SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 67732/12 Erdinç YILDIZ împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 14 ianuarie 2020 într-un comitet compus din Egidijus Kūris, președinte, Ivana Jelić, Darian Pavli, judecători, și din Hasan Bak Având în vedere declarația depusă de guvernul pârât la 12 septembrie 2019 și invitând Curtea să șteargă cererea de rol, precum și răspunsul reclamantului la această declarație, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACTE ȘI PROCEDURA Reclamantul, dl Erdinç Y K.Y. Saraço (pentru informații mai detaliate privind cauza Ergenekon , a se vedea Tekin c. Turcia (dec.), n 3501/09 , §§ 3-17, 18 noiembrie 2014 și Balyoz , a se vedea Cauza Akmak c. Turcia (dec.), n 58223/10, 19 februarie 2013). La 12 ianuarie 2011, reclamantul a fost pus în arest provizoriu de către instanța care se ocupă de curtea din spate a statului în care se află sediul. Printr-un act de punere sub acuzare din 17 mai 2011, procurorul Republicii Istanbul a inițiat o acțiune penală împotriva a zece persoane, inclusiv a reclamantului, în fața tribunalului din jurul orașului Ergenekon, acuzându-l pe reclamant de acordarea de asistență organizației Ergenekon. , în special din cauza faptului că, la momentul faptei, reclamantul, subofițer în cadrul Departamentului de Securitate și Informații al Comandamentului Flotei de Război de la Gölcük, a avut acces la camera din interior în care au fost găsite documentele digitale în cadrul anchetei efectuate de: Ergenekon La 9 aprilie 2012, având în vedere legăturile dintre procesele în ceea ce privește faptele și aspectele juridice ridicate, Curtea a decis să participe la procesul reclamantului și cel al lui Poyrazköy (un proces care viza o celulă paramilitară de acțiune care ar fi fost pusă la dispoziția Ergenekon pentru acte teroriste) și să le examineze împreună într-o singură hotărâre. Printr-o decizie din 3 august 2012, tribunalul din Düsseldorf a dispus repunerea în libertate a reclamantului. La 21 septembrie 2012, instana de Casație l-a numit pe reclamant. Prin hotărârea din 9 octombrie 2013, Curtea de Casație a confirmat această hotărâre. Invocând articolele 6 și 13 din convenție, reclamantul se plângea că nu ar fi putut contesta în mod eficient regularitatea detenției sale provizorii, deoarece nu a avut acces la dosarul anchetei pentru a examina conținutul elementelor de probă care au întemeiat suspiciunile formulate împotriva sa. Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu a dispus în dreptul intern de o acțiune efectivă pentru a contesta detenția sa provizorie. Curtea reamintește că, în materie de detenție, dispozițiile articolului 5 alineatul (4) din Convenție trebuie considerate ca fiind lex specialis (a se vedea, printre altele, Karkazak c. Turcia, n 20265/02, § 35, 12 1 decembrie 2006). Prin urmare, este necesar să se examineze acest aspect din unghiul art. 5 alin. (4) din Convenție. După eșecul încercărilor de soluționare pe cale amiabilă, printr-o scrisoare din data de 12 În septembrie 2019, guvernul a informat Curtea că are în vedere formularea unei declarații unilaterale pentru a soluționa problema ridicată de cerere și a invitat Curtea să o elimine din rolul său în aplicarea articolului 37 din convenție. The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a incalca of the applicant.s rights under Article 5 § 4 of the Convention. The Government also Recall that Article 20 of Law no. 6459 on 11 April 2013 amended the systemic problems of the non-communication of the Public Prosecutor The Government further emphasizes that with the amendment, the opinie of the Public prosecutor shall be comunicated to the suspect, defland or his/her legal representative. The Government thus offer to pay the applicant Erdinç Y 450 (four hundred and fifty) to cover any pecuniary and moraly damage aswell as costs and expenses, plus any tax that may be încarcable to the aplicant with a view to resolving the above-mented case pandaning before the European Court of Human Rights. Această sumă va fi convertită în Turkish liras at the rate at the rate applicable on the date of payment, and will be plata within three months from the data of notification of the Court pursuant to Article 37 alineatul (1) of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simplu interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus tree percentage puncts. The payment will constitute the final resolution of the case. Prin scrisoarea din 10 octombrie 2019, recurenta a indicat că nu a fost satisfăcută de termenii declarației unilaterale. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol atunci când circumstanțele la care se face referire la literele (a), (b) sau (c) de la alineatul (1) din articolul menționat. pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată că există, nu mai este justificat să se continue examinarea cererii Curții amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere din rol în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să aibă loc. În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor pe care le consacră jurisprudența sa, în special Hotărârea Tahsin Acar Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], 26307/95, § 77, CEDH 2003 VI, WAZA Sp. z o.o. c. Polonia (dec.), n 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.), n 28953/03, 18 septembrie 2007). Curtea a stabilit într-o serie de cauze, inclusiv cele îndreptate împotriva Turciei, practica sa în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe lipsa unei acțiuni efective pentru contestarea detenției provizorii (a se vedea, de exemplu, Cahit Derel c. Turcia, nr 18623/03, § 29-34, 7 iulie 2009 și Alt Electroluxnok c. Turcia, n 31610/08, §§ 34-61, 29 noiembrie 2011). Având în vedere natura concesiunilor cuprinse în declarația guvernului, precum și în suma propusă a despăgubirii, care este conformă cu sumele alocate în cauze similare În plus, în lumina considerațiilor de mai sus și în special având în vedere jurisprudența sa clară și abundentă cu privire la acest subiect, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să nu fie supusă examinării cererii (art. 37 § in fine) În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). Prin urmare, este necesar să se șteargă cauza rolului. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de faptul că termenii declarației guvernului pârât cu privire la art. 5 alin. (4) din Convenție și modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate decid să șteargă cererea de rol în aplicarea art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 februarie 2020.
Requête n
o
67732/12
Erdinç YILDIZ
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 14
janvier
2020 en un comité composé de
:
Egidijus Kūris,
président,
Ivana Jelić,
Darian Pavli,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 31 août 2012,
Vu la déclaration déposée par le gouvernement défendeur le 12
septembre 2019 et invitant la Cour à rayer la requête du rôle, ainsi que la réponse de la partie requérante
à cette déclaration,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Erdinç Yıldız, est un ressortissant turc né en 1975 et résidant à Kocaeli. Il a été représenté devant la Cour par M
e
K.Y. Saraçoğlu, avocat exerçant à Istanbul.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
Le 6 décembre 2010, une perquisition fut effectuée au commandement de la flotte de guerre, à Gölcük, laquelle permit de saisir de nombreux documents concernant les procédures pénales connues sous les noms d’
Ergenekon
et de
Balyoz
(pour des informations plus détaillées concernant l’affaire
Ergenekon
, voir
Tekin c. Turquie
(déc.), n
o
3501/09
, §§
3-17, 18
novembre 2014 et celle de
Balyoz
, voir
Çakmak c.
Turquie
(déc.), n
o
58223/10, 19 février 2013).
Le 12 janvier 2011, le requérant, soupçonné d’être membre d’une organisation terroriste présumée, fut mis en détention provisoire par le juge assesseur de la cour d’assises d’Istanbul.
Par un acte d’accusation du 17 mai 2011, le procureur de la République d’Istanbul engagea, devant la cour d’assises d’Istanbul, une action pénale à l’encontre de dix personnes, dont le requérant. Il accusa le requérant de porter assistance à l’organisation
Ergenekon
, notamment en raison du fait qu’à l’époque des faits, le requérant, sous-officier au sein du département de la sécurité et des renseignements du commandement de la flotte de guerre à Gölcük, avait eu accès à la chambre à l’intérieur de laquelle furent trouvés les documents numériques dans le cadre de l’enquête d’
Ergenekon
.
