Felloni împotriva Italiei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 44221/14) îndreptată împotriva Republicii Italiene, inclusiv un resortisant al acestui stat, M. Riccardo Felloni a sesizat Curtea la 17 iulie 2014, în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Reclamantul a fost reprezentat de dl G. Carpeggiani, avocat la Ferrare. Guvernul italian a fost reprezentat de fostul său agent, dl E. Spatafora. În opinia sa, reclamantul se plângea de o aplicare a unei legi penale mai severe și de un refuz al Curții de Casație din perspectiva motivului de casare în această privință. La 28 august 2017, cererea a fost comunicată guvernului. FACEȚI CIRCUMSTANȚELE LÂNGII

Reclamantul s-a născut în 1978. Locuiește în Ferrara. La 29 septembrie 2007, a fost arestat în timpul unui control rutier și supus unui alcoolotic. Ca urmare a acestui control, a fost inițiată o procedură penală împotriva lui în fața tribunalului din Ferrara pentru conducere în stare de ebrietate. În apărarea sa, reclamantul a susținut că rezultatele de laalcootest au fost afectate de luarea unui medicament împotriva astmului bronșic. Prin hotărârea din 14 noiembrie 2011, Tribunalul din Ferrare a recunoscut că este vinovat de comiterea unui delict de conducere în stare de ebrietate, l-a condamnat la o pedeapsă de o lună de închisoare cu suspendare, precum și la o amendă de 900 EUR (EUR) și a dispus suspendarea permisului său de conducere timp de un an. Reclamantul a solicitat această hotărâre, pledând pentru nevinovăția sa și solicitând, în subsidiar, recunoașterea unor circumstanțe atenuante în sensul articolului 62a din Codul penal (CP). În sprijinul cererii sale, el a susținut că dosarul său judiciar era curat.

Prin hotărârea din 22 mai 2012, Curtea de Apel de la Bologna a respins cererea reclamantului și a confirmat condamnarea acestuia. Comisia a respins cererea reclamantului de a beneficia de circumstanțe atenuante, pe motiv că absența unor circumstanțe jurisdicționale, singurul element invocat de către reclamant în sprijinul cererii sale, nu mai constituie un criteriu care să permită acordarea unor circumstanțe atenuante (nu ê pi ê ê pié é é élemento idoneo ad interle). Ea a adăugat că nu există niciun alt parametru care să poată juca în favoarea reclamantului, nici măcar comportamentul arătat de acesta în timpul procesului, în cursul căruia el nu a arătat nici un semn de căință. Aceasta a arătat că, în schimb, era necesar să se țină seama de faptul că, ulterior comisiei de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în cauză, reclamantul fusese arestat din nou la bordul vehiculului în stare de ebrietate și că, în apărarea sa, prezentase argumente similare celor considerate în speță ca fiind nefondate și nefondate.

Reclamantul trebuie să se asigure că este utilizat în caz de casare. În mijlocul său de Casație nr. 6, acesta se plângea, printre altele, de aplicarea retroactivă a Legii nr. 125 din 2008 în cazul său și susținea că această lege a modificat art. 62a din CP în sensul că nu mai puteau fi acordate circumstanțe atenuante în cazul unui cazier judiciar curat de la data intrării în vigoare a acestei legi, la 24 iulie 2008, fie după data la care a fost pronunțată comisia de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în cauză.

Prin hotărârea din 26 februarie 2014, Curtea de Casație a declarat inadmisibile toate motivele invocate de reclamant pe motiv că au propus o versiune diferită a faptelor și au ridicat întrebări de fond la care Hotărârea Tribunalului de apel a oferit un răspuns suficient de cuprinzător și convingător. Aceasta concluzionează că instanța de apel a indicat în mod clar motivele pentru care ar trebui să se declare răspunderea reclamantului pentru încălcarea dreptului comunitar care i-a fost reproșată. DREPTURILE ȘI PRACTICILE INTERNE AU RĂSPUNS DISPO ZI Ț II Codului Penal

La art. 62a din CP se referă la circumstanțele atenuante generale (generașe). Acest articol prevede că, indiferent de circumstanțele atenuante specifice enumerate la art. 62 din CP, judecătorul poate lua în considerare alte circumstanțe și consideră că acestea justifică o reducere a pedepsei.

La art. 1 alineatul (1) litera (f) din Decretul-lege nr. 92 din 2008, convertit în lege prin Legea nr. 125 din 24 iulie 2008, a modificat art. 62a din CP , adăugând un al treilea și ultimul paragraf, astfel: Prin Hotărârea nr. 183 din 2011, Curtea Constituțională a declarat neconstituțională art. 62a în măsura în care nu permitea judecătorului să considere favorabil, în scopul aplicării circumstanțelor atenuante generale, comportamentul condamnatului multirecidivist (rezidivo reiterato) ulterior comisiei pentru încălcarea dreptului comunitar.

În conformitate cu art. 65 din CP, în cazul recunoașterii unei circumstanțe atenuante pedepsele sunt astfel reduse: mai puțin frecvente (mai puțin de 1/100 UI/ ml) Articolele 132 și 133 din CP conțin dispoziții menite să ghideze judecătorul din fond în exercitarea puterii sale de fixare a pedepsei. Ei se citesc după cum urmează: art. 132 (Publicul discreționar al judecătorului în stabilirea pedepsei: limite) □ În limitele stabilite de lege, judecătorul stabilește pedeapsa în mod discreționar. Acesta trebuie să indice motivele care justifică utilizarea acestei puteri discreționare. Acesta poate majora sau reduce pedeapsa stabilită prin lege fără a putea totuși să depășească limitele stabilite de aceasta pentru fiecare categorie de pedeapsă, cu excepția cazurilor prevăzute în mod expres de lege. În exercitarea puterii discreționare menționate la articolul precedent, judecătorul trebuie să țină seama de gravitatea lacului în funcție de: 1) natura, tipul, mijloacele, obiectul, timpul, locul și orice alt mod de acțiune delictuoasă; 2) gravitatea prejudiciului sau a pericolului cauzat victimei lacului; 3) intensitatea elementului intenționat sau gradul de vinovăție. Judecătorul trebuie, de asemenea, să ia în considerare abilitatea de a comite o infracțiune (de a delinca) a autorului de decăzut în ceea ce privește: 1) motivele de decădere (motivi a delinquere) și la adresa autorului acesteia (reo) ; 2) antecedentele penale și judiciare și, în general, conduita și viața autorului delquarei înaintea comisiei acesteia; 3) conduita autorului de infracțiune în timpul și după comisia acesteia; 4) condițiile de viață personală, de familie și socială ale autorului de infracțiune. □ Jurisprudența relevantă a Curții de Casație

Din elementele prezentate de părți reiese că există o jurisprudență divergentă a Curții de Casație cu privire la efectele intrării în vigoare a Legii nr. 125 din 2008 privind regimul circumstanțelor atenuante.

