ÇADIRCI AND KÖMÜRCÜ v. TURKEY

DECIZIE Nr. 75297/11 Bekir ÇADIRCI și Mudet KÖMÜRCÜ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care așeză la 26 noiembrie 2019 în calitate de comitet compus din: Julia Laffranque, președinte, Ivana Jelić, Arnfinn Bårdsen, judecători și Hasan Bakırcı, grefierul adjunct al secțiunii, având în vedere cererea depusă la 8 septembrie 2011, Având în vedere declarația prezentată de guvernul contestat la 28 iunie 2019 cere Curtea să excludă aplicarea din lista cazurilor și răspunsul reclamanților la această declarație, după ce a deliberat, hotărăște după cum urmează: FACTE ȘI PROCEDURĂ Reclamanții, Bekir Çadırcı și Müdet Kömürcü, sunt resortisanți turci, născuți în 1974 și 1972 și trăiesc în Istanbul și, respectiv, Kocaeli. Ele au fost reprezentate în fața Curții de către dl M. Kârdök și dna Kırdök, avocați care practică la Istanbul. Guvernul turc (“Guvernul”) au fost reprezentați de agentul lor. Reclamanții au plâns în temeiul articolului 6 §§ §§ și al articolului 3 litera (c) din Convenție că nu au avut un proces echitabil din cauza utilizării de către instanța de judecată a declarațiilor luate în încălcarea articolului 3 din Convenție și a restricției sistemice impuse dreptului lor la un avocat în cursul etapei preliminare, în conformitate cu Legea nr. 3842, precum și utilizarea probelor luate în absența unui avocat pentru a le condamna. În același mod, reclamanții se plângeau de asemenea de neinformarea autorităților interne cu privire la drepturile lor de bază înaintea măsurilor de investigare și a utilizării dovezilor obținute de la aceasta. Cererea a fost comunicată guvernului HOTĂRÂREA După eșecul încercărilor de a ajunge la o soluție prietenoasă, prin scrisoarea din 28 iunie 2019, Guvernul a informat Curtea că au propus să facă o declarație unilaterală în vederea soluționării chestiunii formulate de această parte a cererii și a solicitat în continuare Curtea să pună în aplicare lista de cazuri în conformitate cu art. 37 din convenție. Declarațiile separate depuse de Guvernul în ceea ce privește fiecare reclamant furnizate după cum urmează: „Guvernul Turciei recunoaște că în acest caz a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolelor 6 §§ 1 și 3 din Convenție, având în vedere jurisprudența bine stabilită a Curții. Guvernul reamintește, de asemenea, că Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 a abrogat dispoziția privind restricția sistemică privind dreptul de acces la un avocat. Guvernul subliniază în continuare că art. 311 alineatul (1) litera (f) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 7145 din 31 iulie 2018, solicită acum redeschiderea procedurilor penale în cazurile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului decide să pună în aplicare o cerere din lista sa de cazuri în urma unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale. Guvernul consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenție. Guvernul oferă astfel să plătească reclamantului 500 EUR (cincă sute de euro) pentru a acoperi orice prejudiciu material și moral, precum și costurile și cheltuielile, precum și orice impozit care poate fi impun reclamantului în vederea soluționării cazului menționat mai sus pe care îl așteaptă în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. Această sumă va fi convertită în lira turcă la rata aplicabilă la data plății și va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii de către Curte în temeiul articolului 37 § 1 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului. În cazul în care nu se plătește această sumă în termenul de trei luni, guvernul se angajează să plătească dobânzi simple pe aceasta, de la expirarea perioadei respective până la decontare, la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei implicite plus trei puncte procentuale. Plata va constitui rezoluția finală a cazului.” Reclamanții au fost trimise termenii declarațiilor unilaterale ale Guvernului cu câteva săptămâni înainte de data prezentei decizii. Curtea nu a primit niciun răspuns nici din partea reclamanților, nici din partea reprezentanților acestora care acceptă termenii declarațiilor. Întrucât subiectul prezentei cereri se referă la procedurile penale în temeiul cărora au fost condamnate reclamanții, Curtea nu poate considera tăcerea reclamanților în această privință ca fiind o aprobare tacită a termenilor declarațiilor. (Comparați, în ceea ce privește procedurile civile, Igranov și alții c. Rusia , nr. 42399/13 și altele 8 § 23, 20 martie 2018). Curtea reiterează că art. 37 din