, and Kabasakal and Atar v. Turkey , nos. 70084/01 and 70085/01, § 34, 19 September 2006).
It follows that this part of the application is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously, Takes note of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein; Decides to strike the application out of its list of cases in accordance with Article 37 § 1 (c) of the Convention. Declares the remainder of the application inadmissible. Done in English and notified in writing on 7 November 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Deputy Registrar President