- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 decembrie 2019
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 1, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 1 din Protocolul 1
S.C. Totalgaz Industrie S.R.L. împotriva României
Traducere în română Auto
SECȚIUNEA A PATRA CAUZA S.C. TOTAL GAZE INDUSTRIALE S.R.L. ROMÂNIA (solicitarea nr. 61022/10) HOTĂRÂREA STRASBURG 3 decembrie 2019 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul S.C. Totalgaz Industrie S.R.L. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care face parte dintr-un comitet compus din: Faris Vehabović, președinte, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, judecători, și Andrea Tamietti, grefier adjunct al secțiunii, După ce a deliberat în camera Consiliului la 12 noiembrie 2019, Renunță la hotărârea pe care o avem aici, adoptată la această dată: PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 61022/10) îndreptată împotriva României, inclusiv o societate comercială de drept românesc, S.C. Totalgaz Industrie S.R.L. În conformitate cu art. 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Curtea a sesizat Curtea la 15 octombrie 2010 în temeiul articolului 34 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Societatea reclamantă a fost reprezentată de ME I. Raihel-Arnarutu, avocată în Iași. Guvernul român a fost reprezentat de agentul său, dl C. Brumar de la Ministerul Afacerilor Externe. La 14 ianuarie 2018, Tribunalul a informat guvernul cu privire la decizia luată în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, iar cererea a fost declarată inadmisibilă pentru surplus în conformitate cu art. 54 alineatul (3) din Regulamentul de procedură al Curții. Statul membru se adresează examinării cererii de către un comitet. După ce a examinat guvernul, Curtea a respins-o. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII
Societatea reclamantă își are sediul la Iasi.
În 2003, societatea reclamantă a importat din Țările de Jos mașini industriale și tehnologie informatică pentru aceste mașini. Prețul pentru mașini este de 398 911 EUR și de 184 720 EUR pentru tehnologia informatică. Societatea reclamantă a declarat operațiunile de import la vamă și a declarat taxe, inclusiv taxa pe valoarea adăugată, referitoare la importul de mașini. În conformitate cu Decizia nr. a Direcției Generale Vamale (punctul 12 de mai jos), valoarea datelor informatice importate nu a fost luată în considerare pentru estimarea valorii în vamă a bunurilor importate, astfel încât aceaceasta a fost scutită de plata TVA pentru importul de tehnologie informatică. Între noiembrie 2007 și ianuarie 2008, administrația fiscală a efectuat un control asupra importului de mașini și tehnologie. În urma acestui control, societatea reclamantă a făcut obiectul unei redresări fiscale, administrația … Redresarea a fost anulată în urma contestației societății reclamante. Un al doilea control realizat în mai 2008 a dus la aceeași concluzie. Redresarea ulterioară a fost, de asemenea, anulată în urma contestației societății reclamante din cauza lipsei unui temei juridic.
Un al treilea control efectuat la 18 iulie 2008 conduce din nou la o redresare fiscală. În conformitate cu art. 2 alineatul (2) din regulamentul de bază, Comisia a examinat dacă, în conformitate cu art. 2 alineatul (2) din regulamentul de bază, valoarea normală a fost stabilită pe baza unei taxe antidumping definitive la importurile de produs în cauză originare din Republica Populară Chineză, în conformitate cu art. 2 alineatul (1) litera (a) din regulamentul de bază și cu art. 2 alineatul (2) litera (b) din regulamentul de bază și cu art. 2 alineatul (2) litera (b) din regulamentul de bază. Comisia a considerat că, în temeiul Codului vamal, al Hotărâreaui General privind Tarifele și Comerțul, al Legii nr. 345/2002 privind TVA și al Legii nr. 81/1996 privind drepturile de autor, tehnologia informatică care fusese importată era supusă TVA. Comisia a precizat faptul că decizia nr. 368/1998 (punctul 12 de mai jos) a fost abrogată și înlocuită cu Decizia nr. 7/2006 a Comisiei Centrale Impozitare (punctul 13 de mai jos), care supunea în mod expres TVA-ului tehnologia informatică importată.
Societatea reclamantă a contestat decizia de impunere și a susținut că aceasta era de bună-credință și că redresarea era lipsită de temei juridic. Tribunalul departamental din Iași a dispus o expertiză contabilă, care concluzionează că tehnologia informatică care a fost importată era scutită de TVA în temeiul deciziei nr. De asemenea, expertul a menționat că societatea reclamantă a prezentat la vamă toate documentele legate de import și că nu a avut nici o intenție din partea părții reclamante de a eluda plata drepturilor de import. Contestația a fost primită de către instanță, care a considerat că societatea reclamantă respectase dispozițiile legale în vigoare și că decizia nr. 7/2006 menționată de administrație nu putea fi aplicată retroactiv.