Convenție prevede că, în orice etapă a procedurii, aceasta poate decide să scoată o cerere din lista cazurilor în care circumstanțele conduc la una dintre concluziile specificate, în temeiul alineatului (1) literele (a), (b) sau (c) din respectivul articol. art. 37 § (c) permite Curtea, în special, să scoată din lista sa un caz în cazul în care: „pentru orice alt motiv stabilit de Curte, nu mai este justificat să continue examinarea cererii”. Curtea reiterează, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, aceasta poate elimina o cerere în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale de către un guvern contestat, chiar dacă reclamanții doresc să continue examinarea cazului. 10. În acest scop, Curtea a examinat declarația având în vedere principiile care iese din jurisprudența sa, în special hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (obiecții preliminare) [GC], nr. 26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI; WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007; și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 11. Curtea dorește să noteze, de la început, că a constatat deja o încălcare substanțială și procedurală a articolului 3 din Convenție în ceea ce privește reclamanții din Müdet Kömürcü c. Turcia (n. 40160/05, 21 iulie 2009) și Karagöz și alții c. Turcia (n. 14352/05 și alții, 13 iulie 2010). 12. În acest sens, Curtea consideră importantă să reitereze jurisprudența sa bine stabilită în cazul în care s-a constatat în ceea ce privește mărturiile, ca atare, că admiterea declarațiilor obținute ca urmare a torturei (compare Örs și alții c. Turcia , nr. 46213/99, § 60, 20 iunie 2006; Harutyunyan c. Armenia , nr. 36549/03, §§ 63, 64 și 66, ECHR 2007 III, și Levința c. Moldova . , nr. 17332/03 , §§ 101 și 104-05, 16 decembrie 2008) sau al altor maltraturi în încălcarea articolului 3 (compară Söylemez c. Turcia , nr. 46661/99 , §§ 107 și 122-24, 21 septembrie 2006 și Göçmen c. Turcia , nr. 72000/01, §§ 73-74, 17 octombrie 2006) ca dovada de stabilire a faptelor relevante în cadrul procedurii penale a constituit procedura ca un întreg nedrept (a se vedea Gäfgen c. Germania . [GC], nr. 22978/05, § 166, CEDO 2010]. Această constatare a fost aplicată indiferent de valoarea probativă a declarațiilor și indiferent dacă utilizarea lor a fost decisivă pentru asigurarea condamnării inculpatului (a se vedea ibid., § 166). În consecință, indiferent de valoarea probativă a declarațiilor obținute sub presiune și impactul pe care le-a avut asupra rezultatului procedurii penale, utilizarea lor ca probă face procesul nedrept (a se vedea Sergey Ivanov c. Rusia , nr. 14416/06, §§ 90-1, 15 mai 2018). 13. În plus, Curtea a stabilit, în o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile de negare sistemică a asistenței juridice și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat la condamnare a reclamanților (a se vedea, în ceea ce privește negarea sistemică a accesului la un avocat și utilizarea probelor obținute în absența unui avocat la condamnare a unui solicitant, Beuze v. Belgia [GC], nr. 71409/10, 9 noiembrie 2018; Mehmet Duman v. Turcia , nr. 38740/09, 23 octombrie 2018; Ömer Güner v. Turcia , nr. 28338/07, 4 septembrie 2018; Girișen v. Turcia , nr. 53567/07, 13 martie 2018; Canșad și alții v. Turcia , nr. 7851/05, 13 martie 2018; İzzet Çelik v. Turcia , nr. 15185/05, 23 ianuarie 2018; și Bayram Koç v. Turcia , nr. 38907/09, 5 septembrie 2017). 14. În cazurile menționate mai sus, Curtea, fără să examineze dacă natura sistemică a restricției privind dreptul de acces al reclamantului la un avocat a fost, în sine, suficientă pentru a găsi o încălcare a articolului 6 §§ 1 și (c) din Convenție, a considerat că utilizarea declarațiilor reclamantului către poliție de către instanța de judecată, fără să examineze problema admisibilității lor și nerecuperării ulterioare a Curții de casă a acestei deficiențe, constituie o încălcare a articolului respectiv. În plus, în toate cazurile de mai sus, Curtea a considerat că constatarea unei încălcări a articolului 6 §§ 1 și 3 (c) din Convenție au constituit suficiente satisfacții pentru prejudiciile morale suportate de solicitanți (a se vedea, în special, Golubyatnikov și Zhuchkov c. Rusia , nos. 44822/06 și 49869/06 , § 122, 9 octombrie 2018; Ushakov și Ushakova Ucraina , nr. 10705/12, § 112, 18 iunie 2015 și contrastul Shamardakov c. Rusia , nr. 13810/04, § 181, 30 aprilie 2015). 