Astfel, potrivit hotărârii Curții de Casație nr. 10646 din 2009 Prin urmare, art. 62a din CP în vigoare înainte de Legea nr. 125 din 2008 nu l-a considerat pe judecător ca fiind lipsit de interes judiciar al persoanei condamnate pentru a justifica o reducere a pedepsei sale într-un caz dat. În acest context, hotărârea Curții de Casație nr. 7914 din 2015 a afirmat principiul conform căruia al treilea paragraf din art. 62a din CP, introdus prin Legea nr. 125 din 2008, nu putea fi aplicat retroactiv, deoarece a fost vorba despre o dispoziție care a dus la agravarea regimului sancțiunilor (tractamento sanzionistio) existent.

Pe de altă parte, Curtea de Casație a afirmat în hotărârea nr. 4033 din 2014 că, printre altele, că, chiar și înainte de reforma din 2008, circumstanțele atenuante nu puteau fi acordate numai pe baza unei absențe a condamnărilor anterioare, întrucât judecătorul era obligat să ia în considerare toate elementele menționate la art. 133 din CP. Revizuirea procesului

La art. 630 din Codul de procedură penală (CPP) prevede cazurile în care o persoană condamnată poate solicita revizuirea procesului său. Prin hotărârea nr. 113 din 7 aprilie 2011, Curtea Constituțională a declarat art. 630 din CPP neconstituțional, în măsura în care acesta nu prevedea posibilitatea de a solicita redeschiderea procesului, dacă acest lucru era necesar, în temeiul articolului 46 din Convenție, pentru a se conforma unei hotărâri definitive a Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin intermediul acestei hotărâri (efecto additivo), este acum posibil să se depună o cerere de revizuire a procesului în sensul articolului 630 din CPP, pe baza unei hotărâri a Curții care a concluzionat că procedura nu este corectă. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA

Reclamantul reproșează Curții de Casație că nu și-a îndeplinit obligația de a-și justifica deciziile care decurg din art. 6 alin. Acesta susține că Curtea de Casație și-a ignorat motivul de Casație întemeiat pe o aplicare retroactivă a Legii nr. 125 din 2008 în cazul său și consideră că, prin urmare, cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil. Comitetul consideră că, în cele din urmă, nici judecătorii din fond, nici Curtea de Casație nu au dat un răspuns la o întrebare de drept pe care o consideră decisivă pentru cauza sa.

Guvernul susține că Curtea de Casație a examinat toate argumentele reclamantului, că toate acestea se referă la chestiuni de fapt și că acestea intră, prin urmare, în sfera de competență a instanțelor din fond, motiv pentru care Curtea de Casație le-ar fi declarat inadmisibile în mod corespunzător. Prin urmare, potrivit guvernului, Curtea de Casație a confirmat pe bună dreptate concluziile Curții privind răspunderea penală a reclamantului și cuantumul pedepsei.

Curtea amintește că, chiar dacă instanțele nu pot fi obligate să prezinte motivele de respingere a fiecărui argument al unei părți (Ruiz Torija c. Spania , 9 decembrie 1994, § 29, seria A n° 303 - A), acestea nu sunt, cu toate acestea, acordate pentru a examina în mod corespunzător principalele mijloace pe care aceasta le ridică și da (a se vedea, Moreira Ferreira c. Portugalia (nr. 2) [GC], nr. 19867/12, § 84, 11 iulie 2017). În cazul în care, în plus, aceste mijloace se referă la drepturile și libertățile Luxemburg, nr. 76240/01, § 96, 28 iunie 2007 și Magnin c. Franța (dec.), nr. 26219/08, 10 mai 2012).

În plus, Curtea a avut ocazia să sublinieze că motivarea are ca scop în special să demonstreze părților pe care le-au ascultat și, astfel, să contribuie la o mai bună acceptare a deciziei (a se vedea mutatis mutandis , Taxquet c. Belgia [GC], nr. 926/05, CEDO 2010, 16 noiembrie 2010, § 91.

Prin urmare, prin respingerea unei căi de atac, instanța de apel poate, în principiu, să se limiteze la a-și face propriile motive ale deciziei în cauză (García Ruiz c. Spania [GC], nr. 30544/96, § 26, CEDO 1999-I). Cu toate acestea, noțiunea de proces echitabil impune ca o instanță care a motivat pe scurt decizia sa, fie prin includerea motivelor furnizate de o instanță inferioară sau într-un alt mod, să fi examinat într-adevăr aspectele esențiale care i-au fost prezentate (Helle c. Finlanda, 19 decembrie 1997, § 60, Rec., 1997-VIII și Boldea c. România, nr. 19997/02, § 30, 15 februarie 2007).

În cazul de față, se constată că Curtea de Casație a răspuns la cerere prin intermediul unei căsări a reclamantului care a beneficiat de aplicarea retroactivă a Legii nr. 125 din 2008 la cazul său și la refuzul judecătorilor din fond de a-l face să beneficieze de circumstanțe atenuante.

Curtea observă că înălțarea jurisdicției sa este limitată la a declara inadmisibile toate mijloacele de Casație invocate de reclamant pe motiv că au vizat să pună la îndoială versiunea faptelor reținute de judecătorii fondului. Cu toate acestea, Curtea nu este convinsă că întrebarea ridicată de reclamant prin intermediul căsării sale nr. 6 (punctul 11 de mai sus) se referă la o chestiune de fapt care nu intră în sfera de competență a Înaltei Jurisdicții. În plus, Comisia remarcă faptul că decizia Curții de Casație nu conține nicio mențiune referitoare la pedeapsa aplicată reclamantului și, în special, la legea aplicabilă în domeniul circumstanțelor atenuante, care ar fi permis să se răspundă, chiar și indirect, la obiecțiunile persoanei în cauză cu privire la gravitatea sancțiunii.