Le 9 avril 2012, compte tenu des liens entre les procès quant aux faits et les questions juridiques soulevées, la cour d’assises d’Istanbul décida de joindre le procès du requérant et celui de
Poyrazköy
(un procès qui visait une cellule d’action paramilitaire qui se serait tenu à la disposition d’
Ergenekon
pour des actes terroristes) et de les examiner conjointement dans un seul et même arrêt.
Par une décision du 3 août 2012, la cour d’assises ordonna la remise en liberté du requérant.
Le 21 septembre 2012, la cour d’assises d’Istanbul acquitta le requérant. Par un arrêt du 9 octobre 2013, la Cour de cassation confirma cet arrêt.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaignait de n’avoir pu contester efficacement la régularité de sa détention provisoire, faute d’avoir eu accès au dossier de l’enquête pour examiner le contenu des éléments de preuve ayant fondé les soupçons formés à son encontre.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n’avoir pas disposé en droit interne d’un recours effectif pour contester sa détention provisoire.
La Cour rappelle qu’en matière de détention, les dispositions de l’article
5 § 4 de la Convention doivent être considérées comme
lex
specialis
(voir, entre autres,
Kırkazak c. Turquie
, n
o
20265/02, §
35, 12
décembre 2006). Partant, il convient d’examiner ce grief sous l’angle de l’article 5 §
4 de la Convention.
Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 12
septembre 2019, le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par la requête. Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention.
La déclaration était ainsi libellée
:
«
The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Article 5 § 4 of the Convention.
The Government also recall that Article 20 of Law no. 6459 on 11
April 2013 amended the systemic problems of the non-communication of the Public Prosecutor’s opinion to the suspects.
The Government further emphasizes that with the amendment, the opinion of the Public prosecutor shall be communicated to the suspect, defendant or his/her legal representative.
The Government thus offer to pay the applicant
Erdinç Yıldız
, EUR
450 (four hundred and fifty) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicant with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
»
Par une lettre du 10 octobre 2019, la partie requérante a indiqué qu’elle n’était pas satisfaite des termes de la déclaration unilatérale.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 §
1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si
:
«
pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête
».
La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 §
1 c) sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive.
À cette fin, la Cour a examiné la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence, en particulier l’arrêt
Tahsin Acar
(
Tahsin Acar c.
Turquie
(question préliminaire) [GC],
n
o
26307/95, §§
75
‑
‑
VI,
WAZA Sp. z o.o. c. Pologne
(déc.), n
o
11602/02, 26
juin 2007, et
Sulwińska c.
Pologne
(déc.), n
o
28953/03, 18
septembre 2007).
La Cour a établi dans un certain nombre d’affaires, dont celles dirigées contre la Turquie, sa pratique en ce qui concerne les griefs tirés de l’absence d’un recours effectif pour contester la détention provisoire (voir, par
exemple,
Cahit Demirel c.
Turquie
, n
o
18623/03, §§
29-34, 7
juillet 2009, et
Altınok c.
Turquie
, n
o
31610/08, §§
34-61, 29
novembre 2011).
Eu égard à la nature des concessions que renferme la déclaration du Gouvernement, ainsi qu’au montant de l’indemnisation proposée – qui est conforme aux montants alloués dans des affaires similaires –, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article
37
§
1
c)).
En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante à ce sujet, la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article
37 §
1
in fine
).
Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 § 2 de la Convention (
Josipović c.
Serbie
(déc.), nº 18369/07, 4
mars 2008).
En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Prend acte
des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant l’article 5 §
4 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris
;
Décide
de rayer la requête du rôle en application de l’article
37 §
1 c) de la Convention.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 février 2020.
Hasan Bakırcı
Egidijus Kūris
Greffier adjoint
Président