SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere nr. 59194/10 Ercan K Reclamanții, dnii. Ercan Kireçtepe, Eren Günay și Emre Onat sunt cetățeni turci născuți în 1967, 1970 și, respectiv, 1971 și reședința în Istanbul. Aceștia sunt reprezentați în fața Curții de către M.S. Gemalmaz, avocat în Istanbul. Guvernul turc a fost reprezentat de agentul său. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: La 24 aprilie 2009, reclamanții Kireçtepe și Onat și, la 27 aprilie 2009, reclamantul Günay, care au fost bănuiți că sunt membri ai unei organizații teroriste și că au desfășurat activități în numele acestei organizații au fost arestați și reținuți. În ziua arestării lor, procurorul Republicii Istanbul, după ce i-a ascultat pe reclamanți, i-a tradus în fața judecătorului care se afla în apropierea tribunalului special, care a ordonat arestarea provizorie a celor interesați. Printr-un act de acuzare depus la 13 ianuarie 2010, procurorul Republicii i-a acuzat pe reclamanți că fac parte dintr-o celulă de acțiune paramilitară în cadrul unei organizații teroriste, că au depozitat, într-un domeniu forestier, arme grele și explozivi și că au fost ținuți la dispoziția organizației teroriste în cauză. La 27 ianuarie 2014, tribunalul din Agha a ordonat eliberarea reclamanților. Părțile nu furnizează niciun document cu privire la încheierea procedurilor penale. Invocând art. 5 alineatele (3) și (5) din Convenție, reclamanții se plâng de durata detenției lor provizorii și de faptul că nu au dispus de o acțiune în vederea obținerii unei reparații pentru reședința lor, pe care o consideră excesiv de lungi și ilegale. În plus, invocând art. 5 alineatul (4) din Convenție, reclamanții denunță absența unei acțiuni efective care le-ar fi permis să conteste lipsa de legalitate a privării lor de libertate. CU PRIVIRE LA JUSTIȚIA DE LA ARTICOLUL 5 ALINEATUL (4) DIN Convenția 10. Invocând art. 5 alin. (4) din Convenție, reclamanții se plâng că nu au dispus în dreptul intern de o acțiune efectivă pentru a contesta menținerea lor în detenție provizorie. 11. După eșecul încercărilor de soluționare pe cale amiabilă, printr-o scrisoare din 12 septembrie 2019 guvernul a informat Curtea că intenționează să formuleze o declarație unilaterală pentru a rezolva problema ridicată de această parte a cererii. De asemenea, Consiliul a invitat Curtea să elimine rolul acesteia în aplicarea articolului 37 din Convenție. 12. Declarația a fost astfel formulată: "The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant mais rights under Article 5 § 4 of the Convention. The Government also Recall that Article 20 of Law no. 6459 on 11 April 2013 amended the systemic problems of the non-comunication of the Public Prosecutor The Government further emphasizes that with the amendment, the opinie of the Public prosecutor shall be comunicated to the suspect, defland or his/her legal representative. The Government thus offer to pay each of the applicants Ercan Kireçtepe, Emre Onat and Eren Günay, EUR 450 (four hundred and fifty) to cover any pecuniary and moraly damage aswell as costs and expenses, plus any tax that may be încarcable to the aplicants with a view to resolving the above-mented case pandaning before the European Court of Human Rights. Această sumă va fi convertită în Turkish liras at the rate at the rate applicable on the date of payment, and will be plata within three months from the data of notification of the Court pursuant to Article 37 alineatul (1) of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simplu interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus trei puncte. Plata va constitui ultima soluție a căsuței. mai puțin de o oră și jumătate. Prin scrisoarea din 15 octombrie 2019, recurenta a indicat că nu a fost satisfăcută de termenii declarației unilaterale. 