În cele din urmă, întrucât problema în litigiu a fost ridicată pentru prima dată în fața Înaltei instanțe, nu se poate lua în considerare decât în lacuna în care aceasta din urmă a inclus motivele furnizate de instanța inferioară pentru a-și fundamenta decizia într-un mod compatibil cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea, a contrao, Helle, citată anterior, punctul 56 și Dobrescu c. România (dec.), nr. 10520/09, § 51, 31 august 2010).

Curtea consideră că problema aplicării retroactive a legislației în materie de circumstanțe atenuante s-a numărat printre principalele motive ridicate de solicitant, astfel încât aceasta să solicite un răspuns specific și explicit.

În concluzie, Curtea consideră că reclamantul nu a beneficiat de o procedură care să îi garanteze o examinare efectivă a argumentelor sale sau un răspuns care să permită înțelegerea motivelor respingerii lor. Prin urmare, Curtea de Casație nu și-a îndeplinit obligația de a-și justifica deciziile care decurg din art. 6 alin. Prin urmare, s-a încălcat această dispoziție. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 7 DIN CONVENȚIA

Reclamantul se plânge că pedeapsa care i-a fost aplicată a fost stabilită pe baza unei legi penale pe care o declară mai severă și care ar fi fost aplicată retroactiv în cazul său. Acesta se referă la art. 7 alin. (1) din Convenție, astfel cum este formulat în partea sa relevantă în acest sens: Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost comisă, nu constituia o infracțiune conform legislației naționale sau internaționale. De asemenea, nu este nici o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în momentul în care a fost comisă. (...) □ Cu privire la admisibilitate

Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) litera (a) din Convenție și că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz, Curtea o declară admisibilă. Pe fundalul Tezei din partea

Reclamantul reproșează instanței și instanței judecătorești că a făcut o aplicare retroactivă a Legii nr. 125 din 2008 pentru a refuza acordarea beneficiului unor circumstanțe atenuante și, prin urmare, o reducere a pedepsei sale.

Acesta arată că, în cazul în care instanțele nalvale nu ar fi aplicat legea nr. 125 din 2008, care ar fi modificat în mai mare măsură criteriile de acordare a unor circumstanțe atenuante, cazierul său judiciar curat ar fi constituit un element suficient pentru a obține o atenuare a pedepsei sale.

Se referă la acest aspect la hotărârile Curții de Casație care ar fi considerat că legea din 2008 introducea o agravare a pedepselor și că aceasta nu se aplica retroactiv (hotărârile nr. 10646 din 2009 și nr. 7914 din 2015).

În plus, acesta precizează că articolele 62a și 133 din CP se referă la două domenii diferite, și anume stabilirea pedepsei principale pentru a doua și aplicarea unei reduceri a acestei pedepse prin efectul circumstanțelor atenuante pentru primul. Astfel, potrivit reclamantului, deși Tribunalul și Curtea au stabilit pedeapsa principală în temeiul puterii lor discreționare și luând în considerare toate circumstanțele cauzei în conformitate cu prevederile articolului 133 din CP, aceștia ar fi trebuit să ia în prealabil o decizie motivată în mod corespunzător cu privire la acordarea sau nu a unor circumstanțe atenuante.

Guvernul contestă faptul că reclamantul susține în mod eronat că Legea nr. 125 din 2008 a modificat în Pejus art. 62a din CP. El consideră că, înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, judecătorul avea obligația de a lua în considerare toate elementele menționate la art. 133 CP și că o persoană cu cazier judiciar curat nu avea deci nici o certitudine de a obține automat recunoașterea circumstanțelor atenuante. Decizia de a acorda o reducere a pedepsei ar fi fost luată înainte, ca și după reforma din 2008, de puterea discreționară a judecătorului, care ar fi fost obligată doar să-și motiveze decizia. Guvernul face trimitere la jurisprudența Curții de Casație în acest domeniu (hotărârile nr. 31440 din 25 iunie 2008 și nr. 4033 din 29 ianuarie 2014).

Acesta precizează că, pentru a respinge cererea de reducere a pedepsei formulată de solicitant, instanța de apel de la Bologna a efectuat o evaluare globală a criteriilor menționate la art. 133 CP. În opinia sa, refuzul instanței de a acorda reclamantului circumstanțele atenuante rezultă din evaluarea conduitei acestuia în timpul procesului și a comportamentului ulterior comisiei pentru încălcarea dreptului comunitar și nu numai din considerațiile privind cazierul judiciar al reclamantului. Curtea de apel și-a motivat în mod corespunzător refuzul prin mai mult … Guvernul consideră că, prin urmare, referirea făcută de instanța de apel la reforma articolului 62a din CP nu a avut niciun impact asupra determinării pedepsei reclamantului.

În cele din urmă, guvernul susține că reforma din 2008 viza limitarea tendinței anumitor judecători de a adopta practici generoase în materie de circumstanțe atenuante, fără a reforma sistemul existent. În opinia sa, legea din 2008 nu constituia, în niciun caz, o lege penală mai severă, care să indice că o aplicare retroactivă ar fi interzisă de dreptul intern. Evaluarea Curții

Curtea amintește că garanția prevăzută la art. 7 din convenție, element esențial al preeminenței dreptului, ocupă un loc esențial în sistemul de protecție a convenției, cum ar fi la … Astfel cum rezultă din obiectul și scopul său, trebuie să se asigure o protecție eficientă împotriva urmăririlor penale, condamnărilor și sancțiunilor arbitrare (Del Río Prada c. Spania [GC], nr. 42750/09, § 77; CEDO 2013, Vasiliauskas c. Lituania [GC], nr. 35343/05, § 153, CEDO 2015 și Inseher c. Germania [GC], nr. 10111/12 și 27505/14, § 202, 4 decembrie 2018).

La art. 7 din Convenție nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în fața dezavantajului persoanei acuzate: de asemenea, consacră, în general, principiul legalității infracțiunilor și a pedepselor (nullum infracțional, nulla poena sine lege) și cel care comandă să nu aplice legea penală în detrimentul acuzatului, în special prin analogie (Del Río Prada, citată anterior, § 78, Vasiliauskas, citată anterior, § 154, și Kokkinakis c. Grecia, 25 mai 1993, § 52, seria A nr. 260 - A).