15. În plus, Curtea a stabilit, de asemenea, într-o serie de cazuri, inclusiv cele aduse împotriva Turciei, practica sa privind plângerile referitoare la neinformarea unei persoane cu privire la drepturile sale înainte de acțiunile de investigare și utilizarea de către instanța de judecată a probelor obținute de la acestea (a se vedea Ibrahim și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 50541/08 și altele, 13 septembrie 2016, și Hakan Duman c. Turcia , nr. 28439/03, 23 martie 2010). 16. Curtea observă în continuare că guvernul a recunoscut în mod explicit o încălcare a art. 6 §§ 1 și 3 din Convenție în declarația lor unilaterală. 17. În acest moment, este de asemenea important să se remarcă că dispozițiile juridice din care se impune problema restricției sistemice privind dreptul la un avocat au fost abrogate prin Legea nr. 4928 din 15 iulie 2003 (a se vedea mai departe Salduz v. Turcia [GC], nr. 36391/02, §§§ 27-31, CEDO 2008) și că un nou Cod de Procedură Penală (Legea nr. 5271) a intrat în vigoare la 1 Iunie 2005, în care nu există nicio dispoziție privind o restricție sistemică privind dreptul de acces la un avocat. 18. Curtea remarcă în continuare că, până la 31 iulie 2018, art. 311 § (f) din Codul de Procedință Penală a furnizat reclamanților un remediu care presupune posibilitatea redeschiderii procedurilor penale numai pe baza unei hotărâri a Curții care constată o încălcare a Convenției sau a protocolelor sale. Cu toate acestea, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 7145 la 31 Iulie 2018, reclamanții au acum dreptul de a depune o cerere de redeschidere a procedurii penale în urma unei hotărâri ale Curții de a-și elimina cazul din lista de cazuri pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale, deoarece aceste două situații sunt acum enumerate în mod exhaustiv la art. 311 § 1 litera (f) din Codul de Procedință Penală ca motive pentru redeschiderea procedurii penale. Astfel, Curtea este convinsă că dreptul intern prevede o soluție prin care reclamanții pot solicita deschiderea procedurilor în urma unei decizii sau a unei hotărâri care să elibereze o cerere pe baza unei soluții prietenoase sau a unei declarații unilaterale (contract) Igranov și alții v. Rusia , nr. 42399/13 și alții , § 26, 20 martie 2018, cu alte referințe, și compară Sroka v. Polonia (dec.), nr. 42801/07, 6 martie 2012). 19. În acest sens, subliniază în continuare că, în conformitate cu jurisprudența și practica Curții, redeschiderea procedurii interne este cea mai adecvată modalitate de a oferi o soluție eficace la o presupusă încălcare a articolului 6 din convenție, dacă reclamanții o solicită. Prin urmare, consideră că remedierea menționată este capabilă să ofere remediere în ceea ce privește plângerile reclamanților în temeiul articolului 6 din Convenție. Având în vedere rolul subsidiar al Curții în protejarea drepturilor și libertăților garantate de Convenția și de Protocolele sale, Curtea constată că aceasta revine, în primul rând, autorităților naționale de a remedia orice încălcare a Convenției. 20. având în vedere natura admiterilor conținute în declarația Guvernului, precum și cuantumul compensației propuse – care este corespunzător cu sumele atribuite în cazuri similare – Curtea consideră că nu mai este justificat să continue examinarea cererii (art. 37 § 1 litera (c)). Această decizie nu aduce atingere posibilității ca reclamantul să exercite orice alte căi de recurs disponibile pentru obținerea unui recurs (a se vedea Jeronovičs c. Letonia [GC], nr. 44898/10, §§ 116 118, 5 iulie 2016). 21. În plus, având în vedere considerentele de mai sus și, în special, având în vedere jurisprudența clară și extinsă privind acest subiect, Curtea este convinsă că respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, nu necesită continuarea examinării cererii (art. 37 § 1 din amenda 22. În sfârșit, Curtea subliniază că, în cazul în care Guvernul nu respectă termenii declarației lor unilaterale, cererea ar putea fi restaurată pe listă în conformitate cu art. 37 § 2 din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 23. Având în vedere cele de mai sus, este oportun să se scoată cazul din listă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului contestat în conformitate cu art. 6 §§ § 1 și 3 litera (c) din Convenție și de modalitățile de asigurare a respectării întreprinderilor menționate în respectivul regulament; decide să scoată aplicarea din lista sa de cazuri în conformitate cu art. 37 §§ § 1 litera (c) din Convenție. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 19 decembrie 2019. Hasan Bakırcı Julia Laffranque Președintele adjunct al grefierului