Lai administrația a formulat un recurs împotriva deciziei instanței, la care instanța de apel din Iasi a dat dreptul printr-o hotărâre definitivă din 19 aprilie 2010. Curtea de apel consideră că tehnologia informatică care a fost importată nu era un simplu software necesar pentru funcționarea mașinilor, ci un produs distinct care era supus TVA în temeiul Legii nr. 345/2002 privind TVA, care constituia TVA pentru toate bunurile importate, fără deosebire. În ceea ce privește decizia nr. 7/2006 (punctul 13 de mai jos), Comisia a considerat că aceasta nu avea un impact în speță.
A doua zi după arestarea instanței judecătorești, administrația fiscală stabilește un titlu executoriu. În lipsa unei plăți, la 21 iunie 2010, administrația a calculat majorări și dobânzi de întârziere și a somat recurenta să plătească în termen de 15 zile. Suma totală datorată de reclamanta s mai mică de 430 120 RON (aproximativ 121 000 EUR) compusă după cum urmează: 132 122 RON (aproximativ 37 000 EUR) TVA și 297 998 RON (aproximativ 84 000 EUR) pentru majorări și dobânzi de întârziere calculate de la data redresării fiscale din 18 iulie 2008 și până la data punerii în întârziere. Reclamantul nu a contestat acest calcul, dar a solicitat o amânare a termenului de plată. Cererea a fost primită, iar termenul a fost amânat până la 1 decembrie 2010. La 29 noiembrie 2010, reclamanta și-a plătit TVA, și anume suma de 132 122 RON. Ulterior, recurenta a plătit în trei tranșe restul sumelor datorate, inclusiv noi majorări și dobânzi de întârziere de 31 102 RON (aproximativ 8 700 EUR). Ultima plată a fost efectuată la 28 octombrie 2011. Dreptul intern menține 12 ore. În decizia nr. a Direcției Generale Vamală s-a stabilit că valoarea în vamă a suporturilor informatice care conțin date digitale este determinată luând în considerare doar valoarea suporturilor, indiferent de valoarea datelor digitale, deși valoarea datelor a fost separată de valoarea suportului.
Decizia nr. 7/2006 a Comisiei centrale fiscale a asimilat programele informatice importate cu bunuri în sensul reglementării vamale și le-a supus TVA. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN Protocolul nr. 1 LA CONVENȚIA
Societatea reclamantă susține că tehnologia informatică pe care a importat-o a fost supusă în mod arbitrar TVA-ului și că valoarea majorărilor și a penalităților a fost disproporționată, iar aceasta, în opinia sa, ca necunoaștere a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, astfel cum a fost formulat: □ Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. □ Cu privire la admisibilitate
Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Cu privire la fondul Argumentele părților (a) Societatea reclamantă
Societatea reclamantă consideră că redresarea fiscală nu s-a bazat pe un temei juridic previzibil și că sancțiunea a fost disproporționată.
Ea susține că importase bunurile de bună credință și că nu exista nici o intenție de a le evita sau de a le ascunde. În această privință, Comisia a prezentat autorităților vamale toate documentele legate de import și că administrația a calculat ulterior taxele și taxele datorate, pe care le-ar fi plătit.
Aceasta indică faptul că aceasta a trebuit să plătească suprataxe și penalizări în detrimentul altor investiții industriale și că continuarea activității sale a afectat în mod semnificativ. b) Guvernul
Guvernul admite că redresarea fiscală de care a făcut obiectul societății reclamante reprezintă o interferență în exercitarea dreptului acesteia de a-și respecta bunurile, dar consideră că această ingerință era conformă cu cerințele articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la convenție.
El arată că baza legală a redresării a fost cea care a fost reținută de către tribunalul de apel al lui Iasi. Acesta adaugă că, deși administrația fiscală și-a întemeiat redresarea, printre altele, pe decizia nr. 7/2006 (punctele 8 și 13 de mai sus), aceaceasta a fost eliminată de către tribunal (punctul 10 de mai sus).
Guvernul susține că taxele și taxele au fost calculate pe baza declarației vamale făcute de societatea reclamantă. Cu toate acestea, aceasta din urmă ar fi omis să includă în categoria bunurilor taxabile valoarea tehnologiei informatice. În această privință, guvernul consideră că societatea reclamantă, în calitate de comerciant, ar fi trebuit să știe că tehnologia importată este supusă TVA, chiar dacă legislația fiscală și vamală ar fi fost interpretată și aplicată în mod eronat de către vamă.