În cazul de față, Curtea observă mai întâi că: nu se contestă între părțile pe care Tribunalul din Bologna le-a apreciat în cauza recurentului din perspectiva noului text al articolului 62a din CP, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 125 din 2008, care a intrat în vigoare după Comisia pentru fapte.

Prin urmare, este necesar să se examineze dacă aplicarea acestei dispoziții a dus la o pedeapsă retroactivă mai mare decât cea prevăzută de legea penală în vigoare la momentul respectiv a comisiei pentru fapte, astfel cum susține reclamantul.

Curtea amintește în această privință că nu are ca sarcină să soluționeze problema naturii legii naționale în litigiu și a impactului acesteia asupra ordinii juridice interne existente. Prin urmare, Comisia nu trebuie să examineze in abstract dacă aplicarea retroactivă a Legii nr. 125 din 2008 este, în sine, incompatibilă cu art. 7 din convenție. Această chestiune trebuie examinată de la caz la caz, luând în considerare circumstanțele specifice fiecărei cauze și, în special, dacă instanțele interne au aplicat legea ale cărei dispoziții erau cele mai favorabile pentru pârât (a se vedea Gabarri Moreno c. Spania, nr. 68066/01, §§ 32-33, 22 iulie 2003, Scoppola, citată anterior, § 109, și Maktouf și Damjanović c. Bosnia și Herțegovina [GC], nr. 2312/08 și 34179/08, § 65, CEDO 2013 (extracturi)).

Curtea constată că legea penală în vigoare la momentul faptelor nu prevedea recunoașterea automată a unor circumstanțe atenuante în cazul unui cazier judiciar virgin al persoanei condamnate, acest element constituind în conformitate cu dreptul penal numai unul dintre criteriile care pot fi luate în considerare în evaluarea discreționară efectuată de judecător în temeiul articolului 133 din CP (punctul 16 de mai sus).

Într-adevăr, deși Legea nr. 125 din 2008 a modificat art. 62a din CP prin limitarea puterii discreționare a judecătorului în recunoașterea atenuării pedepsei, aceasta nu a reformat sistemul de circumstanțe atenuante, făcând nefuncțional un criteriu juridic care ar fi fost în speță favorabil reclamantului.

Curtea constată că instanța de apel din Bologna a respins cererea de circumstanțe atenuante ale reclamantului după efectuarea unei examinări globale a parametrilor indicați de art. 133 din CP și prin efectuarea unei evaluări aprofundate a comportamentului acestuia. Prin urmare, Comisia a precizat că: nici o împrejurare nu era pregătită să justifice acordarea unei reduceri a pedepsei reclamantului, inclusiv comportamentul său în timpul procesului, și că nici măcar conduita acestuia în urma comisiei de constatare a neîndeplinirii obligațiilor nu putea fi considerată favorabilă (punctul 10 de mai sus). Aceasta a subliniat faptul că reclamantul nu a arătat niciun semn de căință în cursul procesului și că, în schimb, a reiterat aceeași infracțiune în timp ce procedura penală în litigiu era pendinte.

În opinia Curții, stabilirea pedepsei reclamantului a fost rezultatul unei puneri în balanță a tuturor elementelor relevante. În acest context, nimic nu indică faptul că instanța de apel ar fi acordat reclamantului circumstanțe atenuante dacă nu ar fi judecat cauza din perspectiva noii legi nr. 125 din 2008 și ar fi luat în considerare absența unui interes serios.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamantul nu a fost penalizat din cauza faptului că, din perspectiva noii legi, a faptelor anterioare intrării în vigoare a acesteia (Rohlena c. Republica Cehă [GC], nr. 59552/08, § 67, CEDO 2015 și, a contraro , Maktouf și Damjanović, citată anterior, § 70).

După aceea, nu a încălcat art. 7 din Convenție. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA

În conformitate cu art. 41 din Convenție, dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor acesteia și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă mai mult decât sunt pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de

Reclamantul solicită 25 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care îl consideră a fi suferit. De asemenea, acesta solicită redeschiderea procesului său și, în același timp, recunoașterea prescrierii infracțiunilor reproșate.

În opinia sa, prejudiciul suferit de persoana în cauză este minim în ceea ce privește modicitatea pedepsei.

Curtea consideră că reclamantul a trebuit să sufere un prejudiciu moral cert, la care constatarea unei încălcări care figurează în prezenta hotărâre nu este suficientă pentru a remedia. Pe de altă parte, Comisia constată că, prin intermediul unui efect al hotărârii nr. 113 din 7 aprilie 2011 pronunțată de Curtea Constituțională Italiană, art. 630 din CPP a fost modificat astfel încât să permită unui reclamant să depună o cerere de revizuire a procesului său pe baza unei hotărâri a Curții care să constate o încălcare a Convenției (punctul 19 de mai sus) și Drassich c. Italia (nr. 2) , nr. 65173/09, § 35, 22 februarie 2018). Prin urmare, Comisia consideră că persoana în cauză dispune într-adevăr de posibilitatea de a solicita reexaminarea cauzei sale.

Având în vedere această posibilitate, Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 2 500 EUR pentru prejudicii morale. Interesul moratoriu

Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE DE ACEASTA , CURȚA , în unanimitate, cererea admisibilă ; Spune , în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție ; Spune , în unanimitate, că nu a avut loc nicio încălcare a articolului 7 din Convenție ; A spus , cu șase voturi împotriva unei , a) că statul în cauză trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe această sumă, pentru pagubă morală ; (b) că, începând cu expirarea termenului menționat și până la plată, această sumă va majora dintr-un interes simplu la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; Încheiat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 februarie 2020, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din regulament. Abel Campos Ksenija Turković Grefier Președinte La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu art. 45 alin. K.T.U. A.C. CONCURING OPINION OF JUDGE TURKOVY In the present case, the lack of a criminal record was identified as the only mitigating Circumstance for the aplicant. Thus, seen in concreto, the old law, which allowed a lack of criminal history to be taken into account in determining the sentince even that was the only mitigating factorr, as opportund to the new law under which this was no longer posibil, was a more favorable law for the aplicant. Consequently, the old law, as opus to the new law, should have been applied in the present case (see paragraph 43 of the judgment). In spite of that I votd for a finding of no violation of Article 7. At the outset, it is important to emphasise that under the old law domestic scurts had discretion to take or not take into considertion a clean criminal record as a mitigatting factorr depending upon all the circumstances of the case (see paragraphs 16 and 46 of the judgment). Since, in applying the new law, the domestic scurts provided suficient explanation as to why, even if they could have taken into considertion the clean criminal history, they would not done done so (they listed a number of aggravating Circumstations, among which of particular importantity was thefact that during the criminal proceedings the applicant committed aditival crimes of the same kind, see paragraph 48 of the judgment), it is clear that in the present case the end result of applying the old would not have been different from the result reached by aplying the new law. Thus, thefact that the scurts erroreously declarad that they could no longer application for the old law (see paragraph 10 of the judgment), whereas infact they should applied it as the more legisation for the aplicant, did not operate to the aditiv disadvantage of the aplicant in the present case as privices his sesee paragraph 50 of the judgment). Therefore, am fost capabil să votez pentru o încălcare a articolului 7 din prezenta casetă. Nevertheless, the corect application of the law for the domestic scurts in the present case would have been to application the old law, as the more legent legislation for the aplicant, and to have explained, taking all the circumstances into consideration, why they considered that the clean record in the present case could not mitated the pedepsite.

Le requérant a été représenté par M e G. Carpeggiani, avocat à Ferrare. Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») a été représenté par son ancien agent, M me E. Spatafora.

Le requérant se plaignait d’une application rétroactive d’une loi pénale selon lui plus sévère et d’un refus de la Cour de cassation d’examiner son moyen de cassation à cet égard.

Le 28 août 2017, la requête a été communiquée au Gouvernement. EN FAIT

Le 29 septembre 2007, il fut arrêté lors d’un contrôle routier et soumis à un alcootest. 7. À la suite de ce contrôle, une procédure pénale fut engagée contre lui devant le tribunal de Ferrare pour conduite en état d’ivresse. Pour sa défense, le requérant soutint que les résultats de l’alcootest avaient été faussés par la prise d’un médicament contre l’asthme.

Par un jugement du 14 novembre 2011, le tribunal de Ferrare reconnut l’intéressé coupable du délit de conduite en état d’ivresse, le condamna à une peine d’un mois d’emprisonnement avec sursis ainsi qu’à une amende de 900 euros (EUR) et ordonna la suspension de son permis de conduire pendant un an.

Le requérant interjeta appel de ce jugement, plaidant son innocence et demandant, à titre subsidiaire, la reconnaissance de circonstances atténuantes au sens de l’article 62 bis du code pénal (CP). À l’appui de sa demande, il allégua que son casier judiciaire était vierge.

Par un arrêt du 22 mai 2012, la cour d’appel de Bologne rejeta l’appel du requérant et confirma la condamnation de celui-ci. Elle rejeta la demande du requérant visant à bénéficier de circonstances atténuantes, au motif que l’absence d’antécédents judiciaires, seul élément allégué par l’intéressé à l’appui de sa demande, ne constituait plus un critère permettant l’octroi de circonstances atténuantes ( non è più elemento idoneo ad integrarle ). Elle ajouta qu’il n’existait d’ailleurs aucun autre paramètre pouvant jouer en la faveur du requérant, pas même le comportement affiché par celui-ci pendant le procès, durant lequel il n’avait montré aucun signe de repentir. Elle indiqua que, en revanche, il y avait lieu de tenir compte du fait que, postérieurement à la commission de l’infraction en cause, le requérant avait été une nouvelle fois arrêté à bord de son véhicule en état d’ébriété et qu’il avait avancé, pour sa défense, des arguments similaires à ceux considérés en l’espèce comme étant non fondés et fallacieux.

Le requérant se pourvut en cassation. Dans son moyen de cassation n o 6, il se plaignait entre autres d’une application rétroactive de la loi n o 125 de 2008 à son affaire et alléguait que cette loi avait modifié l’article 62 bis du CP dans le sens que des circonstances atténuantes ne pouvaient plus être octroyées en cas de casier judiciaire vierge à compter de l’entrée en vigueur de cette loi, le 24 juillet 2008, soit après la date de la commission de l’infraction en cause.

Par un arrêt du 26 février 2014, la Cour de cassation déclara irrecevables tous les moyens soulevés par le requérant au motif qu’ils proposaient une version différente des faits et soulevaient des questions de fond auxquelles l’arrêt de la cour d’appel avait fourni une réponse suffisamment ample et convaincante. Elle conclut que la cour d’appel avait clairement indiqué les raisons pour lesquelles il y avait lieu de déclarer la responsabilité du requérant pour l’infraction qui lui était reprochée.

L’article 62 bis du CP concerne les circonstances atténuantes générales ( generiche ). Cet article prévoit que, indépendamment des circonstances atténuantes spécifiques listées à l’article 62 du CP, le juge peut prendre en considération d’autres circonstances s’il considère que celles-ci permettent de justifier une diminution de la peine.

L’article 1, alinéa 1 f) du décret-loi n o 92 de 2008, converti en loi par la loi n o 125 du 24 juillet 2008, a modifié l’article 62 bis du CP , ajoutant un troisième et dernier alinéa, ainsi libellé : « En tout état de cause, l’absence de précédentes condamnations pour d’autres délits à l’encontre de la personne condamnée ne peut pas, à elle seule, justifier l’octroi desdites circonstances atténuantes. » Par son arrêt n o 183 de 2011, la Cour Constitutionnelle déclara inconstitutionnel l’article 62 bis dans la mesure où il ne permettait pas au juge de considérer favorablement, aux fins de l’application des circonstances atténuantes générales, le comportement du condamné multirécidiviste ( recidivo reiterato ) postérieur à la commission de l’infraction.

