AFFAIRE S.C. TOTALGAZ INDUSTRIE S.R.L. c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété (Article 1 al. 1 du Protocole n° 1 - Respect des biens)
AFFAIRE S.C. TOTALGAZ INDUSTRIE S.R.L. c. ROUMANIE (CtEDO, 2019)
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA S.C. TOTAL GAZE INDUSTRIALE S.R.L. ROMÂNIA (solicitarea nr. 61022/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 decembrie 2019 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul S.C. Totalgaz Industrie S.R.L. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care face parte dintr-un comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 noiembrie 2019, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată: PROCEDURA 1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 61022/10) îndreptată împotriva României, inclusiv o societate comercială de drept românesc, S.C. Totalgaz Industrie S.R.L. În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a sesizat Curtea la 15 octombrie 2010 în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Societatea reclamantă a fost reprezentată de ME I. Raihel-Arnarutu, avocată în Iași. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl C. Brumar de la Ministerul Afacerilor Externe. La 14 ianuarie 2018, Tribunalul a informat guvernul cu privire la decizia luată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Statul membru se adresează examinării cererii de către un comitet. După ce a examinat guvernul, Curtea a respins-o. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII 5. Societatea reclamantă își are sediul la Iasi. 6. În 2003, societatea reclamantă a importat din Țările de Jos mașini industriale și tehnologie informatică pentru aceste mașini. Prețul pentru mașini este de 398 911 EUR și de 184 720 EUR pentru tehnologia informatică. Societatea reclamantă a declarat operațiunile de import la vamă și a declarat taxe, inclusiv taxa pe valoarea adăugată, referitoare la importul de mașini. În conformitate cu Decizia nr. a Direcției Generale Vamale (punctul 12 de mai jos), valoarea datelor informatice importate nu a fost luată în considerare pentru estimarea valorii în vamă a bunurilor importate, astfel încât aceaceasta a fost scutită de plata TVA pentru importul de tehnologie informatică. Între noiembrie 2007 și ianuarie 2008, administrația fiscală a efectuat un control asupra importului de mașini și tehnologie. În urma acestui control, societatea reclamantă a făcut obiectul unei redresări fiscale, administrația ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Redresarea a fost anulată în urma contestației societății reclamante. Un al doilea control realizat în mai 2008 a dus la aceeași concluzie. Redresarea ulterioară a fost, de asemenea, anulată în urma contestației societății reclamante din cauza lipsei unui temei juridic. 8. Un al treilea control efectuat la 18 iulie 2008 conduce din nou la o redresare fiscală. În conformitate cu art. 2 alineatul (2) din regulamentul de bază, Comisia a examinat dacă, în conformitate cu art. 2 alineatul (2) din regulamentul de bază, valoarea normală a fost stabilită pe baza unei taxe antidumping definitive la importurile de produs în cauză originare din Republica Populară Chineză, în conformitate cu art. 2 alineatul (1) litera (a) din regulamentul de bază și cu art. 2 alineatul (2) litera (b) din regulamentul de bază și cu art. 2 alineatul (2) litera (b) din regulamentul de bază. Comisia a considerat că, în temeiul Codului vamal, al Hotărâreaui General privind Tarifele și Comerțul, al Legii nr. 345/2002 privind TVA și al Legii nr. 81/1996 privind drepturile de autor, tehnologia informatică care fusese importată era supusă TVA. Comisia a precizat faptul că decizia nr. 368/1998 (punctul 12 de mai jos) a fost abrogată și înlocuită cu Decizia nr. 7/2006 a Comisiei Centrale Impozitare (punctul 13 de mai jos), care supunea în mod expres TVA-ului tehnologia informatică importată. 9. Societatea reclamantă a contestat decizia de impunere și a susținut că aceasta era de bună-credință și că redresarea era lipsită de temei juridic. Tribunalul departamental din Iași a dispus o expertiză contabilă, care concluzionează că tehnologia informatică care a fost importată era scutită de TVA în temeiul deciziei nr. De asemenea, expertul a menționat că societatea reclamantă a prezentat la vamă toate documentele legate de import și că nu a avut nici o intenție din partea părții reclamante de a eluda plata drepturilor de import. Contestația a fost primită de către instanță, care a considerat că societatea reclamantă respectase dispozițiile legale în vigoare și că decizia nr. 7/2006 menționată de administrație nu putea fi aplicată retroactiv. 