14. Curtea amintește că, în temeiul articolului 37 din convenție, în orice moment al procedurii, aceasta poate decide să elimine o cerere din rol în cazul în care circumstanțele duc la una dintre concluziile enunțate la alineatul (1) literele (a), (b) sau (c) din articolul menționat. La art. 37 alineatul (1) litera (c) îi permite, în special, să elimine o cauză a rolului în cazul în care: 15. Curtea amintește, de asemenea, că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat să se elimine o cerere a rolului în temeiul articolului 37 alineatul (1) litera (c) pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât, chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să continue. 16. În acest scop, Curtea a examinat declarația în lumina principiilor consacrate de jurisprudența sa, în special Hotărârea Tahsin Acar (Tahsin Acar c. Turcia (întrebare preliminară) [GC], nr. 26307/95, § 75 - 77, CEDO 2003 - VI, WAZA Sp. z o. o. Polonia (dec.), nr. 11602/02, 26 iunie 2007 și Sulwińska c. Polonia (dec.), nr. 28953/03, 18 septembrie 2007). 17. Curtea a stabilit într-o serie de cauze, inclusiv cele îndreptate împotriva Turciei, practica sa în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe lipsa unei acțiuni efective pentru contestarea detenției provizorii (a se vedea, de exemplu, Cahit Demirel c. Turcia, nr. 18623/03, § 29-34, 7 iulie 2009 și Altnok c. Turcia, nr. 31610/08, § 34-61, 29 noiembrie 2011). 18. Având în vedere natura concesiunilor pe care le conține declarația guvernului, precum și cuantumul taxei propuse, care este în conformitate cu sumele alocate în cauze similare, Curtea consideră că nu se mai justifică continuarea examinării cererii [art. 37 alineatul (1) litera (c) ]. 19. În plus, în lumina considerațiilor de mai sus și în special având în vedere jurisprudența sa clară și abundentă în această privință, Curtea consideră că respectarea drepturilor omului garantate prin convenție și a protocoalelor sale nu impune ca aceasta să nu fie supusă examinării cererii [art. 37 alineatul (1) în fine]. 20. În cele din urmă, Curtea subliniază că, în cazul în care guvernul nu ar respecta termenii declarației sale unilaterale, cererea ar putea fi reinclusă în rolul în temeiul articolului 37 alineatul (2) din Convenție (Josipović c. Serbia (dec.), nr. 18369/07, 4 martie 2008). 21. Prin urmare, este necesar să se elimine rolul cauzei în ceea ce privește litigiul menționat anterior. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 5 alineatul (3) din Convenția 22. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata detenției provizorii a reclamanților, guvernul reproșează părților interesate că nu au epuizat căile de atac interne. Cu privire la acest aspect, Comitetul observă că Ön Õ nu au introdus o acțiune individuală în fața Curții Constituționale. 23. Recurenții își repetă teza conform căreia a avut loc o încălcare a articolului 5 alineatul (3) din convenție. 24. Curtea constată că, în urma amendamentelor constituționale care au intrat în vigoare la 23 septembrie 2012, acțiunea individuală în fața Curții Constituționale turce a fost introdusă în sistemul juridic național. Curtea amintește că a analizat deja această nouă cale de atac în cadrul cauzei Hasan Uzun c. Turcia ((dec.), nr. 10755/13, § 25-27, 30 aprilie 2013). În urma examinării principalelor aspecte ale acestei noi căi de drept, Comisia a considerat că nu dispune de niciun element care să-i permită să afirme că acțiunea în cauză nu prezenta, în principiu, perspective de redresare corespunzătoare a obiecțiunilor trase din convenție. În plus, Comisia a concluzionat că nu a fost în măsură să testeze limitele acestei protecții (ibidem, § 69). În ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe art. 5 din convenție, Curtea amintește că, în cauza Koçintar c. Turcia ((dec.), nr. 77429/12, § 44, 1 iulie 2014), a ajuns la următoarea concluzie: după ce a constatat că acțiunea în fața Curții Constituționale poate conduce la eliberarea persoanei deținute, aceasta a considerat că această cale de drept ar putea fi considerată drept o recuperare adecvată a unui litigiu întemeiat pe art. 5 alineatul (3) din convenție, întemeiat pe durata detenției provizorii, și a declarat inadmisibilă acest motiv pentru neefectuarea noii căi de atac. Ulterior, Curtea a hotărât în repetate rânduri că acțiunea individuală în fața Curții Constituționale ar trebui considerată o cale de atac în sensul art. 35 alin. (1) din Convenția privind obiecțiile întemeiate pe art. 5 § 1, 2, 3 și 4 din Convenție (a se vedea, printre altele, Hebat Aslan și Firas Aslan c. Turcia, nr. 15048/09, § 50, 28 octombrie 2014, I Turcia (dec.), nr. 16086/12, § 24-28, 3 martie 2015, Levent Bektaș c. Turcia, nr. 70026/10, §§ 42-44, 16 iunie 2015, Sakkal și Fares c Turcia (dec.), nr. 52902/15, §§ 45-64, 7 iunie 2016 și Mercan c. Turcia (dec.), nr. 56511/16, § 17-30, 8 noiembrie 2016). 25. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu dispune, prin urmare, de niciun element care să îi permită să afirme că acțiunea în cauză nu este susceptibilă de a aduce o redresare adecvată în privința reclamanților întemeiat pe durata detenției provizorii și că nu oferă perspective rezonabile de succes. Prin urmare, Comisia consideră că reclamanții erau obligați să sesizeze Curtea Constituțională cu privire la o acțiune individuală, ceea ce nu au făcut. 26. Prin urmare, Curtea respinge această parte a cererii de neobosire a căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe art. 5 alineatul (5) din Convenția 27. Reclamanții, invocând art. 5 alineatul (5) din convenție, se plâng, de asemenea, de lipsa unei căi de atac care le-a permis să repare încălcarea din motive legale și excesive. 28. Guvernul se luptă cu această teză. 29. Având în vedere formularea cauzei reclamanților, Curtea consideră că părțile interesate se plâng de lipsa unei căi de atac pentru a remedia încălcarea articolului 5 alineatul (1) și a articolului 3 din convenție. 30. Curtea amintește că art. 5 alineatul (5) din convenție este respectat atunci când se poate solicita despăgubirea șefului unei privări de libertate efectuată în condiții contrare alineatelor (1), (2), (3) sau (4) (Wassink c. Țările de Jos, 27 septembrie 1990, § 38, seria A nr. 185 - A și Pașa Bayraktar și Aydnakaya c Turcia, nr. 38337/12, § 35, 16 mai 2017). Dreptul la despăgubiri prevăzut la alineatul (5) presupune, prin urmare, că o încălcare a unuia dintre aceste paragrafe a fost stabilită de o autoritate națională sau de Curte (N.C. Italia [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDO 2002 - X și Balta c. Turcia (dec.), nr. 51359/09, 9 decembrie 2014). 31. Curtea a declarat inadmisibilă cauza formulată la art. 5 alineatul (1) în momentul comunicării cererii (a se vedea Kireçtepe și alții c. Turcia (dec.), nr. 59194/10, 7 februarie 2012) și art. 3 alineatul (3) din această dispoziție din Convenția de la punctul 26 de mai sus, partea examinată la unghiul articolului 5 § 5 este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 litera (a) și art. 4 din aceasta (Cauvuș c. Turcia (dec.), nr. 24296/06, § 35-37, 31 mai 2016 și Pașa Bayraktar și Aydnankaya, citată anterior, § 36. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, ia act de termenii declarației guvernului pârât cu privire la art. 5 alin. (4) din Convenție și de modalitățile prevăzute pentru asigurarea respectării angajamentelor astfel asumate; hotărăște să șteargă această parte din cererea de rol în aplicarea art. 37 alin. (1) lit. (c) din Convenție. Se declară restul cererii inadmisibile. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 6 februarie 2020. Hasan Bakurci Egidijus Kūris Grefier Adjunct Președinte
Requête n
o
59194/10
Ercan KİREÇTEPE et autres
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 14 janvier 2020 en un comité composé de
:
Egidijus Kūris,
président,
Ivana Jelić,
Darian Pavli,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 septembre 2010,
Vu la déclaration déposée par le gouvernement défendeur le 11
septembre 2019 et invitant la Cour à rayer la requête du rôle, ainsi que la réponse de la partie requérante
à cette déclaration,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
Les requérants, MM. Ercan Kireçtepe, Eren Günay et Emre Onat, sont des ressortissants turcs nés respectivement en 1967, 1970 et 1971 et résidant à Istanbul. Ils sont représentés devant la Cour par M
e
M.S. Gemalmaz, avocat à Istanbul.