Selon l’article 65 du CP, en cas de reconnaissance d’une circonstance atténuante les peines sont ainsi réduites : « La réclusion à perpétuité est substituée par une peine de réclusion comprise entre vingt et vingt-quatre ans ; Les autres peines sont réduites d’une mesure ne dépassant pas le tiers de la peine. »

Les articles 132 et 133 du CP contiennent des dispositions visant à guider le juge du fond dans l’exercice de son pouvoir de fixation de la peine. Ils se lisent comme suit : Article 132 (Pouvoir discrétionnaire du juge dans la fixation de la peine : limites) « Dans les limites fixées par la loi, le juge fixe la peine de façon discrétionnaire. Il doit indiquer les motifs propres à justifier l’usage dudit pouvoir discrétionnaire. Il peut augmenter ou réduire la peine établie par la loi sans toutefois pouvoir excéder les limites établies par elle pour chaque catégorie de peine, sauf dans les cas expressément prévus par la loi. » Article 133 (Gravité de l’infraction : évaluation des effets de la peine) « Dans l’exercice du pouvoir discrétionnaire mentionné à l’article précédent, le juge doit tenir compte de la gravité de l’infraction selon : 1) la nature, le type, les moyens, l’objet, le temps, le lieu et toute autre modalité de l’acte délictueux ; 2) la gravité du préjudice ou du danger causé à la victime de l’infraction ; 3) l’intensité de l’élément intentionnel ou le degré de culpabilité. Le juge doit également tenir compte de l’aptitude à commettre un crime ( capacità a delinquere ) de l’auteur de l’infraction eu égard : 1) aux mobiles de l’infraction ( motivi a delinquere ) et à l’intention de l’auteur de celle-ci ( reo ) ; 2) aux antécédents pénaux et judiciaires et, en général, à la conduite et à la vie de l’auteur de l’infraction avant la commission de celle-ci ; 3) à la conduite de l’auteur de l’infraction pendant et après la commission de celle-ci ; 4) aux conditions de vie personnelle, familiale et sociale de l’auteur de l’infraction. » La jurisprudence pertinente de la Cour de cassation

Il ressort des éléments produits par les parties qu’il existe une jurisprudence divergente de la Cour de cassation concernant les effets de l’entrée en vigueur de la loi n o 125 de 2008 sur le régime des circonstances atténuantes.

Ainsi, selon l’arrêt de la Cour de cassation n o 10646 de 2009 – entre autres –, avant l’intervention du législateur, il appartenait au juge de déterminer et d’exposer quels étaient le ou les éléments susceptibles de justifier une atténuation de la peine, sans limitation autre que celle dérivant de l’obligation de motiver sa décision. Dès lors, l’article 62 bis du CP en vigueur avant la loi n o 125 de 2008 n’empêchait pas le juge de considérer que l’absence d’antécédents judiciaires de la personne condamnée permettait de justifier une atténuation de sa peine dans une affaire donnée. Dans ce cadre, l’arrêt de la Cour de cassation n o 7914 de 2015 a affirmé le principe selon lequel le troisième alinéa de l’article 62 bis du CP, introduit par la loi n o 125 de 2008, ne pouvait pas être appliqué rétroactivement, car il s’agissait d’une disposition qui avait pour effet d’aggraver le régime des sanctions ( trattamento sanzionatorio ) existant.

En revanche, la Cour de cassation a affirmé dans son arrêt n o 4033 de 2014 – entre autres – que, même avant la réforme de 2008, les circonstances atténuantes ne pouvaient pas être octroyées sur la seule base d’une absence de précédentes condamnations puisque le juge était obligé de prendre en considération l’ensemble des éléments mentionnés à l’article 133 du CP. La révision du procès

L’article 630 du code de procédure pénale (CPP) prévoit les cas dans lesquels une personne condamnée peut demander la révision de son procès. Par son arrêt n o 113 du 7 avril 2011, la Cour constitutionnelle a déclaré l’article 630 du CPP inconstitutionnel dans la mesure où il ne prévoyait pas la possibilité de demander la réouverture du procès lorsque cela était nécessaire, aux termes de l’article 46 de la Convention, pour se conformer à un arrêt définitif de la Cour européenne des droits de l’homme. Par l’effet de cet arrêt ( effetto additivo ), il est désormais possible d’introduire une demande en révision du procès au sens de l’article 630 du CPP en se fondant sur un arrêt de la Cour ayant conclu à un défaut d’équité de la procédure. EN DROIT

Il soutient que la Cour de cassation a ignoré son moyen de cassation tiré d’une application rétroactive de la loi n o 125 de 2008 à son cas et considère que sa cause n’a donc pas été entendue équitablement. Il estime que, en définitive, ni les juges du fond ni la Cour de cassation n’ont donné de réponse à une question de droit qu’il considérait comme étant déterminante pour sa cause.

Le Gouvernement argue que la Cour de cassation a examiné tous les arguments du requérant, que ceux-ci avaient tous trait à des questions de fait et qu’ils relevaient donc de la compétence des juridictions du fond, raisons pour lesquelles la Cour de cassation les aurait à bon droit déclarés irrecevables. Selon le Gouvernement, la Cour de cassation a donc à juste titre confirmé les conclusions de la cour d’appel concernant la responsabilité pénale du requérant ainsi que le quantum de la peine.

La Cour rappelle que, même si les tribunaux ne sauraient être tenus d’exposer les motifs de rejet de chaque argument d’une partie ( Ruiz Torija c. Espagne , 9 décembre 1994, § 29, série A n o 303 ‑ A), ils ne sont pour autant pas dispensés d’examiner dûment les principaux moyens que soulève celle-ci et d’y répondre (voir, Moreira Ferreira c. Portugal (n o 2) [GC], n o 19867/12, § 84, 11 juillet 2017). Si, de surcroît, ces moyens ont trait aux « droits et libertés » garantis par la Convention ou ses Protocoles – tel que le principe de non-rétroactivité des lois pénales plus sévères – les juridictions nationales sont astreintes à les examiner avec une rigueur et un soin particuliers ( Wagner et J.M.W.L. c. Luxembourg , n o 76240/01, § 96, 28 juin 2007, et Magnin c. France (déc.), n o 26219/08, 10 mai 2012).

La Cour a de plus déjà eu l’occasion de souligner que la motivation a notamment pour finalité de démontrer aux parties qu’elles ont été entendues et, ainsi, de contribuer à une meilleure acceptation de la décision (voir, mutatis mutandis , Taxquet c. Belgique [GC], n o 926/05, CEDH 2010, 16 novembre 2010, § 91).

Aussi, en rejetant un recours, la juridiction d’appel peut, en principe, se borner à faire siens les motifs de la décision entreprise ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 26, CEDH 1999‑I). Cependant, la notion de procès équitable requiert qu’une juridiction qui n’a que brièvement motivé sa décision, que ce soit en incorporant les motifs fournis par une juridiction inférieure ou autrement, ait réellement examiné les questions essentielles qui lui ont été soumises ( Helle c. Finlande , 19 décembre 1997, § 60, Recueil des arrêts et décisions 1997‑VIII, et Boldea c. Roumanie , n o 19997/02, § 30, 15 février 2007).