SECOND SECTION

DECISION

Application no. 75297/11

Bekir ÇADIRCI and Mudet KÖMÜRCÜ

against Turkey

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 26

November 2019 as a Committee composed of:

Julia Laffranque,

President,

Ivana Jelić,

Arnfinn Bårdsen,

judges,

and Hasan Bakırcı,

Deputy Section Registrar,

Having regard to the above application lodged on 8 September 2011,

Having regard to the declaration submitted by the respondent Government on 28 June 2019 requesting the Court to strike the application out of the list of cases and the applicants’ reply to that declaration,

Having deliberated, decides as follows:

FACTS AND PROCEDURE

1.

The applicants, Bekir Çadırcı and Müdet Kömürcü, are Turkish nationals, who were born in 1974 and 1972 and live in Istanbul and Kocaeli respectively. They were represented before the Court by Mr M. Kırdök and Ms

M.

Kırdök, lawyers practising in Istanbul.

2.

The Turkish Government (“the Government”) were represented by their Agent.

3.

The applicants complained under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention that they had not had a fair trial on account of the use by the trial court of the statements taken in breach of Article 3 of the Convention and the systemic restriction imposed on their right to a lawyer during the pre-trial stage, pursuant to Law no. 3842, as well as the use of evidence taken in the absence of a lawyer to convict them. In the same vein, the applicants also complained of the domestic authorities’ failure to inform them of their basic rights prior to the investigative measures and the use of evidence obtained therefrom.

4.

The application had been communicated to the Government

.

THE LAW

5.

After the failure of attempts to reach a friendly settlement, by a letter of 28 June 2019 the Government informed the Court that they proposed to make a unilateral declaration with a view to resolving the issue raised by this part of the application. They further requested the Court to strike the application of its list of cases in accordance with Article 37 of the Convention.

6.

The separate declarations the Government submitted in respect of each applicant provided as follows:

“The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Articles 6 §§ 1 and 3 of the Convention in the light of the well-established case-law of the Court.

The Government also recalls that Law no. 4928 on 15 July 2003 repealed the provision concerning the systemic restriction on the right of access to a lawyer.

The Government further emphasises that Article 311 § 1 (f) of the Code on Criminal Procedure, as amended by Law no. 7145 of 31 July 2018, now requires reopening of criminal proceedings in cases where the European Court of Human Rights decides to strike an application out of its list of cases following a friendly settlement or a unilateral declaration. The Government considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicant’s complaints under Article

6 of the Convention.

The Government thus offer to pay the applicant EUR 500 (five hundred euros) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.

This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.”

7.

The applicants were sent the terms of the Government’s unilateral declarations several weeks before the date of this decision. The Court has not received a response either from the applicants or their representatives accepting the terms of the declarations. As the subject matter of the present application concerns criminal proceedings under which the applicants were convicted, the Court cannot treat the applicants’ silence on this matter as a tacit approval of the terms of the declarations. (compare, in respect of civil proceedings,

Igranov and Others v. Russia

, nos. 42399/13 and 8

others, §

23, 20 March 2018).

8.

