- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 martie 2020
- Stat pârât
- ROU
- Articole
- Articolul 8, Articolul 41
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 8
- Préjudice moral - réparation
Convertito și alții împotriva României
Traducere în română AI
SECȚIA A PATRA
CAUZA CONVERTITO ȘI ALȚII c. ROMÂNIEI (Cererea nr. 30547/14 și alte 4 – a se vedea lista în anexă) HOTĂRÂRE Art. 8 • Respectarea vieții private • Anularea diplomelor de stat la finalizarea studiilor de medicină pentru neregularități administrative în cursul procedurii de înscriere în anul întâi • Reclamanți autorizați de universitate să se înscrie, să-și continue studiile și să participe la examenele de finalizare a studiilor • Incertitudine și incoerență privind procedura de înscriere între universitate și ministerul Educației ce nu pot fi reproșate reclamanților STRASBOURG 3 martie 2020 DEFINITIVĂ 03/07/2020 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Convertito și alții c. României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o Cameră compusă din: Jon Fridrik Kjølbro, președinte, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, Jolien Schukking, Péter Paczolay, judecători, și Andrea Tamietti, grefier de secție, Având în vedere: cele cinci cereri îndreptate împotriva României de către cinci resortisanți italieni („reclamanții"), care au sesizat Curtea la 16 aprilie 2014 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția"): prima (nr. 30547/14) de către dl Armando Convertito („primul reclamant"), a doua (nr. 30549/14) de către dl Giovanni Muscia („al doilea reclamant"), a treia (nr. 30558/14) de către dl Franco Manfredi („al treilea reclamant"), a patra (nr. 30570/14) de către dl Pasquale De Stasio („al patrulea reclamant") și a cincea (nr. 30578/14) de către dl Luigi Felice Francesco Di Mariano („al cincilea reclamant"), observațiile părților, Notând că la 3 mai 2014, cererile au fost comunicate guvernului pârât și că, informat despre dreptul său de a lua parte la procedură (art. 36 § 1 din Convenție), guvernul italian nu a dorit să se prevaleze de acesta, După ce a deliberat în camera de consiliu la 11 februarie 2020, Pronunță următoarea hotărâre,
adoptată la această dată: INTRODUCERE Cererea privește anularea diplomelor de stat obținute de reclamanți pentru neregularități administrative referitoare la procedura de înscriere în anul întâi de studii. Reclamanții reproșează autorităților naționale anularea imprevizibilă a diplomelor lor, pentru motive care nu le-ar fi imputabile, după ce au consacrat șase ani de studii universitare, și alegă încălcarea dreptului lor la respectarea vieții lor private (art. 8 din Convenție). ÎN FAPT
Reclamanții sunt născuți, respectiv, în 1975, 1983, 1974, 1973 și 1961. Aceștia au reședința, respectiv, la San Marco Evangelista, Caltagirone, San Cono, Napoli și Aci Bonaccorsi și au fost reprezentați de av. A. Mascia, avocată în Verona.
Guvernul român („Guvernul") a fost reprezentat de dna S.M. Teodoroiu, din cadrul ministerului Afacerilor Externe, agentă a României pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Obținerea diplomelor de stat de către reclamanți
La 17 octombrie 2003, decanul facultății de medicină și farmacie a universității din Oradea a acceptat cererile de înscriere în anul întâi de medicină și farmacie pentru specializarea în „medicină dentară" formulate de primii patru reclamanți. La 7 octombrie 2004, a acceptat, de asemenea, o cerere similară formulată de al cincilea reclamant. Deciziile de înscriere, eliberate în numele președintelui universității, conțineau mențiunea „în curs de tratare" în coloana rezervată indicării numărului de aprobare atribuit de ministerul Educației. În urma obținerii acestor decizii, reclamanții au început studiile universitare.
În septembrie 2005, ministerul Educației a eliberat ultimilor patru reclamanți scrisori de acceptare care erau valabile începând cu anul universitar 2005/2006. Reclamanții și-au continuat studiile și au achitat taxele lunare de școlarizare de aproximativ 300 euro (EUR).
Printr-o scrisoare din 7 iulie 2008, președintele universității din Oradea a reamintit serviciilor ministerului Educației că era necesar să se trimită primului reclamant, în cele mai bune termene, scrisoarea de acceptare care îl privea, și aceasta pentru a evita ca cel interesat să sufere eventuale consecințe negative la finalul studiilor sale.
La 11 noiembrie 2008, primii patru reclamanți au fost supuși, la cererea expresă a administrației universitare, unor teste de stăpânire a limbii române, pe care le-au promovat, și li s-au eliberat certificate de competență lingvistică (copiile acestor certificate, depuse la dosar, atestă reușita lor la testele menționate). La 21 ianuarie 2009, al cincilea reclamant a primit, la rândul său, un certificat de competență lingvistică, după ce a trecut, de asemenea, un test de stăpânire a limbii române. Cele cinci certificate, stabilite de decanul facultății de litere a aceleiași universități, atestau o cunoștință lingvistică echivalentă cu nivelul european B2 („utilizator independent") al Cadrului European Comun de Referință pentru Limbi (CECRL) pus în aplicare de Consiliul Europei.
La începutul anului 2009, a avut loc un schimb între președintele universității din Oradea și reprezentanții ministerului Educației privind scrisorile de acceptare a 39 de studenți străini, printre care reclamanții. Acest schimb a făcut să apară că primul reclamant tot nu primise scrisoare de acceptare și că scrisorile de acceptare eliberate celorlalți patru reclamanți priveau nu anul universitar al înscrierii lor, ci anul următor. În acest context, președintele universității din Oradea a solicitat, de două ori, opinia ministerului Educației privind oportunitatea pentru toți acești studenți, inclusiv reclamanții, de a se prezenta la examenele de finalizare a studiilor. În plus, acesta a cerut decanului facultății de medicină și farmacie să nu autorizeze înscrierea primilor patru reclamanți la examenele de finalizare a studiilor.