2.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
Le 24 avril 2009, les requérants Kireçtepe et Onat et, le 27
avril 2009, le requérant Günay, soupçonnés d’être membre d’une organisation terroriste et d’avoir mené des activités au nom de cette organisation furent arrêtés et placés en garde à vue. Le jour de leurs arrestations, le procureur de la République d’Istanbul, après avoir entendu les requérants, les traduisit devant le juge assesseur près la cour d’assises spéciale, lequel ordonna la mise en détention provisoire des intéressés.
5.
Par un acte d’accusation déposé le 13 janvier 2010, le procureur de la République accusa les requérants de faire partie d’une cellule d’action paramilitaire au sein d’une organisation terroriste, d’avoir stocké, dans un domaine forestier, des armes lourdes et des explosifs, et de s’être tenus à la disposition de l’organisation terroriste en question.
6.
Le 27 janvier 2014, la cour d’assises d’Istanbul ordonna la remise en liberté des requérants.
7.
Les parties ne fournirent aucun document concernant l’issue de la procédure pénale.
8.
Invoquant l’article 5 §§ 3 et 5 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de leur détention provisoire et de n’avoir pas disposé d’un recours pour obtenir réparation pour leurs détentions, qu’ils jugent excessivement longues et illégales.
9.
Invoquant en outre l’article 5 § 4 de la Convention, les requérants dénoncent l’absence d’un recours effectif qui leur aurait permis de contester le défaut de légalité de leur privation de liberté.
Sur le grief tiré de l’article 5 § 4 de la Convention
10.
Invoquant l’article 5 § 4 de la Convention, les requérants se plaignent de n’avoir pas disposé en droit interne d’un recours effectif pour contester leur maintien en détention provisoire.
11.
Après l’échec des tentatives de règlement amiable, par une lettre du 12
septembre 2019 le Gouvernement a informé la Cour qu’il envisageait de formuler une déclaration unilatérale afin de résoudre la question soulevée par cette partie de la requête. Il a en outre invité la Cour à rayer celle-ci du rôle en application de l’article 37 de la Convention.
12.
La déclaration était ainsi libellée
:
«
The Government of Turkey acknowledge that in the present case there has been a violation of the applicant’s rights under Article 5 § 4 of the Convention.
The Government also recall that Article 20 of Law no. 6459 on 11
April 2013 amended the systemic problems of the non-communication of the Public Prosecutor’s opinion to the suspects.
The Government further emphasizes that with the amendment, the opinion of the Public prosecutor shall be communicated to the suspect, defendant or his/her legal representative. The Government thus offer to pay each of the applicants
Ercan Kireçtepe, Emre Onat and Eren Günay
,
EUR
450
(four hundred and fifty) to cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs and expenses, plus any tax that may be chargeable to the applicants with a view to resolving the above-mentioned case pending before the European Court of Human Rights.
This sum will be converted into Turkish liras at the rate applicable on the date of payment, and will be payable within three months from the date of notification of the decision by the Court pursuant to Article 37 § 1 of the European Convention on Human Rights. In the event of failure to pay this sum within the said three-month period, the Government undertake to pay simple interest on it, from expiry of that period until settlement, at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points. The payment will constitute the final resolution of the case.
»
13.
Par une lettre du 15
octobre 2019, la partie requérante a indiqué qu’elle n’était pas satisfaite des termes de la déclaration unilatérale.
14.