Comitetul consideră, de asemenea, că TVA-ul și penalitățile la care a fost supusă societatea reclamantă nu au afectat continuarea activității acesteia și că, prin urmare, acestea nu au constituit o povară excesivă. Evaluarea Curții (a) Principii generale
Curtea observă că ingerința în litigiu intră sub incidența articolului 1 al doilea paragraf din Protocolul nr. 1 la Convenție, care permite în special statelor contractante să reglementeze utilizarea bunurilor pentru a asigura plata impozitelor. Conform jurisprudenței bine stabilite a Curții, orice interferență, inclusiv cea care rezultă dintr-o măsură care vizează asigurarea plății impozitelor, trebuie să asigure un echilibru corect între cerințele de interes general al comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor. Preocuparea realizării acestui echilibru se reflectă în structura întregului articol 1, inclusiv în paragraful al doilea; prin urmare, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Pe de altă parte, pentru a verifica dacă această cerință este îndeplinită, este recunoscut faptul că un stat contractant, în special atunci când elaborează și pune în aplicare o politică în materie fiscală, cu o marjă largă de apreciere, iar Curtea respectă aprecierea pe care legiuitorul o exercită în astfel de domenii, cu excepția cazului în care aceaceasta este lipsită de o bază rezonabilă (a se vedea National & Provencial Building Society, Leeds Permanent Building Society și Yorkshire Building Society c. Regatul Unit, 23 octombrie 1997, §§ 79 și 80, Rec., 1997,-VII.
Prin urmare, Curtea trebuie să verifice dacă a fost stabilit un echilibru corect între cerințele de interes general ale comunității și imperativele de protecție a drepturilor fundamentale ale persoanelor (a se vedea mutatis mutandis, Phillips c. Regatul Unit, nr. 41087/98, § 51, CEDO 2001 - VII). Într-adevăr, obligația financiară care rezultă din plata impozitelor poate afecta garanția consacrată de această dispoziție dacă impune unei persoane sau entității în cauză o sarcină excesivă sau dacă aduce în mod fundamental atingere situației lor financiare (Buffalo S.r.l.). în lichidare c. Italia, nr. 38746/97, § 32, 3 iulie 2003).
Pentru a stabili dacă acesta a fost cazul, Curtea se referă, printre altele, la comportamentul reclamantului și la importanța sancțiunii care a fost aplicată (a se vedea mutatis mutandis, Grifhorst c. Franța, nr. 28336/02, § 95 și 100, 26 februarie 2009). Comportamentul autorităților este, de asemenea, în joc atunci când acest lucru este în statul în care acesta este responsabil pentru a acoperi riscul de fault a autorităților publice și că nu trebuie remediat în detrimentul persoanei afectate, în special atunci când: orice alt interes privat concurent nu este în joc (S.C. Scut S. A. România , nr. 43733/10, § 40, 26 iunie 2018, și jurisprudența citată anterior). (b) Aplicarea acestor principii în cazul de față
În cazul de față, Curtea constată că părțile diferă în ceea ce privește întrebarea dacă ingerința avea un temei juridic în dreptul intern.
Comisia observă că administrația a justificat redresarea invocând mai multe dispoziții legale, inclusiv Codul vamal, GATT, Legea nr. 345/2002 privind TVA, Legea nr. 81/1996 privind drepturile de autor și Decizia nr. 7/2006 a Comisiei Centrale Impozitare (punctul 88 de mai sus). Instanța de apel a retras aplicarea acestei din urmă decizii și a considerat că Legea nr. 345/2002 constituie temeiul juridic al punerii în aplicare (punctul 10 de mai sus).
Fără a se pronunța în mod categoric asupra faptului dacă dispozițiile invocate de administrația fiscală ar putea părea, pe bună dreptate, un temei juridic, Curtea este pregătită să pornească de la premisa că, având în vedere interpretarea făcută de instanța de judecată a dreptului intern, intervenția în litigiu era prevăzută de dreptul intern, în special de Legea nr. 345/2002. Comisia constată, de asemenea, că ingerința în litigiu avea ca scop colectarea TVA-ului, ceea ce corespunde unui motiv de interes general.
Rămâne de stabilit dacă autoritățile au stabilit, în acest caz, un raport de proporționalitate rezonabilă între mijloacele utilizate și scopul urmărit.
În această privință, Curtea ia notă de faptul că societatea reclamantă a declarat la vamă toate bunurile importate, inclusiv tehnologia informatică, precum și prețul acestora, și a furnizat toate documentele care permit autorităților să calculeze taxele și taxele aferente importului (punctul 6 de mai sus). De altfel, administrația fiscală nu l-a contestat niciodată, iar expertul contabil desemnat de instanța din Iasi a recunoscut că societatea reclamantă respectase obligația de a declara bunurile importate și că nu a avut nicio intenție din partea acesteia de a se sustrage de la plata drepturilor de import (punctul 9 de mai sus).