La 16 februarie 2009, serviciul juridic al ministerului Educației a transmis o notă informativă președintelui universității, astfel redactată în extrasele sale pertinente în speță: „(...) Universitatea are obligația de a elibera diplome de stat cetățenilor străini care au promovat examenele de finalizare a studiilor. Eventualele consecințe negative decurgând din situația prezentată vor fi suportate de cei care nu și-au îndeplinit obligațiile, cu atât mai mult cu cât principiul autonomiei universitare este în legătură directă cu principiul responsabilității personale și publice pentru calitatea activității pedagogice și a cercetării științifice (...)"
La 4 noiembrie 2009, primul reclamant a primit o scrisoare de acceptare de la ministerul Educației.
La diferite date, în speță 24 septembrie 2009, 18 ianuarie 2010 și 14 septembrie 2010, senatul universității a decis să accepte propunerea decanului facultății de medicină și farmacie care consta în autorizarea celor cinci reclamanți să participe la examenele de finalizare a studiilor. Părțile pertinente în speță ale propunerii decanului, astfel cum a fost validată de senatul universității, se citeau după cum urmează: „(...) este necesar să se menționeze că fiecare student a obținut un certificat de competență lingvistică (...) și a fost supus unei evaluări lingvistice individuale (...), [ale căror] rezultate au fost satisfăcătoare. În repetate rânduri, universitatea a informat ministerul Educației despre situația acestor studenți și a dorit să cunoască modul în care aceștia puteau fi autorizați să susțină examenele de finalizare a studiilor. Invocând autonomia universitară, ministerul Educației a recomandat administrației universitare să prezinte această situație senatului universității în vederea obținerii unei decizii care să permită celor interesați să acceadă la examenele de finalizare a studiilor. Este necesar să se precizeze că studenții au obținut autorizația ministerului Educației de a studia în România (precum și recunoașterea studiilor lor secundare efectuate în țara de origine) și au reușit toți anii de studii. Neregularitățile provin din întârzierea pusă de minister [pentru a stabili] scrisorile de acceptare (...). Se cere astfel senatului universității să accepte ca studenții să susțină examenele de finalizare a studiilor."
La finalul a șase ani de studii, primii patru reclamanți au participat la examenele care deschideau dreptul la diploma de stat în medicină dentară (diplomă de licență) organizate pentru sesiunea din februarie 2010. Au promovat examenele și au primit, în martie 2010, diplome de stat în medicină dentară. Al cincilea reclamant a participat la sesiunea organizată în septembrie 2010, a promovat de asemenea examenele și a primit diploma de stat în medicină dentară în noiembrie 2010.
După obținerea diplomelor lor, reclamanții au demarat demersuri în vederea recunoașterii acestora de către autoritățile italiene pentru a începe să exercite profesia de specialist în medicină dentară în țara lor de origine. Anularea diplomelor de stat ale reclamanților
În 2011, în cadrul desfășurării, de către ministerul Educației, și la cererea autorităților italiene, a unei proceduri de verificare a autenticității diplomelor anumitor studenți străini, situația a 54 de studenți străini din diferite universități (printre care reclamanții) a făcut obiectul unui control administrativ. Un raport stabilit la finalul acestei măsuri a concluzionat existența unor neregularități privind eliberarea tardivă a scrisorilor de acceptare a mai multor studenți, printre care cele ale primilor patru reclamanți. De asemenea, la 9 și 22 septembrie 2011, ministerul Educației a cerut președintelui universității din Oradea să anuleze diplomele de stat ale reclamanților din cauza tardivității eliberării scrisorilor de acceptare. La 15 septembrie 2011, ministerul Educației Naționale a formulat o cerere similară cu privire la al cincilea reclamant.
În consecință, prin două decizii din 14 septembrie 2011, vizându-i pe primii patru reclamanți, și prin două decizii din 23 septembrie 2011, vizându-l pe al cincilea reclamant, senatul și președintele universității au anulat diplomele de stat eliberate celor interesați, în aplicarea art. 146 din Legea 1/2011 (paragraful 19 de mai jos), pe baza concluziilor procedurii de verificare (paragraful 13 de mai sus).
Reclamanții au depus fiecare o plângere prealabilă împotriva deciziilor luate de senatul și președintele universității. Administrația universității din Oradea a respins plângerile lor pentru lipsă de fundament. Cei interesați au contestat, de asemenea, actele menționate mai sus pe calea contenciosului administrativ, solicitând în același timp suspendarea executării acestor decizii și repararea prejudiciilor materiale și morale care ar fi fost cauzate de anularea diplomelor lor. În susținerea recursului lor, alegau că au îndeplinit toate formalitățile administrative cerute, au prezentat toate documentele necesare pentru înscrierea lor administrativă, au promovat examenele și au achitat taxele de școlarizare. Aceștia indicau, de asemenea, că scrisorile de acceptare care îi priveau fuseseră în cele din urmă eliberate, deși tardiv, și că participarea lor la examenele de finalizare a studiilor fusese autorizată de administrația universității din Oradea. Procedura judiciară
Printr-o hotărâre înainte de judecată din 15 martie 2012, tribunalul departamental din Bihor a dispus suspendarea executării deciziilor litigioase până la finalul procedurii contencioase. Acesta a apreciat că nu existau indicii de fraudă sau de încălcare a codului de etică și de deontologie universitară din partea reclamanților și că obligația de a obține o scrisoare de acceptare fusese instaurată prin ordinul nr. 4501/2003 al ministerului Educației, care intrase în vigoare după înscrierea administrativă a celor interesați. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre a curții de apel din Oradea din 14 noiembrie 2012.