La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 37 de la Convention, à tout moment de la procédure, elle peut décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances l’amènent à l’une des conclusions énoncées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cet article. L’article 37 §
1 c) lui permet en particulier de rayer une affaire du rôle si
:
«
pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête
».
15.
La Cour rappelle aussi que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une requête du rôle en vertu de l’article 37 §
1
c) sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive.
16.
À cette fin, la Cour a examiné la déclaration à la lumière des principes que consacre sa jurisprudence, en particulier l’arrêt
Tahsin Acar
(
Tahsin Acar c.
Turquie
(question préliminaire) [GC],
n
o
26307/95, §§
75
‑
‑
VI,
WAZA Sp. z o.o. c. Pologne
(déc.), n
o
11602/02, 26
juin 2007, et
Sulwińska c. Pologne
(déc.), n
o
28953/03, 18
septembre 2007).
17.
La Cour a établi dans un certain nombre d’affaires, dont celles dirigées contre la Turquie, sa pratique en ce qui concerne les griefs tirés de l’absence d’un recours effectif pour contester la détention provisoire (voir, par exemple,
Cahit Demirel c.
Turquie
, n
o
18623/03, §§
29-34, 7
juillet 2009, et
Altınok c.
Turquie
, n
o
31610/08, §§
34-61, 29
novembre 2011).
18.
Eu égard à la nature des concessions que renferme la déclaration du Gouvernement, ainsi qu’au montant de l’indemnisation proposée – qui est conforme aux montants alloués dans des affaires similaires –, la Cour estime qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête (article
37
§
1
c)).
19.
En outre, à la lumière des considérations qui précèdent, et eu égard en particulier à sa jurisprudence claire et abondante à ce sujet, la Cour estime que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de la requête (article
37
§
1
in fine
).
20.
Enfin, la Cour souligne que, dans le cas où le Gouvernement ne respecterait pas les termes de sa déclaration unilatérale, la requête pourrait être réinscrite au rôle en vertu de l’article 37 §
2 de la Convention (
Josipović c.
Serbie
(déc.), nº
18369/07, 4
mars 2008).
21.
En conséquence, il convient de rayer l’affaire du rôle pour ce qui concerne le grief susvisé.
Sur le grief tiré de l’article 5 § 3 de la Convention
22.
S’agissant du grief tiré de la durée de la détention provisoire des requérants, le Gouvernement reproche aux intéressés de ne pas avoir épuisé les voies de recours internes. Sur ce point, il fait observer que les requérants n’ont pas introduit un recours individuel devant la Cour constitutionnelle.
23.
Les requérants répètent leur thèse selon laquelle il y a eu violation de l’article
5 §
3 de la Convention.
24.
La Cour note que, à la suite des amendements constitutionnels entrés en vigueur le 23
septembre 2012, le recours individuel devant la Cour constitutionnelle turque a été introduit dans le système juridique national. La Cour rappelle qu’elle a déjà analysé cette nouvelle voie de recours dans le cadre de l’affaire
Hasan Uzun c.
Turquie
((déc.), n
o
10755/13, §§
25-27, 30
avril 2013). À l’issue de son examen des principaux aspects de cette nouvelle voie de droit, elle a estimé qu’elle ne disposait d’aucun élément qui lui eût permis de dire que le recours en question ne présentait pas, en principe, des perspectives de redressement approprié des griefs tirés de la Convention. Elle a conclu qu’il incombait à l’individu s’estimant victime de tester les limites de cette protection (
ibidem
, §
69).
En ce qui concerne les griefs tirés de l’article 5 de la Convention, la Cour rappelle que, dans l’affaire
Koçintar c.