Prin urmare, Curtea consideră că nu există niciun motiv de îndoială cu privire la buna credință a societății reclamante în momentul în care aceasta a importat bunurile și le-a declarat la vamă.
Curtea nu poate subscrie la teza guvernului potrivit căreia societatea reclamantă ar fi trebuit să remedieze interpretarea eronată a legislației în materie de TVA efectuată de vamă (punctul 21 de mai sus). În această privință, Comisia observă că TVA-ul a fost calculat de către vamă pe baza declarației prezentate de societatea reclamantă și a documentației complete puse la dispoziția acesteia (punctul 6 de mai sus). Prin urmare, Comisia consideră că nimic nu permitea Comisiei să prevadă, cu câțiva ani înainte, că administrația fiscală urma să considere că vămile nu au calculat corect TVA-ul datorat.
Curtea consideră că autoritățile interne nu pot remedia o eroare a autorităților publice în detrimentul societății reclamante, în special prin impunerea de sancțiuni.
În plus, în opinia Curții, sancțiunile care au fost aplicate în mod direct, și anume majorările și penalizările de întârziere cu o sumă mult mai mare decât cea solicitată în temeiul TVA (punctul 8 de mai sus), sunt în mod evident excesive, ținând cont în special de faptul că în speță nici o abatere nu putea fi reținută în sarcina contribuabilului (punctul 31 de mai sus).
Având în vedere aceste elemente și în circumstanțele speciale ale prezentei cauze, Curtea concluzionează că societatea reclamantă a trebuit să suporte o sarcină excesivă și disproporționată.
Prin urmare, s-a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA
În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. - Pajură
Societatea reclamantă solicită 183 939 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. Această sumă ar corespunde sumei de 99 380 EUR pe care ar fi plătit-o în cadrul redresării fiscale și al procedurii de executare forțată, precum și unei sume de 84 559 EUR care ar reprezenta dobânda pentru această sumă. Nu a depus nici o cerere pentru daune morale.
Guvernul contestă pretențiile societății reclamante și arată că rambursarea sumelor solicitate nu are un temei juridic în dreptul intern. Pe de altă parte, acesta susține că Comisia poate solicita redeschiderea procedurii în fața instanțelor române, ceea ce ar putea constitui o despăgubire satisfăcătoare a prejudiciului pretins.
Curtea reamintește că o hotărâre în care se soluționează o încălcare atrage după sine o obligație a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (latridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000- XI).
În speță, Curtea nu poate dispune rambursarea sumei de aproximativ 37 000 EUR reprezentând TVA (punctul 8 de mai sus), din moment ce nu a ajuns la concluzia că o astfel de taxă era contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (punctul 33 de mai sus). De asemenea, Comisia nu poate dispune rambursarea sumelor solicitate pentru majorări și dobânzi de întârziere calculate la 21 iunie 2010 din cauza lipsei de plată a obligațiilor prevăzute de titlul executoriu din 20 aprilie 2010 (punctul 11 de mai sus) și nici a sumei suplimentare de 8 700 EUR solicitate ulterior în același titlu. În această privință, Curtea constată că recurenta nu a contestat calculul acestor sume, ci a solicitat pur și simplu amânarea termenului de plată, cerere care a fost primită (punctul 11 de mai sus). Pe de altă parte, având în vedere că s-a considerat că sancțiunea aplicată la data de 18 iulie a fost excesivă, Curtea îi alocă suma plătită pentru majorările și penalizările de întârziere impuse de administrația fiscală în cadrul controlului fiscal din 18 iulie 2008 (aproximativ 52 000 EUR), reactualizată.
Având în vedere elementele de care dispune, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde societății reclamante suma de 60 000 EUR pentru daune materiale. Proaspăt și cheltuieli de judecată
De asemenea, societatea reclamantă solicită 6 410 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile sale suportate în fața Curții. Aceasta prezintă în sprijinul cererii sale rețete care atestă plata unor onorarii de avocat.
Guvernul contestă suma solicitată de către persoana interesată pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, pe care o consideră excesivă.
Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde societății reclamante suma de 5 000 EUR pentru costurile suportate de procedura desfășurată în fața acesteia. Interesele moratorii
Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, în L.UNANIMITATE, declară cererea admisibilă; A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; A declarat (a) că statul pârât trebuie să plătească societății reclamante, în termen de trei luni, următoarele sume, care urmează să fie convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului: (i. 60 000 EUR (60 000 EUR), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru daune materiale, ii. 5 000 EUR (cinci mii EUR), plus orice sumă care poate fi datorată de către societatea reclamantă cu titlu de impozit, pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, b) de la expirarea termenului respectiv și până la data de plată, aceste sume vor fi majorate de la dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Prezenta decizie intră în vigoare în ziua următoare datei publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Andrea Tamietti Faris Vehabović Modululr Adjunct Președinte [1] . Rata de schimb a Băncii Naționale a României a fost de 18 iulie 2008 de 3,55 RON pentru 1 EUR.
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE S.C. TOTALGAZ INDUSTRIE S.R.L. c. ROUMANIE (Requête n o 61022/10) ARRÊT STRASBOURG 3 décembre 2019 Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme. En l’affaire S.C. Totalgaz Industrie S.R.L. c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en un comité composé de : Faris Vehabović, président, Iulia Antoanella Motoc, Carlo Ranzoni, juges, et de Andrea Tamietti, greffier adjoint de section , Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 12 novembre 2019, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE 1. À l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 61022/10) dirigée contre la Roumanie et dont une société commerciale de droit roumain, S.C.
Totalgaz Industrie S.R.L. (« la société requérante »), a saisi la Cour le 15 octobre 2010 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »). 2. La société requérante a été représentée par M e I. Raihel-Arnăutu, avocate à Iasi. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agente, M me C. Brumar, du ministère des Affaires étrangères. 3. Le 14 janvier 2018, le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention a été communiqué au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour. 4. Le Gouvernement s’oppose à l’examen de la requête par un Comité.
Après avoir examiné l’objection du Gouvernement, la Cour la rejette. EN FAIT
LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE
5. La société requérante a son siège à Iasi. 6 . En 2003, la société requérante importa des Pays-Bas des machines industrielles et de la technologie informatique pour ces machines. Le prix s’élevait à 398 911 euros (EUR) pour les machines et à 184 720 EUR pour la technologie informatique. La société requérante déclara les opérations d’importation à la douane et s’acquitta des droits et taxes, y compris la taxe sur la valeur ajoutée (« la TVA »), relatifs à l’importation des machines. En application de la décision n o 368/1998 de la Direction générale des douanes (paragraphe 12 ci-dessous), la valeur des données informatiques importées ne fut pas prise en compte pour l’estimation de la valeur en douane des biens importés, si bien qu’elle fut exonérée du paiement de la TVA relative à l’importation de la technologie informatique.
7. Entre novembre 2007 et janvier 2008, l’administration fiscale effectua un contrôle portant sur l’importation des machines et de la technologie. À l’issue de ce contrôle, la société requérante fit l’objet d’un redressement fiscal, l’administration estimant que la technologie informatique importée devait être soumise à la TVA. Le redressement fut annulé sur contestation de la société requérante. Un deuxième contrôle, réalisé en mai 2008, aboutit à la même conclusion. Le redressement qui s’ensuivit fut lui aussi annulé sur contestation de la société requérante pour absence de base légale. 8 . Un troisième contrôle effectué le 18 juillet 2008 aboutit de nouveau à un redressement fiscal.
L’administration réclama à la société requérante 132 122 lei roumains (RON) [1] , à savoir environ 37 000 EUR, au titre de la TVA pour l’importation de la technologie, et 185 562 RON, à savoir environ 52 000 EUR, au titre des majorations et des pénalités de retard pour le non-paiement de cette TVA. Elle estima que, en application du code douanier, de l’Accord général sur les tarifs douaniers et le commerce (« le GATT »), de la loi n o 345/2002 sur la TVA et de la loi n o 81/1996 sur les droits d’auteur, la technologie informatique qui avait été importée était soumise à la TVA. Elle précisa que la décision n o 368/1998 (paragraphe 12 ci-dessous) avait été abrogée et remplacée par la décision n o 7/2006 de la Commission centrale fiscale (paragraphe 13 ci-dessous), qui soumettait expressément à la TVA la technologie informatique importée.
9 . La société requérante contesta la décision d’imposition et allégua qu’elle était de bonne foi et que le redressement était dépourvu de base légale. Le tribunal départemental de Iași ordonna une expertise comptable, qui conclut que la technologie informatique qui avait été importée était exonérée de la TVA en vertu de la décision n o 368/1998. L’expert nota également que la société requérante avait présenté à la douane l’ensemble des documents liés à l’importation et qu’il n’y avait eu aucune intention de la part de l’intéressée de se soustraire au paiement des droits d’importation. La contestation fut accueillie par le tribunal, qui estima que la société requérante avait respecté les dispositions légales en vigueur et que la décision n o 7/2006 mentionnée par l’administration ne pouvait pas s’appliquer rétroactivement.