La 25 aprilie 2013, tribunalul departamental din Bihor a pronunțat hotărârea pe fond, prin care a admis parțial contestația reclamanților și a anulat deciziile administrative din 14 și 23 septembrie 2011 (paragraful 14 de mai sus). Pentru a statua astfel, tribunalul a notat înainte de toate că prezentarea scrisorilor de acceptare era cerută în scopul de a verifica dacă studenții străini obținuseră diplome de studii secundare în țara lor de origine echivalente cu diploma română de bacalaureat și care permiteau înscrierea într-o instituție de învățământ superior în România, și a constatat că, în speță, autoritățile nu formulaseră contestații în legătură cu diplomele pe care reclamanții le obținuseră în Italia. Tribunalul a constatat apoi că, la momentul înscrierii administrative a reclamanților, în 2003, aceștia nu li se ceruse să producă scrisorile de acceptare și certificatele de competență lingvistică, și că, în orice caz, aceste documente nu lipseau, ci fuseseră eliberate ulterior înscrierii în cauză (paragrafele 4, 9 și 6 de mai sus). Tribunalul a concluzionat absența oricărei fraude din partea reclamanților în obținerea diplomelor lor de stat, deoarece administrația universitară validase, după verificarea parcursului universitar al celor interesați, participarea acestora din urmă la examenele de finalizare a studiilor, ceea ce fusese confirmat de mărturia președintelui universității. În ceea ce privește celelalte neregularități invocate de ministerul Educației în memoriul său în apărare (absența semnăturii președintelui universității pe deciziile de înscriere și îndoieli privind stăpânirea limbii române de către reclamanți), a constatat că acestea nu serviseră drept fundament pentru deciziile de anulare a diplomelor celor interesați. Toate părțile au formulat recurs împotriva acestei hotărâri.
Printr-o hotărâre din 16 octombrie 2013, curtea de apel din Oradea a respins recursurile reclamanților, a admis recursul universității și i-a respins pe fond pe cei interesați. Aceasta a apreciat că aceștia nu respectaseră reglementarea privind înscrierea studenților în universități (ordinele nr. 3266/1998 și 4501/2003 – paragrafele 20 și 21 de mai sus), pe motiv că scrisorile de acceptare (cu excepția celei eliberate celui de-al cincilea reclamant) permiteau exclusiv o înscriere pentru anul universitar 2005/2006. Potrivit curții de apel, doar la 16 ianuarie 2004, în timp ce ordinul nr. 4501/2003 era deja intrat în vigoare, reclamanții formulaseră cererile lor de înscriere. Pentru această instanță, neremitarea certificatelor de competență lingvistică la momentul înscrierii și absența semnăturii președintelui universității pe deciziile de înscriere confirmau caracterul fraudulos al obținerii diplomelor de stat de către cei interesați. În cele din urmă, curtea de apel a exprimat îndoieli privind competențele lingvistice ale reclamanților, având în vedere nota pe care aceștia o obținuseră (10/20) la testele lingvistice.
CADRUL JURIDIC INTERN PERTINENT
19. Art. 146 din Legea nr. 1/2011 privind educația națională se citește după cum urmează: „Președintele universității poate anula, după aprobarea senatului universității, un certificat sau o diplomă de studii dacă probe atestă că documentul în cauză a fost obținut prin mijloace frauduloase sau prin încălcarea codului de etică și de deontologie universitară."
Ordinul nr. 3266/1998 al ministerului Educației Naționale, intrat în vigoare la 16 februarie 1998, reglementează descentralizarea admiterii elevilor, studenților și doctoranzilor străini. Art. 4 din ordinul menționat se citește după cum urmează în părțile sale pertinente în speță: „(...) Directorul/președintele universității solicită la departamentul specializat al ministerului Educației recunoașterea și echivalența diplomelor de studii furnizate de candidați. Departamentul specializat al ministerului este obligat să răspundă la această cerere, în scris, într-un termen de 30 de zile de la primirea acesteia. Odată ce aprobarea scrisă este primită, directorul/președintele universității poate elibera decizia de înscriere (...)"
Ordinul nr. 4501/2003 al ministerului Educației, intrat în vigoare la 30 octombrie 2003, validează normele metodologice care reglementează înscrierea studenților străini în instituțiile universitare din România. Articolele 2 și 3 din aceste norme se citesc după cum urmează în părțile lor pertinente în speță: Articolul 2 „1) Cetățenii străini (...) trebuie să furnizeze ministerului Educației (Direcția generală pentru integrarea europeană și relațiile internaționale) un dosar de înscriere în vederea obținerii scrisorii de acceptare la studii, conform art. 45, al doilea alineat, litera a) din OUG nr. 194/2002 privind regimul juridic al străinilor în România; 2) Înscrierea studenților străini (...) trebuie să se facă pe baza dosarului de înscriere furnizat de fiecare dintre candidați. 3) Dosarele de înscriere trebuie să includă obligatoriu următoarele piese: a) Diploma de bacalaureat (...); b) Certificatul care atestă reușita anului pregătitor, certificatul de competență lingvistică (...); 4) Decizia definitivă de înscriere a studenților străini nu poate fi eliberată de conducerea universității decât după [obținerea] aprobării scrise a ministerului Educației (...)" Articolul 3 „(...) 2) Pierderea statutului de student intervine în caz de neplată a taxelor de școlarizare, nerespectare a obligațiilor și disciplinei universitare sau încălcare a legilor naționale (...)" ÎN DREPT
CONEXAREA CERERILOR
22. Având în vedere similaritatea obiectului cererilor, Curtea consideră oportun să le examineze împreună într-o singură hotărâre.
CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE
23. Reclamanții alegă că anularea, imprevizibilă în ochii lor, a diplomelor lor de stat, după șase ani de studii superioare reușite, a adus atingere dreptului lor la respectarea vieții lor private, deoarece, potrivit lor, neregularitățile de ordin administrativ care le-au fost reproșate sunt imputabile administrației universitare și ministerului Educației. Aceștia invocă art. 8 din Convenție, care este astfel formulat: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...) 2. Nu poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori protecția drepturilor și libertăților altora."
Guvernul se opune acestei teze. A. Cu privire la admisibilitate 1. Cu privire la excepția de incompatibilitate ratione materiae a) Excepția Guvernului și replica reclamanților
Guvernul consideră că art. 8 din Convenție nu este aplicabil în speță, deoarece, potrivit lui, reclamanții nu au dovedit că, în timpul studiilor lor, au stabilit legături cu lumea exterioară altele decât relațiile administrative specifice oricărui parcurs universitar, sau o veritabilă și reală interacțiune cu alte persoane. La aceasta se adaugă, potrivit Guvernului, dorința reclamanților de a-și exercita viitoarele profesii pe teritoriul italian, ceea ce ar confirma că cei interesați nu au avut relații personale și profesionale suficient de dezvoltate în sensul art. 8 din Convenție. În cele din urmă, diplomele în cauză ar fi necesitat o recunoaștere din partea autorităților italiene, deci nu ar fi dat dreptul la exercitarea profesiei fără îndeplinirea formalităților prealabile (Guvernul citează, a contrario, hotărârile Bigaeva c. Greciei, nr. 27613/05, 28 mai 2009, și Sahin Kus c. Turciei, nr. 33160/04, 7 iunie 2016).
Reclamanții contestă argumentele Guvernului și afirmă că deținerea diplomelor de stat menționate mai sus reprezenta condiția sine qua non pentru a accede la profesia de specialist în medicină dentară. Potrivit lor, anularea diplomelor lor de stat se analizează, pe terenul Convenției, ca o atingere a dreptului lor la viața privată și are drept efect excluderea oricărei posibilități pentru ei de a exercita o activitate profesională în domeniul pentru care au studiat timp de șase ani (cei interesați citează cauzele Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992, § 29, seria A nr. 251-B, și Mółka c. Poloniei (dec.), nr. 56550/00, CEDO 2006-IV). Referindu-se la dreptul la libera circulație a persoanelor în Uniunea Europeană, reclamanții consideră că argumentul Guvernului referitor la viitorul loc de exercitare a activității lor profesionale nu este pertinent în speță. b) Aprecierea Curții
Curtea trimite la principiile bine stabilite în jurisprudența sa privind întinderea noțiunii de „viață privată" în sens larg (Bărbulescu c. României [MC], nr. 61496/08, §§ 70-71, CEDO 2017 (extrase)).
Aceasta reamintește că a examinat deja efectul asupra „vieții private" al opoziției unui refuz de a autoriza un resortisant străin, în speță o reclamantă de cetățenie rusă, să susțină examenul de barou în Grecia, decizie care avusese repercusiuni atât asupra vieții private, cât și asupra vieții profesionale a celei interesate (Bigaeva, citată anterior, §§ 24-25). Aceasta a apreciat, de asemenea, că anularea echivalenței unei diplome universitare obținute de un reclamant în străinătate, urmată de revocarea celui interesat, care ocupa un post de învățător, pusese în discuție nivelul de calificare al reclamantului și întrerupsese brusc cariera pe care acesta o alesese, cu repercusiuni evidente asupra exercitării de către el a dreptului la respectarea vieții sale private (Sahin Kus, citată anterior, § 36).
În speță, Curtea relevă că este evident că reclamanții aveau proiectul de a obține o diplomă de stat în medicină dentară, pentru a putea exercita o profesie în acest domeniu. În acest scop, cei interesați au îndeplinit șase ani de studii și au obținut diplome de stat în medicină dentară, indispensabile pentru accesul la o profesie în domeniul menționat (paragraful 11 de mai sus). În acest context, anularea diplomelor lor a avut consecințe nu doar asupra modului în care își forjaseră identitatea socială prin dezvoltarea de relații cu ceilalți (paragraful 27 de mai sus), ci și asupra vieții lor profesionale, în măsura în care nivelul lor de calificare a fost pus în discuție, iar intenția lor de a întreprinde cariera pe care o aveau în vedere a fost brusc frustrată (a se vedea, mutatis mutandis, Sahin Kus, citată anterior, §§ 35-37). În aceste circumstanțe, Curtea consideră că măsura litigioasă a antrenat consecințe asupra exercitării de către reclamanți a dreptului la respectarea „vieții private" în sensul art. 8 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Denisov c. Ucrainei [MC], nr. 76639/11, § 115, 25 septembrie 2018). În lumina celor de mai sus, este cazul să se respingă excepția ridicată de Guvern. 2. Cu privire la excepția de neepuizare a căilor de recurs interne a) Excepția Guvernului și replica reclamanților
Guvernul consideră că reclamanții ar fi trebuit să conteste în fața instanțelor interne concluziile raportului de control stabilit în 2011 de ministerul Educației (paragraful 13 de mai sus), acest document fiind, potrivit lui, la originea deciziilor de anulare a diplomelor lor de stat.