10. Lai administrația a formulat un recurs împotriva deciziei instanței, la care instanța de apel din Iasi a dat dreptul printr-o hotărâre definitivă din 19 aprilie 2010. Curtea de apel consideră că tehnologia informatică care a fost importată nu era un simplu software necesar pentru funcționarea mașinilor, ci un produs distinct care era supus TVA în temeiul Legii nr. 345/2002 privind TVA, care constituia TVA pentru toate bunurile importate, fără deosebire. În ceea ce privește decizia nr. 7/2006 (punctul 13 de mai jos), Comisia a considerat că aceasta nu avea un impact în speță. 11. A doua zi după arestarea instanței judecătorești, administrația fiscală stabilește un titlu executoriu. În lipsa unei plăți, la 21 iunie 2010, administrația a calculat majorări și dobânzi de întârziere și a somat recurenta să plătească în termen de 15 zile. Suma totală datorată de reclamanta s mai mică de 430 120 RON (aproximativ 121 000 EUR) compusă după cum urmează: 132 122 RON (aproximativ 37 000 EUR) TVA și 297 998 RON (aproximativ 84 000 EUR) pentru majorări și dobânzi de întârziere calculate de la data redresării fiscale din 18 iulie 2008 și până la data punerii în întârziere. Reclamantul nu a contestat acest calcul, dar a solicitat o amânare a termenului de plată. Cererea a fost primită, iar termenul a fost amânat până la 1 decembrie 2010. La 29 noiembrie 2010, reclamanta și-a plătit TVA, și anume suma de 132 122 RON. Ulterior, recurenta a plătit în trei tranșe restul sumelor datorate, inclusiv noi majorări și dobânzi de întârziere de 31 102 RON (aproximativ 8 700 EUR). Ultima plată a fost efectuată la 28 octombrie 2011. Dreptul intern menține 12 ore. În decizia nr. a Direcției Generale Vamală s-a stabilit că valoarea în vamă a suporturilor informatice care conțin date digitale este determinată luând în considerare doar valoarea suporturilor, indiferent de valoarea datelor digitale, deși valoarea datelor a fost separată de valoarea suportului. 13. Decizia nr. 7/2006 a Comisiei centrale fiscale a asimilat programele informatice importate cu bunuri în sensul reglementării vamale și le-a supus TVA. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN Protocolul nr. 1 LA CONVENȚIA 14. Societatea reclamantă susține că tehnologia informatică pe care a importat-o a fost supusă în mod arbitrar TVA-ului și că valoarea majorărilor și a penalităților a fost disproporționată, iar aceasta, în opinia sa, ca necunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat: □ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. □ Cu privire la admisibilitate 15. Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Cu privire la fondul Argumentele părților (a) Societatea reclamantă 16. Societatea reclamantă consideră că redresarea fiscală nu s-a bazat pe un temei juridic previzibil și că sancțiunea a fost disproporționată. 17. Ea susține că importase bunurile de bună credință și că nu exista nici o intenție de a le evita sau de a le ascunde. În această privință, Comisia a prezentat autorităților vamale toate documentele legate de import și că administrația a calculat ulterior taxele și taxele datorate, pe care le-ar fi plătit. 18. Aceasta indică faptul că aceasta a trebuit să plătească suprataxe și penalizări în detrimentul altor investiții industriale și că continuarea activității sale a afectat în mod semnificativ. b) Guvernul 19. Guvernul admite că redresarea fiscală de care a făcut obiectul societății reclamante reprezintă o interferență în exercitarea dreptului acesteia de a-și respecta bunurile, dar consideră că această ingerință era conformă cu cerințele articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la convenție. 20. El arată că baza legală a redresării a fost cea care a fost reținută de către tribunalul de apel al lui Iasi. Acesta adaugă că, deși administrația fiscală și-a întemeiat redresarea, printre altele, pe decizia nr. 7/2006 (punctele 8 și 13 de mai sus), aceaceasta a fost eliminată de către tribunal (punctul 10 de mai sus). 21. Guvernul susține că taxele și taxele au fost calculate pe baza declarației vamale făcute de societatea reclamantă. Cu toate acestea, aceasta din urmă ar fi omis să includă în categoria bunurilor taxabile valoarea tehnologiei informatice. În această privință, guvernul consideră că societatea reclamantă, în calitate de comerciant, ar fi trebuit să știe că tehnologia importată este supusă TVA, chiar dacă legislația fiscală și vamală ar fi fost interpretată și aplicată în mod eronat de către vamă. 22. Comitetul consideră, de asemenea, că TVA-ul și penalitățile la care a fost supusă societatea reclamantă nu au afectat continuarea activității acesteia și că, prin urmare, acestea nu au constituit o povară excesivă. Evaluarea Curții (a) Principii generale 23. Curtea observă că ingerința în litigiu intră sub incidența articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenție, care permite în special statelor contractante să reglementeze utilizarea bunurilor pentru a asigura plata impozitelor. Conform jurisprudenței bine stabilite a Curții, orice interferență, inclusiv cea care rezultă dintr-o măsură care vizează asigurarea plății impozitelor, trebuie să asigure un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor. Preocuparea realizării acestui echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, inclusiv în paragraful al doilea; prin urmare, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Pe de altă parte, pentru a verifica dacă această cerință este îndeplinită, este recunoscut faptul că un stat contractant, în special atunci când elaborează și pune în aplicare o politică în materie fiscală, cu o marjă largă de apreciere, iar Curtea respectă aprecierea pe care legiuitorul o exercită în astfel de domenii, cu excepția cazului în care aceaceasta este lipsită de o bază rezonabilă (a se vedea National & Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit, 23 octombrie 1997, §§ 79 și 80, Rec., 1997,-VII. 24. Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă a fost stabilit un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor (a se vedea mutatis mutandis, Phillips c. Regatul Unit, nr. 41087/98, § 51, CEDO 2001 - VII). Într-adevăr, obligația financiară care rezultă din plata impozitelor poate afecta garanția consacrată de această dispoziție dacă impune unei persoane sau entității în cauză o sarcină excesivă sau dacă aduce în mod fundamental atingere situației lor financiare (Buffalo S.r.l.). în lichidare c. Italia, nr. 38746/97, § 32, 3 iulie 2003). 25. Pentru a stabili dacă acesta a fost cazul, Curtea se referă, printre altele, la comportamentul reclamantului și la importanța sancțiunii care a fost aplicată (a se vedea mutatis mutandis, Grifhorst c. Franța, nr. 28336/02, § 95 și 100, 26 februarie 2009). Comportamentul autorităților este, de asemenea, în joc atunci când acest lucru este în statul în care acesta este responsabil pentru a acoperi riscul de fault a autorităților publice și că nu trebuie remediat în detrimentul persoanei afectate, în special atunci când: orice alt interes privat concurent nu este în joc (S.C. Scut S. A. România , nr. 43733/10, § 40, 26 iunie 2018, și jurisprudența citată anterior). (b) Aplicarea acestor principii în cazul de față 26. În cazul de față, Curtea constată că părțile diferă în ceea ce privește întrebarea dacă ingerința avea un temei juridic în dreptul intern. 27. Comisia observă că administrația a justificat redresarea invocând mai multe dispoziții legale, inclusiv Codul vamal, GATT, Legea nr. 345/2002 privind TVA, Legea nr. 81/1996 privind drepturile de autor și Decizia nr. 7/2006 a Comisiei Centrale Impozitare (punctul 88 de mai sus). Instanța de apel a retras aplicarea acestei din urmă decizii și a considerat că Legea nr. 345/2002 constituie temeiul juridic al punerii în aplicare (punctul 10 de mai sus). 28. Fără a se pronunța în mod categoric asupra faptului dacă dispozițiile invocate de administrația fiscală ar putea părea, pe bună dreptate, un temei juridic, Curtea este pregătită să pornească de la premisa că, având în vedere interpretarea făcută de instanța de judecată a dreptului intern, intervenția în litigiu era prevăzută de dreptul intern, în special de Legea nr. 345/2002. Comisia constată, de asemenea, că ingerința în litigiu avea ca scop colectarea TVA-ului, ceea ce corespunde unui motiv de interes general. 29. Rămâne de stabilit dacă autoritățile au stabilit, în acest caz, un raport de proporționalitate rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit. 30. În această privință, Curtea ia notă de faptul că societatea reclamantă a declarat la vamă toate bunurile importate, inclusiv tehnologia informatică, precum și prețul acestora, și a furnizat toate documentele care permit autorităților să calculeze taxele și taxele aferente importului (punctul 6 de mai sus). De altfel, administrația fiscală nu l-a contestat niciodată, iar expertul contabil desemnat de instanța din Iasi a recunoscut că societatea reclamantă respectase obligația de a declara bunurile importate și că nu a avut nicio intenție din partea acesteia de a se sustrage de la plata drepturilor de import (punctul 9 de mai sus). 