10 . L’administration introduisit un pourvoi contre la décision du tribunal, auquel la cour d’appel de Iasi fit droit par un arrêt définitif du 19 avril 2010. La cour d’appel estima que la technologie informatique qui avait été importée n’était pas un simple logiciel nécessaire au fonctionnement des machines, mais un produit distinct qui était soumis à la TVA sur le fondement de la loi n o 345/2002 sur la TVA, qui instituait une TVA sur l’ensemble des biens importés, sans distinction. Quant à la décision n o 7/2006 (paragraphe 13 ci-dessous), elle jugea qu’elle n’avait pas d’incidence en l’espèce. 11 . Le lendemain de l’arrêt de la cour d’appel, l’administration fiscale établit un titre exécutoire.
A défaut de paiement, le 21 juin 2010, l’administration calcula des majorations et des intérêts de retard et mit la requérante en demeure de payer sous quinze jours. La somme totale due par la requérante s’élevait ainsi à 430 120 RON (soit environ 121 000 EUR) composée comme suit : 132 122 RON (soit environ 37 000 EUR) au titre de la TVA et 297 998 RON (soit environ 84 000 EUR) au titre des majorations et des intérêts de retard calculés depuis la date du redressement fiscal du 18 juillet 2008 et jusqu’à la mise en demeure. La requérante ne contesta pas ce calcul, mais elle demanda un report du délai de paiement. La demande fut accueillie et le délai fut reporté au 1 er décembre 2010. Le 29 novembre 2010, la requérante s’acquitta de la TVA, à savoir la somme de 132 122 RON.
La requérante paya ensuite, en trois tranches, le restant des sommes dues, y compris de nouvelles majorations et des intérêts de retard d’un montant de 31 102 RON (soit environ 8 700 EUR). Le dernier paiement eut lieu le 28 octobre 2011.
LE DROIT INTERNE PERTINENT
12 . La décision n o 368/1998 de la Direction générale des douanes prévoyait que la valeur en douane des supports informatiques contenant des données numériques était déterminée en prenant en compte la seule valeur des supports, sans considération de celle des données numériques et ce, bien que la valeur des données fût distincte de celle du support. 13 . La décision n o 7/2006 de la Commission centrale fiscale assimilait les logiciels importés à des biens au sens de la règlementation douanière et les soumettait à ce titre à la TVA. EN DROIT SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 du Protocole n o
1 À LA CONVENTION
14. La société requérante soutient que la technologie informatique qu’elle a importée a été arbitrairement soumise à la TVA et que le montant des majorations et des pénalités a été disproportionné, et ce, selon elle, en méconnaissance de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
» Sur la recevabilité 15. Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties a) La société requérante 16. La société requérante considère que le redressement fiscal ne reposait pas sur une base légale prévisible et que la sanction était disproportionnée. 17. Elle soutient qu’elle avait importé les biens de bonne foi et qu’il n’y avait eu de sa part aucune volonté de les soustraire aux taxes ou de les dissimuler. À cet égard, elle expose qu’elle a présenté aux autorités douanières l’ensemble des documents liés à l’importation et que l’administration a ensuite calculé les droits et taxes dus, dont elle se serait acquittée.
18. Elle indique qu’elle a dû s’acquitter des majorations et des pénalités aux dépens d’autres investissements industriels et que la poursuite de son activité en a significativement pâti. b) Le Gouvernement 19. Le Gouvernement admet que le redressement fiscal dont la société requérante a fait l’objet représente une ingérence dans l’exercice du droit de cette dernière au respect de ses biens, mais il considère que cette ingérence était conforme aux exigences du second alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. 20. Il indique que la base légale du redressement était celle qui a été retenue par la cour d’appel de Iasi. Il ajoute que, bien que l’administration fiscale ait fondé son redressement, entre autres, sur la décision n o 7/2006 (paragraphes 8 et 13 ci-dessus), celle-ci a été écartée par la cour d’appel (paragraphe 10 ci-dessus).
21 . Le Gouvernement soutient que les droits et taxes ont été calculés sur la base de la déclaration douanière faite par la société requérante. Or cette dernière aurait omis d’inclure dans la catégorie des biens taxables la valeur de la technologie informatique. À cet égard, le Gouvernement estime que la société requérante, en tant que professionnelle, aurait dû savoir que la technologie importée était soumise à la TVA, même si la législation fiscale et douanière avait été interprétée et appliquée de manière erronée par la douane. 22. Il considère également que la TVA et les pénalités auxquelles la société requérante a été assujettie n’ont pas affecté la poursuite de l’activité de celle-ci, et qu’elles n’ont donc pas constitué un fardeau excessif.