Reclamanții răspund că au epuizat căile de recurs interne prin exercitarea unui recurs împotriva deciziilor de anulare a diplomelor lor de stat (paragraful 15 de mai sus), decizii care, potrivit lor, constituiau actele administrative care aduceau atingere drepturilor lor. b) Aprecierea Curții
Curtea trimite la principiile bine stabilite în jurisprudența sa privind epuizarea căilor de recurs interne (Vučković și alții c. Serbiei [MC], nr. 17153/11 și 29 altele, §§ 69-77, CEDO 2014).
În speță, aceasta relevă că deciziile administrative luate de universitatea din Oradea la 14 și 23 septembrie 2011 au avut un impact direct asupra drepturilor reclamanților, deoarece aceștia au văzut anulate diplomele lor de stat (paragraful 14 de mai sus). Cei interesați au ales să conteste aceste decizii pe calea recursului în contencios administrativ, o cale de drept a cărei efectivitate nu este contestată de Guvern (paragraful 30 de mai sus). Simplul fapt că deciziile universității din Oradea erau întemeiate pe concluziile raportului de control stabilit de ministerul Educației nu justifică să se ceară, din partea reclamanților, exercitarea unei a doua căi de recurs care să vizeze același rezultat. Prin urmare, este cazul să se respingă excepția formulată de Guvern. 3. Alte motive de inadmisibilitate
Constatând, în plus, că cererile nu sunt vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 a) din Convenție și că nu se lovesc de niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea le declară admisibile. B. Pe fond 1. Teza părților
Reclamanții consideră că anularea diplomelor lor de stat se analizează ca o ingerință în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții lor private. Aceștia expun că au fost în imposibilitatea de a exercita profesia aleasă, care, potrivit lor, corespundea calificărilor lor obținute datorită unor eforturi importante depuse atât pe plan personal, cât și în studiile lor. Această situație ar fi avut repercusiuni asupra relațiilor lor profesionale, precum și asupra veniturilor lor și ale familiilor lor respective. Potrivit celor interesați, legislația care a fundamentat deciziile litigioase nu respecta garanțiile cerute de art. 8 § 2 din Convenție, iar „neregularitățile" administrative care au motivat anularea diplomelor lor de stat nu puteau servi la punerea în discuție a reușitei parcursului lor universitar. În ceea ce privește obiectivul urmărit prin măsura de verificare efectuată în urma cererii făcute în acest sens de autoritățile italiene, reclamanții argumentează că nu era vorba decât de protejarea numerus clausus pentru profesia de dentist în Italia și că acest obiectiv nu era conform exigențelor cerute de art. 8 § 2 din Convenție. Astfel, pentru reclamanți, deciziile litigioase nu răspundeau unei nevoi sociale imperioase și nu erau proporționate.
Guvernul susține că, în contextul aderării României la Uniunea Europeană, măsura contestată de reclamanți era necesară pentru a asigura protecția sănătății populației și un învățământ superior de calitate. Acesta indică faptul că autoritățile naționale au primit într-adevăr o cerere din partea autorităților italiene care urmărea verificarea autenticității mai multor diplome de stat obținute în România de studenți italieni. Acesta expune că mai multe motive au justificat anularea diplomelor reclamanților: tardivitatea în eliberarea scrisorilor de acceptare și a certificatelor de competență lingvistică (a se vedea, a contrario, Sahin Kus, citată anterior, § 51), precum și absența semnăturii președintelui universității din Oradea pe cererile de înscriere ale celor interesați. Guvernul emite rezerve privind capacitatea reclamanților de a studia medicina în limba română și trimite la îndoielile exprimate în acest sens de judecătorii curții de apel având în vedere rezultatele, pe care le califică drept slabe, obținute de cei interesați la testele lingvistice organizate în 2008 și 2009 (paragraful 18 de mai sus, in fine). În cele din urmă, acesta spune că reclamanții nu și-au regularizat șederea pe teritoriul român decât între 2007 și 2008. 2. Aprecierea Curții a) Cu privire la existența unei ingerințe în exercitarea dreptului protejat de art. 8 din Convenție
Având în vedere considerațiile care precedă (paragrafele 27-29 de mai sus), Curtea observă că, în circumstanțele speței, anularea diplomelor de stat ale reclamanților constituie o ingerință în exercitarea, de către cei interesați, a dreptului la respectarea vieții lor private în sensul art. 8 din Convenție. Guvernul nu o contestă, de altfel (paragraful 36 de mai sus). b) Cu privire la justificarea ingerinței
Pentru a determina dacă ingerința astfel constatată a antrenat o încălcare a art. 8 din Convenție, Curtea trebuie să caute dacă aceasta era justificată în raport cu paragraful 2 al acestui articol, cu alte cuvinte dacă era „prevăzută de lege" și „necesară într-o societate democratică" pentru a atinge unul sau altul dintre „scopurile legitime" enumerate în acest text (X c. Letoniei [MC], nr. 27853/09, § 54, CEDO 2013). Cu privire la baza legală a ingerinței
În speță, Curtea notează de la început că curtea de apel din Oradea a reținut trei motive pentru a justifica măsura litigioasă, și anume: tardivitatea în eliberarea scrisorilor de acceptare, tardivitatea în obținerea certificatelor de competență lingvistică și absența semnăturii președintelui universității pe deciziile de înscriere ale reclamanților (paragraful 18 de mai sus). Curtea relevă totuși că un singur motiv a servit drept fundament pentru deciziile de anulare a diplomelor celor interesați, și anume tardivitatea scrisorilor de acceptare (paragrafele 13-14 de mai sus).
Curtea observă că măsura litigioasă era prevăzută de art. 146 din Legea nr. 1/2011 privind educația națională (paragrafele 14 și 19 de mai sus) și era întemeiată pe nerespectarea, de către reclamanți, a două ordine ale ministerului Educației care impuneau anumite condiții pentru înscrierea studenților străini în anul întâi de studii superioare în România (paragrafele 20 și 21 de mai sus). Chestiunea dacă măsura litigioasă avea o bază legală nu se pretează deci la controversă.