En l’espèce, force est de constater que la Cour de cassation n’a nullement répondu au moyen de cassation du requérant tiré de l’application prétendument rétroactive de la loi n o 125 de 2008 à son cas et au refus des juges du fond de le faire bénéficier de circonstances atténuantes.

La Cour observe que la haute juridiction s’est bornée à déclarer irrecevables tous les moyens de cassation soulevés par le requérant au motif qu’ils visaient à remettre en question la version des faits retenue par les juges du fond. Or la Cour n’est pas persuadée que la question soulevée par le requérant dans son moyen de cassation n o 6 (paragraphe 11 ci-dessus) concernait une question de fait échappant à la compétence de la haute juridiction. De plus, elle note que la décision de la Cour de cassation ne contient aucune mention relative à la peine infligée au requérant ni, en particulier, à la loi applicable dans le domaine des circonstances atténuantes, qui aurait permis de répondre, ne serait-ce que de manière indirecte, aux griefs de l’intéressé à propos de la gravité de la sanction.

Enfin, la question litigieuse ayant été soulevée pour la première fois devant la haute juridiction, on ne saurait considérer qu’en l’occurrence cette dernière a incorporé les motifs fournis par la juridiction inférieure pour fonder sa décision de manière compatible avec les exigences de l’article 6 § 1 de la Convention (voir, a contrario , Helle , précité, § 56, et Dobrescu c. Roumanie (déc.), n o 10520/09, § 51, 31 août 2010).

La Cour considère que la question de l’application prétendument rétroactive de la législation en matière de circonstances atténuantes figurait parmi les moyens principaux soulevés par le requérant, de sorte qu’elle exigeait une réponse spécifique et explicite.

En conclusion, la Cour considère que le requérant n’a pas bénéficié d’une procédure lui garantissant un examen effectif de ses arguments ni d’une réponse permettant de comprendre les raisons de leur rejet. Il en résulte que la Cour de cassation a manqué à son obligation de motiver ses décisions découlant de l’article 6 § 1 de la Convention. Partant, il y a eu violation de cette disposition.

Constatant que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elle ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour la déclare recevable. Sur le fond Thèses des parties

Le requérant reproche au tribunal et à la cour d’appel d’avoir fait une application rétroactive de la loi n o 125 de 2008 pour refuser de lui accorder le bénéfice de circonstances atténuantes et, donc, une diminution de sa peine.

Il expose que, si les juridictions n’avaient pas appliqué la loi n o 125 de 2008 – qui aurait modifié plus sévèrement les critères d’octroi de circonstances atténuantes –, son casier judiciaire vierge aurait constitué un élément suffisant pour obtenir une atténuation de sa peine.

Il se réfère à ce propos à des arrêts de la Cour de cassation qui auraient jugé que la loi de 2008 avait introduit une aggravation des peines et qu’elle n’était donc pas applicable rétroactivement (arrêts n o 10646 de 2009 et n o 7914 de 2015).

Il indique en outre que les articles 62 bis et 133 du CP concernent deux domaines différents, à savoir la fixation de la peine principale pour le deuxième et l’application d’une réduction de ladite peine par l’effet des circonstances atténuantes pour le premier. Ainsi, selon le requérant, bien que le tribunal et la cour d’appel aient fixé la peine principale en vertu de leur pouvoir discrétionnaire et en prenant en considération toutes les circonstances de l’affaire comme le veut l’article 133 du CP, ils auraient dû au préalable prendre une décision dûment motivée quant à l’octroi ou non de circonstances atténuantes.

Le Gouvernement rétorque que le requérant soutient à tort que la loi n o 125 de 2008 a modifié in pejus l’article 62 bis du CP. Il estime qu’avant l’entrée en vigueur de cette loi le juge était tenu de prendre en considération l’ensemble des éléments indiqués à l’article 133 CP et qu’une personne ayant un casier judiciaire vierge n’avait donc aucune certitude d’obtenir automatiquement la reconnaissance de circonstances atténuantes. La décision d’octroyer une réduction de peine aurait relevé – avant comme après la réforme de 2008 – du pouvoir discrétionnaire du juge, lequel aurait seulement été tenu de motiver sa décision. Le Gouvernement se réfère à ce propos à la jurisprudence de la Cour de cassation en la matière (arrêts n o 31440 du 25 juin 2008 et n o 4033 du 29 janvier 2014).

Il expose que, pour rejeter la demande de réduction de peine formée par le requérant, la cour d’appel de Bologne a effectué une évaluation globale des critères mentionnés à l’article 133 CP. Selon lui, le refus du juge d’accorder les circonstances atténuantes au requérant résulte de l’évaluation de la conduite de celui-ci pendant le procès et du comportement postérieur à la commission de l’infraction, et non seulement de considérations concernant le casier judiciaire du requérant. La Cour d’appel a dûment motivé son refus en estimant qu’il n’existait pas d’éléments favorables au requérant, pas même le comportement de l’intéressé pendant le procès, et en tenant compte en revanche de la réitération par celui-ci de la même infraction après les faits litigieux. Le Gouvernement considère que, dès lors, la référence faite par la cour d’appel à la réforme de l’article 62 bis du CP n’a eu aucune incidence sur la détermination de la peine du requérant.

Le Gouvernement soutient enfin que la réforme de 2008 visait à limiter la tendance de certains juges à adopter des pratiques généreuses en matière de circonstances atténuantes, sans pour autant réformer in pejus le système préexistant. Il estime que la loi de 2008 ne constituait donc en aucun cas une loi pénale plus sévère, dont il indique qu’une application rétroactive serait d’ailleurs interdite par le droit national. Appréciation de la Cour

La Cour rappelle que la garantie que consacre l’article 7 de la Convention, élément essentiel de la prééminence du droit, occupe une place primordiale dans le système de protection de la Convention, comme l’atteste le fait que l’article 15 n’y autorise aucune dérogation même en temps de guerre ou d’autre danger public. Ainsi qu’il découle de son objet et de son but, on doit l’interpréter et l’appliquer de manière à assurer une protection effective contre les poursuites, les condamnations et les sanctions arbitraires ( Del Río Prada c. Espagne [GC], n o 42750/09, § 77 ; CEDH 2013, Vasiliauskas c. Lituanie [GC], n o 35343/05, § 153, CEDH 2015, et Ilnseher c. Allemagne [GC], n os 10211/12 et 27505/14, § 202, 4 décembre 2018).