The Court reiterates that Article

37 of the Convention provides that it may at any stage of the proceedings decide to strike an application out of its list of cases where the circumstances lead to one of the conclusions specified, under (a), (b) or (c) of paragraph 1 of that Article. Article

37 §

1

(c) enables the Court in particular to strike a case out of its list if:

“for any other reason established by the Court, it is no longer justified to continue the examination of the application”.

9.

The Court also reiterates that in certain circumstances, it may strike out an application under Article 37 § 1 (c) on the basis of a unilateral declaration by a respondent Government even if the applicants wish the examination of the case to be continued.

10.

To this end, the Court has examined the declaration in the light of the principles emerging from its case-law, in particular the

Tahsin Acar

judgment (

Tahsin Acar v. Turkey

(preliminary objections) [GC], no.

26307/95, §§ 75-77, ECHR 2003-VI;

WAZA Sp. z o.o. v. Poland

(dec.), no.

11602/02, 26 June 2007; and

Sulwińska v. Poland

(dec.), no.

28953/03, 18

September 2007).

11.

The Court would like to note at the outset that it has already found both a substantive and procedural violation of Article 3 of the Convention in respect of the applicants in

Müdet Kömürcü v. Turkey

(no.

40160/05, 21

July 2009) and

Karagöz and Others v. Turkey

(nos.

14352/05 and

2

others, 13 July 2010).

12.

In that connection, the Court deems it important to reiterate its well established case-law where it has found in respect of confessions, as such, that the admission of statements obtained as a result of torture (compare

Örs and Others v. Turkey

, no. 46213/99, § 60, 20 June 2006;

Harutyunyan v.

Armenia

, no. 36549/03, §§ 63, 64 and 66, ECHR 2007

‑

III, and

Levința v.

Moldova

, no. 17332/03, §§ 101 and 104-05, 16 December 2008) or of other ill-treatment in breach of Article 3 (compare

Söylemez v.

Turkey

, no.

46661/99, §§ 107 and 122-24, 21 September 2006, and

Göçmen v.

Turkey

, no. 72000/01, §§ 73-74, 17 October 2006) as evidence to establish the relevant facts in criminal proceedings rendered the proceedings as a whole unfair (see

Gäfgen v. Germany

[GC], no. 22978/05, §

166, ECHR 2010). This finding applied irrespective of the probative value of the statements and irrespective of whether their use was decisive in securing the defendant’s conviction (see ibid., § 166). As a result, regardless of the probative value of statements obtained under duress and the impact it had on the outcome of the criminal proceedings their use as evidence renders the trial unfair (see

Sergey Ivanov v. Russia

, no. 14416/06, §§ 90-1, 15

May 2018).

13.

Furthermore, the Court has established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints of systemic denial of legal assistance and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict applicants (see, in respect of the systemic denial of access to a lawyer and the use of evidence obtained in the absence of a lawyer to convict an applicant,

Beuze v. Belgium

[GC], no. 71409/10, 9

November 2018;

Mehmet Duman v. Turkey

, no. 38740/09, 23

October 2018;

Ömer Güner v. Turkey

, no. 28338/07, 4 September 2018;

Girișen v.

Turkey

, no.

53567/07, 13 March 2018;

Canșad and Others v. Turkey

, no.

7851/05, 13

March 2018;

İzzet Çelik v. Turkey

, no. 15185/05, 23

January 2018; and

Bayram Koç v. Turkey

, no. 38907/09, 5

September 2017).

14.

In the above-mentioned cases, the Court, without examining whether the systemic nature of the restriction on the applicant’s right of access to a lawyer was, in itself, sufficient to find a violation of Article 6 §§ 1 and

3

(c) of the Convention, held that the use of the applicant’s statements to the police by the trial court, without examining the question of their admissibility and the Court of Cassation’s subsequent failure to remedy that shortcoming, had constituted a violation of that Article. Moreover, in all of the above cases, the Court considered that the finding of a violation of Article

6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention constituted sufficient just satisfaction for the non-pecuniary damage sustained by the applicants (see, in particular,

Golubyatnikov and Zhuchkov v. Russia

, nos. 44822/06 and 49869/06, § 122, 9 October 2018;

Ushakov and Ushakova

v.