Rămâne chestiunea dacă normele juridice în cauză îndeplineau exigențele de accesibilitate și previzibilitate. În această privință, Curtea trimite la principiile bine stabilite în jurisprudența sa în materie de accesibilitate și previzibilitate a bazei legale interne reamintite în cauza C.G. și alții c. Bulgariei (nr. 1365/07, § 39, 24 aprilie 2008), precum și, sub aspectul art. 5 din Convenție și 2 din Protocolul nr. 4, în cauza De Tommaso c. Italiei ([MC], nr. 43395/09, §§ 106-109, CEDO 2017 (extrase)).
În primul rând, în ceea ce privește exigența de accesibilitate, Curtea relevă că baza legală litigioasă răspundea acestei condiții (paragrafele 19-21 de mai sus).
În al doilea rând, în ceea ce privește previzibilitatea acestei legislații, Curtea constată, înainte de toate, că scrisorile de acceptare aveau ca obiectiv să facă să fie certificată de către ministerul Educației recunoașterea și echivalența diplomelor de studii furnizate de candidații străini cu ocazia înscrierii lor într-o instituție de învățământ superior în România și că revenea președinților universităților să le solicite la ministerul Educației (paragraful 20 de mai sus).
Curtea notează apoi că reclamanții îndeplineau condițiile impuse de legislația națională în materie de recunoaștere a studiilor (paragrafele 4 și 9 de mai sus) și că niciun element al dosarului nu permite să le impute întârzierea observată în remiterea documentelor în cauză. De asemenea, presupunând că absența certificatelor de competență lingvistică ar putea fi considerată un motiv care să fi justificat anularea diplomelor reclamanților, întârzierea în obținerea acestor documente nu ar putea fi imputată reclamanților (paragraful 6 de mai sus).
Având în vedere aceste constatări, Curtea consideră că pot apărea îndoieli privind previzibilitatea pentru reclamanți a anulării diplomelor lor de stat. Totuși, având în vedere concluzia la care ajunge cu privire la necesitatea ingerinței litigioase (paragrafele 48-53 de mai jos), Curtea consideră că nu se impune aici tranșarea acestei chestiuni (a se vedea, mutatis mutandis, Dink c. Turciei, nr. 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 și 7124/09, § 116, 14 septembrie 2010). Cu privire la scopurile legitime ale ingerinței
Curtea observă că Guvernul justifică anularea diplomelor de stat ale reclamanților prin necesitatea de a asigura protecția sănătății populației și un învățământ superior de calitate (paragraful 36 de mai sus).
Curtea constată că aceste scopuri ar putea intra în noțiunile de „apărare a ordinii" și „protecție a drepturilor altora", și anume cele ale persoanelor care fac apel la îngrijirile pe care reclamanții le-ar fi putut dispensa. Cu privire la necesitatea ingerinței
Rămâne să se cunoască dacă ingerința litigioasă era „necesară într-o societate democratică" în sensul art. 8 § 2 din Convenție și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar pertinente și suficiente (Bigaeva, citată anterior, § 32).
În această privință, Curtea relevă că deciziile de înscriere a reclamanților au fost eliberate și semnate de un reprezentant al instituției, și anume decanul facultății de medicină și farmacie, înainte de obținerea scrisorilor de acceptare și a certificatelor de competență lingvistică (paragraful 3 de mai sus). În temeiul acestor decizii, reclamanții au fost autorizați să urmeze un ciclu complet de șase ani de studii universitare în medicină dentară.
În plus, Curtea notează că autoritățile au permis reclamanților nu doar să se înscrie la universitate și să-și continue studiile, ci și să participe la examenele de finalizare a studiilor, ceea ce este esențial în ochii săi (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, § 32). Reclamanții nu ar fi avut niciun motiv aparent să urmeze șase ani de studii de medicină dentară și să participe la examenele de finalizare a studiilor dacă universitatea ar fi refuzat ab initio înscrierea lor administrativă (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, § 33). În acest sens, relevă că senatul universității, la propunerea decanului facultății de medicină și farmacie și în temeiul principiului autonomiei universitare, a confirmat legalitatea situației administrative a reclamanților și a validat participarea lor la examenele de finalizare a studiilor prin decizii luate în 2009 și 2010 (paragraful 10 de mai sus).
În această privință, este necesar să se acorde o importanță particulară contextului care a înconjurat adoptarea acestor decizii, care era caracterizat prin existența unei anumite divergențe între administrația universității și ministerul Educației privind eliberarea tardivă a scrisorilor de acceptare a reclamanților (paragrafele 5, 7 și 8 de mai sus). Or, pentru Curte, această situație de incertitudine și de incoerență nu ar putea în niciun caz să fie reproșată reclamanților (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, § 34, și Sahin Kus, citată anterior, § 51).
Curtea relevă, în cele din urmă, că, anulând diplomele de stat ale reclamanților în circumstanțele descrise mai sus, autoritățile au răsturnat brusc situația profesională a celor interesați, deși nicio neîndeplinire privind nivelul lor de calificare nu permitea să se creadă că aceștia nu erau la înălțimea sarcinilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, §§ 35-36).
Având în vedere considerațiile care precedă, Curtea consideră că măsurile incriminate nu răspundeau unei nevoi sociale imperioase și că, în orice caz, nu erau proporționate scopurilor legitime vizate. Prin urmare, acestea nu erau necesare într-o societate democratică.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 8 din Convenție.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
55. În conformitate cu art. 41 din Convenție: „Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante permite doar ștergerea imperfectă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă." A. Prejudiciu
Reclamanții solicită 14.000 euro (EUR) fiecare cu titlu de prejudiciu moral pe care spun că l-au suferit.