L’article 7 de la Convention ne se borne pas à prohiber l’application rétroactive du droit pénal au désavantage de l’accusé : il consacre aussi, d’une manière plus générale, le principe de la légalité des délits et des peines ( nullum crimen, nulla poena sine lege ) et celui qui commande de ne pas appliquer la loi pénale de manière extensive au détriment de l’accusé, notamment par analogie ( Del Río Prada, précité, § 78, Vasiliauskas, précité, § 154, et Kokkinakis c. Grèce , 25 mai 1993, § 52, série A n o 260 ‑ A).

En l’espèce, la Cour observe tout d’abord qu’il n’est pas contesté entre les parties que la cour d’appel de Bologne a apprécié l’affaire du requérant sous l’angle du nouveau texte de l’article 62 bis du CP, tel que modifié par la loi n o 125 de 2008, qui est entrée en vigueur après la commission des faits.

Il convient donc d’examiner si l’application faite de cette disposition a emporté rétroactivité d’une peine plus forte que celle prévue par la loi pénale en vigueur à l’époque de la commission des faits, comme le soutient le requérant.

La Cour rappelle à cet égard qu’elle n’a pas pour tâche de trancher la question de la nature de la loi litigieuse nationale et de son impact sur l’ordre juridique interne existant. Aussi, elle ne doit pas examiner in abstracto la question de savoir si l’application rétroactive de la loi n o 125 de 2008 est, en soi, incompatible avec l’article 7 de la Convention. Cette question doit être examinée au cas par cas en tenant compte des circonstances propres à chaque affaire et, notamment, du point de savoir si les juridictions internes ont appliqué la loi dont les dispositions étaient les plus favorables à l’accusé (voir Gabarri Moreno c. Espagne , n o 68066/01, §§ 32-33, 22 juillet 2003, Scoppola , précité, § 109, et Maktouf et Damjanović c. Bosnie-Herzégovine [GC], n os 2312/08 et 34179/08, § 65, CEDH 2013 (extraits)).

La Cour observe d’emblée que la loi pénale en vigueur à l’époque des faits ne prévoyait pas de reconnaissance automatique de circonstances atténuantes en cas de casier judiciaire vierge de la personne condamnée, cet élément ne constituant selon le droit pénal que l’un des critères pouvant entrer en ligne de compte dans l’évaluation discrétionnaire faite par le juge sur le fondement de l’article 133 du CP (paragraphe 16 ci-dessus).

En effet, bien que ladite loi n o 125 de 2008 ait modifié l’article 62 bis du CP en limitant le pouvoir discrétionnaire du juge dans la reconnaissance des atténuations de la peine, elle n’a pas pour autant réformé le système des circonstances atténuantes en rendant inopérant un critère légal qui aurait été en l’espèce favorable au requérant.

La Cour observe que la cour d’appel de Bologne rejeta la demande de circonstances atténuantes du requérant après avoir procédé à un examen global des paramètres indiqués par l’article 133 du CP et en ayant mené une évaluation approfondie du comportement de l’intéressé. Ainsi, elle précisa qu’aucune circonstance ne se prêtait à justifier l’octroi d’une réduction de peine au requérant, y compris son comportement pendant le procès, et que pas même la conduite de celui-ci après la commission de l’infraction ne pouvait être considérée favorablement (paragraphe 10 ci-dessus). Elle souligna que le requérant n’avait montré aucun signe de repentir au cours du procès et que, en revanche, avait réitéré la même infraction alors que la procédure pénale litigieuse était pendante.

Aux yeux de la Cour, la détermination de la peine du requérant a été le résultat d’une mise en balance de l’ensemble des éléments pertinents. Dans ce contexte, rien n’indique que la cour d’appel aurait octroyé au requérant des circonstances atténuantes si elle n’avait pas jugé l’affaire sous l’angle de la nouvelle loi n o 125 de 2008 et pris en compte l’absence d’antécédents pénaux.

Au vu de ce qui précède, la Cour estime que le requérant n’a pas été pénalisé en raison de l’appréciation, sous l’angle de la nouvelle loi, de faits antérieurs à l’entrée en vigueur de celle-ci ( Rohlena c. République tchèque [GC], n o 59552/08, § 67, CEDH 2015 et, a contrario , Maktouf et Damjanović , précité, § 70).

Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu violation de l’article 7 de la Convention.

Le requérant réclame 25 000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu’il estime avoir subi. Il sollicite par ailleurs la réouverture de son procès et, par la même occasion, la reconnaissance de la prescription des infractions reprochées.

Le Gouvernement s’y oppose et considère que le préjudice subi par l’intéressé est minime eu égard à la modicité, selon lui, de la peine encourue.

La Cour estime que le requérant a dû éprouver un préjudice moral certain, auquel le constat de violation figurant dans le présent arrêt ne suffise pas à remédier. Elle note par ailleurs que, par l’effet de l’arrêt n o 113 du 7 avril 2011 rendu par la Cour constitutionnelle italienne, l’article 630 du CPP a été modifié de manière à permettre à un requérant d’introduire une demande en révision de son procès en se fondant sur un arrêt de la Cour constatant une violation de la Convention (paragraphe 19 ci-dessus, et Drassich c. Italie (n o 2) , n o 65173/09, § 35, 22 février 2018). Elle considère donc que l’intéressé dispose effectivement de la possibilité de demander à ce que sa cause soit réexaminée.

Eu égard à cette possibilité, la Cour estime qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 2 500 EUR pour préjudice moral. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, Déclare , à l’unanimité, la requête recevable ; Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; Dit , à l’unanimité, qu’il n’y a pas eu violation de l’article 7 de la Convention ; Dit , par six voix contre une, a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 2 500 EUR (deux mille cinq cents euros) plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, pour dommage moral ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette , à l’unanimité, la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 février 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Abel Campos Ksenija Turković Greffier Présidente Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé de l’opinion séparée de la juge Turković. K.T.U. A.C.