Ukraine

, no.

10705/12, § 112, 18 June 2015, and contrast

Shamardakov v.

Russia

, no.

13810/04, § 181, 30 April 2015).

15.

Furthermore, the Court has also established in a number of cases, including those brought against Turkey, its practice concerning complaints about the failure to inform an individual of his rights prior to investigative actions and the use by the trial court of evidence obtained therefrom (see

Ibrahim and Others v. the United Kingdom

[GC], nos.

50541/08 and

3

others, 13 September 2016, and

Hakan Duman v.

Turkey

, no.

28439/03, 23 March 2010).

16.

The Court further observes that the Government have explicitly acknowledged a violation of Article 6 §§ 1 and 3 of the Convention in their unilateral declaration.

17.

At this juncture, it is also important to note that the legal provisions from which the issue of systemic restriction on the right to a lawyer stemmed were repealed by Law no. 4928 of 15 July 2003 (see further,

Salduz v. Turkey

[GC], no. 36391/02, §§ 27-31, ECHR 2008) and that a new Code of Criminal Procedure (Law no. 5271) entered into force on 1

June 2005, in which there is no provision for a systemic restriction on the right of access to a lawyer.

18.

The Court further notes that, until 31 July 2018, Article 311 §

1

(f) of Code of Criminal Procedure provided applicants with a remedy entailing the possibility of reopening criminal proceedings solely on the basis of a judgment of the Court finding a violation of the Convention or Protocols thereto. However, following the entry into force of Law no. 7145 on 31

July 2018, applicants are now entitled to lodge an application for the reopening of criminal proceedings following a decision by the Court to strike their case out of its list of cases on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration, as these two situations are now exhaustively listed in Article

311 § 1 (f) of the Code of Criminal Procedure as grounds for reopening of criminal proceedings. Thus, the Court is satisfied that the domestic law provides for a remedy whereby the applicants are able to request the reopening of proceedings following a decision or judgment striking out an application on the basis of a friendly settlement or a unilateral declaration (contrast

Igranov and Others v. Russia

, nos.

42399/13 and

8

others, § 26, 20 March 2018, with further references, and compare

Sroka v. Poland

(dec.), no. 42801/07, 6 March 2012).

19.

In that connection, it further points out that in accordance with the Court’s case-law and practice, reopening the domestic proceedings is the most appropriate way to provide an effective solution to an alleged breach of Article 6 of the Convention, should the applicants so request. Thus, it considers that the aforementioned remedy is capable of providing redress in respect of the applicants’ complaints under Article 6 of the Convention. Bearing in mind the Court’s subsidiary role in protecting the rights and freedoms guaranteed by the Convention and its Protocols, the Court notes that it falls, in the first place, to the national authorities to redress any violation of the Convention.

20.

Having regard to the nature of the admissions contained in the Government’s declaration, as well as the amount of compensation proposed –

which is commensurate with the amounts awarded in similar cases

– the Court considers that it is no longer justified to continue the examination of the application (Article 37 § 1 (c)). That decision is without prejudice to the possibility for the applicant to exercise any other available remedies in order to obtain redress (see

Jeronovičs v. Latvia

[GC], no. 44898/10, §§

116

‑

118, 5

July 2016).

21.

Moreover, in light of the above considerations, and in particular given the clear and extensive case-law on the topic, the Court is satisfied that respect for human rights as defined in the Convention and the Protocols thereto does not require it to continue the examination of the application (Article

37 § 1

in fine

).

22.

Finally, the Court emphasises that, should the Government fail to comply with the terms of their unilateral declaration, the application could be restored to the list in accordance with Article 37 § 2 of the Convention (

Josipović v. Serbia

(dec.), no. 18369/07, 4 March 2008).

23.

In view of the above, it is appropriate to strike the case out of the list.

For these reasons, the Court, unanimously,

Takes note

of the terms of the respondent Government’s declaration under Article 6 §§ 1 and 3 (c) of the Convention and of the modalities for ensuring compliance with the undertakings referred to therein;

Decides

to strike the application out of its list of cases in accordance with Article

37 § 1 (c) of the Convention.

Done in English and notified in writing on 19 December 2019.

Hasan Bakırcı

Julia Laffranque

Deputy

Registrar

President