31. Prin urmare, Curtea consideră că nu există niciun motiv de îndoială cu privire la buna credință a societății reclamante în momentul în care aceasta a importat bunurile și le-a declarat la vamă. 32. Curtea nu poate subscrie la teza guvernului potrivit căreia societatea reclamantă ar fi trebuit să remedieze interpretarea eronată a legislației în materie de TVA efectuată de vamă (punctul 21 de mai sus). În această privință, Comisia observă că TVA-ul a fost calculat de către vamă pe baza declarației prezentate de societatea reclamantă și a documentației complete puse la dispoziția acesteia (punctul 6 de mai sus). Prin urmare, Comisia consideră că nimic nu permitea Comisiei să prevadă, cu câțiva ani înainte, că administrația fiscală urma să considere că vămile nu au calculat corect TVA-ul datorat. 33. Curtea consideră că autoritățile interne nu pot remedia o eroare a autorităților publice în detrimentul societății reclamante, în special prin impunerea de sancțiuni. 34. În plus, în opinia Curții, sancțiunile care au fost aplicate în mod direct, și anume majorările și penalizările de întârziere cu o sumă mult mai mare decât cea solicitată în temeiul TVA (punctul 8 de mai sus), sunt în mod evident excesive, ținând cont în special de faptul că în speță nici o abatere nu putea fi reținută în sarcina contribuabilului (punctul 31 de mai sus). 35. Având în vedere aceste elemente și în circumstanțele speciale ale prezentei cauze, Curtea concluzionează că societatea reclamantă a trebuit să suporte o sarcină excesivă și disproporționată. 36. Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. - Pajură 38. Societatea reclamantă solicită 183 939 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Această sumă ar corespunde sumei de 99 380 EUR pe care ar fi plătit-o în cadrul redresării fiscale și al procedurii de executare forțată, precum și unei sume de 84 559 EUR care ar reprezenta dobânda pentru această sumă. Nu a depus nici o cerere pentru daune morale. 39. Guvernul contestă pretențiile societății reclamante și arată că rambursarea sumelor solicitate nu are un temei juridic în dreptul intern. Pe de altă parte, acesta susține că Comisia poate solicita redeschiderea procedurii în fața instanțelor române, ceea ce ar putea constitui o despăgubire satisfăcătoare a prejudiciului pretins. 40. Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine o obligație a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000- XI). 41. În speță, Curtea nu poate dispune rambursarea sumei de aproximativ 37 000 EUR reprezentând TVA (punctul 8 de mai sus), din moment ce nu a ajuns la concluzia că o astfel de taxă era contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (punctul 33 de mai sus). De asemenea, Comisia nu poate dispune rambursarea sumelor solicitate pentru majorări și dobânzi de întârziere calculate la 21 iunie 2010 din cauza lipsei de plată a obligațiilor prevăzute de titlul executoriu din 20 aprilie 2010 (punctul 11 de mai sus) și nici a sumei suplimentare de 8 700 EUR solicitate ulterior în același titlu. În această privință, Curtea constată că recurenta nu a contestat calculul acestor sume, ci a solicitat pur și simplu amânarea termenului de plată, cerere care a fost primită (punctul 11 de mai sus). Pe de altă parte, având în vedere că s-a considerat că sancțiunea aplicată la data de 18 iulie a fost excesivă, Curtea îi alocă suma plătită pentru majorările și penalizările de întârziere impuse de administrația fiscală în cadrul controlului fiscal din 18 iulie 2008 (aproximativ 52 000 EUR), reactualizată. 42. Având în vedere elementele de care dispune, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde societății reclamante suma de 60 000 EUR pentru daune materiale. Proaspăt și cheltuieli de judecată 43. De asemenea, societatea reclamantă solicită 6 410 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile sale suportate în fața Curții. Aceasta prezintă în sprijinul cererii sale rețete care atestă plata unor onorarii de avocat. 44. Guvernul contestă suma solicitată de către persoana interesată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, pe care o consideră excesivă. 45. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde societății reclamante suma de 5 000 EUR pentru costurile suportate de procedura desfășurată în fața acesteia. Interesele moratorii 46. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; A declarat (a) că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului: (i. 60 000 EUR (60 000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale, ii. 5 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată de către societatea reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, b) de la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezenta decizie intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Andrea Tamietti Faris Vehabović Modululr Adjunct Președinte [1] . Rata de schimb a Băncii Naționale a României a fost de 18 iulie 2008 de 3,55 RON pentru 1 EUR.