Appréciation de la Cour a) Principes généraux 23. La Cour observe que l’ingérence litigieuse relève au deuxième alinéa de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, qui permet notamment aux États contractants de réglementer l’usage des biens pour assurer le paiement des impôts. Selon la jurisprudence bien établie de la Cour, toute ingérence, y compris celle résultant d’une mesure tendant à assurer le paiement des impôts, doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la protection des droits fondamentaux de l’individu. Le souci de réaliser cet équilibre se reflète dans la structure de l’article 1 tout entier, y compris dans son second alinéa ; dès lors, il doit y avoir un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but poursuivi.
Par ailleurs, pour rechercher si cette exigence se trouve remplie, il est reconnu qu’un État contractant, spécialement quand il élabore et met en œuvre une politique en matière fiscale, jouit d’une large marge d’appréciation, et la Cour respecte l’appréciation portée par le législateur en pareilles matières, sauf si elle est dépourvue de base raisonnable (voir National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni , 23 octobre 1997, §§ 79 et 80, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII). 24. La Cour doit donc rechercher si un juste équilibre a été ménagé entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (voir, mutatis mutandis , Phillips c. Royaume-Uni , n o 41087/98, § 51, CEDH 2001 ‑ VII).
En effet, l’obligation financière née du paiement des impôts peut léser la garantie consacrée par cette disposition si elle fait peser sur la personne ou à l’entité en cause une charge excessive ou si elle porte fondamentalement atteinte à leur situation financière ( Buffalo S.r.l. en liquidation c. Italie , n o 38746/97, § 32, 3 juillet 2003). 25. Afin de déterminer si tel était le cas, la Cour s’attache, entre autres, au comportement du requérant et à l’importance de la sanction qui a été infligée (voir, mutatis mutandis , Grifhorst c. France , n o 28336/02, §§ 95 et 100, 26 février 2009). Le comportement des autorités entre également en jeu dès lors que c’est à l’État qu’il incombe d’assumer le risque d’une faute des pouvoirs publics et qu’il ne faut pas y remédier aux dépens de la personne touchée, surtout lorsqu’aucun autre intérêt privé concurrent n’est en jeu ( S.C.
Scut S.A. c. Roumanie , n o 43733/10, § 40, 26 juin 2018, et la jurisprudence qui y est citée). b) Application de ces principes au cas d’espèce 26. En l’espèce, la Cour note que les parties divergent sur la question de savoir si l’ingérence avait une base légale en droit interne. 27. Elle note que l’administration a justifié le redressement en invoquant plusieurs dispositions légales, dont le code douanier, le GATT, la loi n o 345/2002 sur la TVA, la loi n o 81/1996 sur les droits d’auteur et la décision n o 7/2006 de la Commission centrale fiscale (paragraphe 88 ci ‑ dessus). La cour d’appel a écarté l’application de cette dernière décision et a considéré que la loi n o 345/2002 constituait la base légale de l’ingérence (paragraphe 10 ci-dessus).
28. Sans se prononcer catégoriquement sur le point de savoir si les dispositions invoquées par l’administration fiscale pouvaient à juste titre passer pour une base juridique, la Cour est prête à partir du postulat que, au regard de l’interprétation faite par la cour d’appel du droit interne, l’ingérence litigieuse était prévue par le droit interne, en particulier par la loi n o 345/2002. Elle constate par ailleurs que l’ingérence litigieuse avait pour but la collecte de la TVA, ce qui correspond à un motif d’intérêt général. 29. Il reste à établir si les autorités ont en l’espèce ménagé un rapport de proportionnalité raisonnable entre les moyens employés et le but poursuivi.
30. À cet égard, la Cour note que la société requérante a déclaré à la douane l’ensemble des biens importés, y compris la technologie informatique, ainsi que leur prix, et a fourni tous les documents permettant aux autorités de calculer les droits et taxes liés à l’importation (paragraphe 6 ci-dessus). L’administration fiscale ne l’a d’ailleurs jamais contesté et l’expert-comptable désigné par le tribunal de Iasi a reconnu que la société requérante avait respecté l’obligation de déclarer les biens importés et qu’il n’y avait eu aucune intention de la part de celle-ci de se soustraire au paiement des droits d’importation (paragraphe 9 ci-dessus). 31 . Par conséquent, la Cour estime que rien ne permet de douter de la bonne foi de la société requérante au moment où celle-ci a importé les biens et les a déclarés à la douane.