Turquie
((déc.), n
o
77429/12, §§
44, 1
er
juillet 2014), elle est parvenue à la conclusion suivante
: après avoir relevé que le recours devant la Cour constitutionnelle pouvait conduire à la remise en liberté de la personne détenue, elle a estimé que cette voie de droit était susceptible d’apporter un redressement approprié à un grief fondé sur l’article 5 §
3 de la Convention, tiré de la durée de la détention provisoire, et qu’elle offrait des perspectives raisonnables de succès, et elle a déclaré irrecevable ce grief pour cause de non
‑
exercice de cette nouvelle voie de recours. Par la suite, la Cour a jugé à maintes reprises que le recours individuel devant la Cour constitutionnelle devait être considéré comme une voie de recours à exercer au sens de l’article 35 §
1 de la Convention pour des griefs tirés de l’article
5 §§
1, 2, 3 et 4 de la Convention (voir, entre autres,
Hebat Aslan et Firas Aslan c.
Turquie
, n
o
15048/09, §
50, 28
octobre 2014,
Iğsız c.
Turquie
(déc.), n
o
16086/12, §§
24-28, 3
mars 2015,
Levent Bektaș c.
Turquie
, n
o
70026/10, §§
42-44, 16
juin 2015,
Sakkal et Fares c
Turquie
(déc.), n
o
52902/15, §§
45-64, 7
juin 2016, et
Mercan c.
Turquie
(déc.), n
o
56511/16, §§
17-30, 8
novembre 2016).
25.
À la lumière de ce qui précède, la Cour ne dispose donc d’aucun élément qui lui permettrait de dire que le recours en question n’est pas susceptible d’apporter un redressement approprié au grief des requérants tiré de la durée de la détention provisoire et qu’il n’offre pas des perspectives raisonnables de succès. Elle estime donc que les requérants étaient tenus de saisir la Cour constitutionnelle d’un recours individuel, ce qu’ils n’ont pas fait.
26.
Par conséquent, la Cour rejette cette partie de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35 §§
1 et 4 de la Convention.
Sur le grief tiré de l’article 5 § 5 de la Convention
27.
Les requérants, invoquant l’article
5 §
5 de la Convention, se plaignent également de l’absence d’une voie d’indemnisation qui leur eût permis de réparer la violation en raison de leurs détentions qu’ils considèrent illégales et excessives.
28.
Le Gouvernement combat cette thèse.
29.
Eu égard à la formulation du grief des requérants, la Cour estime que les intéressés se plaignent du défaut d’une voie d’indemnisation pour réparer la violation de l’article 5 §§
1 et 3 de la Convention.
30.
La Cour rappelle que le paragraphe 5 de l’article 5 de la Convention se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes
1, 2, 3 ou 4 (
Wassink c.
Pays-Bas
, 27
septembre 1990, §
38, série A n
o
185
‑
A et
Pașa Bayraktar et Aydınkaya c
Turquie
, n
o
38337/12, §
35, 16
mai 2017). Le droit à réparation énoncé au paragraphe 5 suppose donc qu’une violation de l’un de ces autres paragraphes ait été établie par une autorité nationale ou par la Cour (
N.C. c.
Italie
[GC], n
o
24952/94, §
2002
‑
X, et
Balta c.
Turquie
(déc.), n
o
51359/09, 9
décembre 2014).
31.
La Cour ayant déclaré irrecevable le grief tiré de l’article
5 §
1 au moment de la communication de la requête (voir
Kireçtepe et autres c.
Turquie
(déc.), n
o
59194/10, 7
février 2012) et
celui tiré du paragraphe
3 de cette disposition la Convention au paragraphe 26 ci
‑
dessus, le grief examiné sous l’angle de l’article
5 §
5 est incompatible
ratione materiae
avec les dispositions de la Convention et doit être rejeté, en application de l’article
35 §§
3 a) et 4 de celle-ci (
Çavuș c.
Turquie
(déc.), n
o
24296/06, §§
35-37, 31
mai 2016 et
Pașa Bayraktar et Aydınkaya
, précité, §
36).
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Prend acte
des termes de la déclaration du gouvernement défendeur concernant l’article 5 §
4 de la Convention et des modalités prévues pour assurer le respect des engagements ainsi pris
;
Décide
de rayer cette partie de la requête du rôle en application de l’article
37 §
1 c) de la Convention.
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 6 février 2020.
Hasan Bakırcı
Egidijus Kūris
Greffier adjoint
Président