32. La Cour ne saurait souscrire à la thèse du Gouvernement selon laquelle la société requérante aurait dû remédier à l’interprétation erronée de la législation en matière de TVA faite par la douane (paragraphe 21 ci ‑ dessus). À cet égard, elle note que la TVA a été calculée par la douane sur la base de la déclaration qui avait été faite par la société requérante et de la documentation complète que cette dernière avait mise à sa disposition (paragraphe 6 ci-dessus). Dès lors, elle considère que rien ne permettait à l’intéressée de prévoir, plusieurs années à l’avance, que l’administration fiscale allait considérer que la douane n’avait pas calculé correctement la TVA due.
33 . S’il pouvait être justifié, dans ces circonstances, de demander à la société requérante de s’acquitter de la taxe non payée, la Cour estime que les autorités internes ne sauraient remédier à une faute des pouvoirs publics aux dépens de la société requérante, notamment en lui imposant des sanctions. 34. De plus, aux yeux de la Cour, les sanctions qui ont été infligées à l’intéressée, à savoir des majorations et des pénalités de retard d’un montant sensiblement supérieur à celui réclamé au titre de la TVA (paragraphe 8 ci ‑ dessus), sont manifestement excessives, compte tenu notamment du fait qu’en l’espèce aucune faute ne pouvait être retenue à la charge du contribuable (paragraphe 31 ci-dessus).
35. Au vu de ces éléments et dans les circonstances particulières de la présente affaire, la Cour conclut que la société requérante a dû supporter une charge excessive et disproportionnée. 36. Il y a donc eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
41 DE LA CONVENTION
37. Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » Dommage 38. La société requérante réclame 183 939 euros (EUR) au titre du préjudice matériel qu’elle estime avoir subi. Cette somme correspondrait au montant de 99 380 EUR qu’elle aurait payé au titre du redressement fiscal et de la procédure d’exécution forcée, ainsi qu’à un montant de 84 559 EUR qui représenterait les intérêts sur cette somme. L’intéressée n’a pas soumis de demande pour dommage moral.
39. Le Gouvernement conteste les prétentions de la société requérante et expose que le remboursement des sommes réclamées n’a pas de base légale en droit interne. Par ailleurs, il soutient que l’intéressée peut demander la réouverture de la procédure devant les tribunaux roumains, ce qui pourrait constituer une réparation satisfaisante du préjudice allégué. 40. La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000 ‑ XI).
41. En l’espèce, la Cour ne saurait ordonner le remboursement du montant d’environ 37 000 EUR représentant la TVA (paragraphe 8 ci ‑ dessus), dès lors qu’elle n’a pas conclu que l’assujettissement à cette taxe était contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (paragraphe 33 ci-dessus). Elle ne saurait non plus ordonner le remboursement des sommes réclamées au titre des majorations et des intérêts de retard calculés le 21 juin 2010 en raison du défaut de paiement des obligations établies par le titre exécutoire du 20 avril 2010 (paragraphe 11 ci-dessus), ni les 8 700 EUR supplémentaires réclamées ultérieurement au même titre. À cet égard, la Cour note que la requérante n’a pas contesté le calcul de ces sommes, mais qu’elle a simplement demandé le report du délai de paiement, demande qui a été accueillie (paragraphe 11 ci-dessus).
En revanche, ayant estimé que la sanction infligée à l’intéressée était excessive, la Cour lui alloue la somme payée au titre des majorations et des pénalités de retard infligées par l’administration fiscale lors du contrôle fiscal du 18 juillet 2008 (soit environ 52 000 EUR), réactualisée. 42. Eu égard aux éléments dont elle dispose, la Cour estime raisonnable d’accorder à la société requérante la somme de 60 000 EUR pour dommage matériel. Frais et dépens 43. La société requérante demande également 6 410 EUR pour ses frais et dépens engagés devant la Cour. Elle présente à l’appui de sa demande des récépissés attestant le paiement d’honoraires d’avocat. 44. Le Gouvernement conteste la somme réclamée par l’intéressée au titre des frais et dépens, qu’il qualifie d’excessive.
45. Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’accorder à la société requérante la somme de 5 000 EUR pour les frais occasionnés par la procédure conduite devant elle. Intérêts moratoires 46. La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, Déclare la requête recevable ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; Dit a) que l’État défendeur doit verser à la société requérante, dans les trois mois, les sommes suivantes, à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 60 000 EUR (soixante mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel, ii. 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû par la société requérante à titre d’impôt, pour frais et dépens, b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 décembre 2019, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Andrea Tamietti Faris Vehabović Greffier adjoint Président [1] . Le taux d’échange de la Banque nationale de Roumanie était le 18 juillet 2008 de 3,55 RON pour 1 EUR.