Guvernul se opune cererii reclamanților. Acesta consideră că o eventuală hotărâre de încălcare ar putea constitui în speță o reparație suficientă a prejudiciului moral alegat. Subsidiar, invită Curtea să acorde o sumă pentru prejudiciu moral corespunzând jurisprudenței sale în materie.
Curtea consideră că este cazul să acorde fiecăruia dintre reclamanți 10.000 EUR pentru prejudiciu moral. Acest lucru nu dispensează autoritățile naționale de a lua măsurile adecvate, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, pentru a redresa încălcarea constatată. B. Cheltuieli de judecată
Reclamanții solicită rambursarea cheltuielilor de judecată angajate în fața instanțelor interne, al căror cuantum s-ar ridica la 2.300 EUR pentru fiecare dintre primii trei reclamanți și la 2.500 EUR pentru fiecare dintre ultimii doi reclamanți, și, în susținerea acestei cereri, prezintă copii ale facturilor de avocat. Solicită, de asemenea, fiecare 5.040 EUR cu titlu de cheltuieli angajate pentru procedura în fața Curții și, în această privință, furnizează copia unei note de onorarii.
Guvernul susține că documentele justificative depuse de reclamanți cu privire la cheltuielile angajate în fața instanțelor interne, care ar fi în orice caz excesive, nu poartă nici ștampila, nici semnătura consilierilor celor interesați, și invită, prin urmare, Curtea să respingă aceste pretenții, reclamanții, potrivit lui, neraportând dovada plății efective a cheltuielilor în cauză. În ceea ce privește cheltuielile solicitate pentru procedura în fața Curții, Guvernul cere Curții să analizeze caracterul rezonabil al sumelor solicitate și să acorde o sumă în adecvare cu jurisprudența sa în materie.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, printre multe altele, Iatridis c. Greciei (satisfacție echitabilă) [MC], nr. 31107/96, § 54, CEDO 2000-XI). În speță, având în vedere documentele de care dispune și jurisprudența sa, Curtea consideră rezonabil să acorde fiecăruia dintre reclamanți, toate cheltuielile incluse, suma de 3.000 EUR. C. Dobânzi moratorii
Curtea consideră adecvat să modeleze rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Decide să conexeze cererile; Declară cererile admisibile; Declară că a existat o încălcare a art. 8 din Convenție; Declară, a) că Statul pârât trebuie să plătească fiecăruia dintre reclamanți, într-un termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume: 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată pe această sumă cu titlu de impozit, pentru daune morale; 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce ar putea fi datorată pe această sumă de către reclamanți cu titlu de impozit, pentru cheltuieli de judecată; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 3 martie 2020, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Andrea Tamietti Jon Fridrik Kjølbro Grefier Președinte
QUATRIÈME SECTION
AFFAIRE CONVERTITO ET AUTRES c. ROUMANIE (Requête n o 30547/14 et 4 autres – voir liste en annexe) ARRÊT Art 8 • Respect de la vie privée • Annulation de diplômes d’État de fin d’études de médecine pour des irrégularités administratives lors de la procédure d’inscription en première année • Requérants autorisés par l’université de s’y inscrire, de poursuivre leurs études et de participer aux examens de fin d’études • Incertitude et incohérence concernant la procédure d’inscription entre l’université et le ministère de l’Éducation ne pouvant être reprochées aux requérants STRASBOURG 3 mars 2020 DÉFINITIF 03/07/2020 Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Convertito et autres c. Roumanie, La Cour européenne des droits de l’homme (quatrième section), siégeant en une Chambre composée de : Jon Fridrik Kjølbro, président, Faris Vehabović, Iulia Antoanella Motoc, Stéphanie Mourou-Vikström, Georges Ravarani, Jolien Schukking, Péter Paczolay, juges, et de Andrea Tamietti, greffier de section , Vu : les cinq requêtes dirigées contre la Roumanie par cinq ressortissants italiens (« les requérants »), qui ont saisi la Cour le 16 avril 2014, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention ») : la première (n o 30547/14) par M. Armando Convertito (« le premier requérant »), la deuxième (n o 30549/14) par M. Giovanni Muscia (« le deuxième requérant »), la troisième (n o 30558/14) par M. Franco Manfredi (« le troisième requérant »), la quatrième (n o 30570/14) par M. Pasquale De Stasio (« le quatrième requérant ») et la cinquième (n o 30578/14) par M. Luigi Felice Francesco Di Mariano (« le cinquième requérant »), les observations des parties, Notant que le 3 mai 2014, les requêtes ont été communiquées au gouvernement défendeur et qu’informé de son droit de prendre part à la procédure (article 36 § 1 de la Convention), le gouvernement italien n’a pas souhaité s’en prévaloir, Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 11 février 2020,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : INTRODUCTION La requête concerne l’annulation des diplômes d’État obtenus par les requérants pour des irrégularités administratives concernant la procédure d’inscription en première année d’études. Les requérants reprochent aux autorités nationales l’annulation imprévisible de leurs diplômes, pour de raisons qui ne leur seraient imputables, après avoir consacré six années d’études universitaires et allèguent la méconnaissance de leur droit au respect au respect de leur vie privée (article 8 de la Convention). EN FAIT 1. Les requérants sont nés respectivement en 1975, en 1983, en 1974, en 1973 et en 1961. Ils résident respectivement à San Marco Evangelista, à Caltagirone, à San Cono, à Naples et à Aci Bonaccorsi et ont été représentés par M e A. Mascia, avocate à Vérone.
2. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par M me S. M. Teodoroiu, du ministère des Affaires étrangères, agente de la Roumanie à la Cour européenne des droits de l’homme. L’obtention des diplômes d’État par les requérants 3 . Le 17 octobre 2003, le doyen de la faculté de médecine et de pharmacie de l’université d’Oradea accepta les demandes d’inscription en première année de médecine et de pharmacie pour la spécialisation en « médecine dentaire » formulées par les quatre premiers requérants. Le 7 octobre 2004, il accepta également une demande similaire formulée par le cinquième requérant. Les décisions d’inscription, délivrées au nom du président de l’université, comportaient la mention « en cours de traitement » dans la colonne réservée à l’indication du numéro d’approbation attribué par le ministère de l’Éducation.
À la suite de l’obtention de ces décisions, les requérants entamèrent leurs études universitaires. 4 . En septembre 2005, le ministère de l’Éducation délivra aux quatre derniers requérants des lettres d’acceptation qui étaient valables à partir de l’année universitaire 2005/2006. Les requérants poursuivirent leurs études et s’acquittèrent des frais mensuels de scolarité d’environ 300 euros (EUR). 5 . Par une lettre du 7 juillet 2008, le président de l’université d’Oradea rappela aux services du ministère de l’Éducation qu’il était nécessaire d’envoyer au premier requérant, dans les meilleurs délais, la lettre d’acceptation le concernant, et ce afin d’éviter que l’intéressé n’eût à subir d’éventuelles conséquences négatives à la fin de ses études.
6 . Le 11 novembre 2008, les quatre premiers requérants furent soumis, sur demande expresse de l’administration universitaire, à des tests de maîtrise de la langue roumaine, qu’ils réussirent, et ils se virent délivrer des certificats de compétence linguistique (les copies de ces certificats, versées au dossier, attestent leur réussite auxdits tests). Le 21 janvier 2009, le cinquième requérant se vit à son tour délivrer un certificat de compétence linguistique, après avoir lui aussi passé un test de maîtrise de la langue roumaine. Les cinq certificats, établis par le doyen de la faculté des lettres de la même université, attestaient une connaissance linguistique équivalente au niveau européen B2 (« utilisateur indépendant ») du Cadre Européen Commun de Référence pour les Langues (CECRL) mis en place par le Conseil de l’Europe.
7 . Début 2009, un échange eut lieu entre le président de l’université d’Oradea et les représentants du ministère de l’Éducation au sujet des lettres d’acceptation de 39 étudiants étrangers, parmi lesquels les requérants. Cet échange fit apparaître que le premier requérant n’avait toujours pas reçu de lettre d’acceptation et que les lettres d’acceptation qui avaient été délivrées aux quatre autres requérants concernaient non pas l’année universitaire de leur inscription mais l’année suivante. Dans ce contexte, le président de l’université d’Oradea sollicita, à deux reprises, l’avis du ministère de l’Éducation sur l’opportunité pour tous ces étudiants, y compris les requérants, de se présenter aux examens de fin d’études.
En outre, il demanda au doyen de la faculté de médecine et de pharmacie de ne pas autoriser l’inscription des quatre premiers requérants aux examens de fin d’études. 8 . Le 16 février 2009, le service juridique du ministère de l’Éducation transmit une note d’information au président de l’université, ainsi rédigée en ses extraits pertinents en l’espèce : « (...) L’université a l’obligation de délivrer des diplômes d’État aux citoyens étrangers ayant réussi les examens de fin d’études. Les éventuelles conséquences négatives découlant de la situation présentée seront supportées par ceux qui n’ont pas rempli leurs obligations, d’autant plus que le principe de l’autonomie universitaire est en lien direct avec le principe de la responsabilité personnelle et publique pour la qualité de l’activité pédagogique et de la recherche scientifique (...) » 9 . Le 4 novembre 2009, le premier requérant se vit délivrer une lettre d’acceptation par le ministère de l’Éducation.
10 . À différentes dates, en l’occurrence les 24 septembre 2009, 18 janvier 2010 et 14 septembre 2010, le sénat de l’université décida d’accepter la proposition du doyen de la faculté de médecine et de pharmacie qui consistait à autoriser les cinq requérants à participer aux examens de fin d’études. Les parties pertinentes en l’espèce de la proposition du doyen, telle que validée par le sénat de l’université, se lisaient comme suit : « (...) il convient de mentionner que chaque étudiant a obtenu un certificat de compétence linguistique (...) et a été soumis à une évaluation linguistique individuelle (...), [leurs] résultats étant satisfaisants. À plusieurs reprises, l’université a informé le ministère de l’Éducation de la situation de ces étudiants et a souhaité connaître la façon dont ceux-ci pouvaient être autorisés à passer les examens de fin d’études.
Invoquant l’autonomie universitaire, le ministère de l’Éducation a recommandé à l’administration universitaire de soumettre cette situation au sénat de l’université en vue d’obtenir une décision permettant aux intéressés d’accéder aux examens de fin d’études. Il convient de préciser que les étudiants ont obtenu l’autorisation du ministère de l’Éducation d’étudier en Roumanie (de même que la reconnaissance de leurs études secondaires effectuées dans le pays d’origine) et ont réussi toutes les années d’études. Les irrégularités proviennent du retard mis par le ministère [pour établir] les lettres d’acceptation (...). Il est ainsi demandé au sénat de l’université d’accepter que les étudiants passent les examens de fin d’études.
» 11 . À l’issue de six années d’études, les quatre premiers requérants participèrent aux examens ouvrant droit au diplôme d’État en médecine dentaire ( diplomă de licență ) organisé pour la session de février 2010. Ils réussirent les examens et se virent délivrer, en mars 2010, des diplômes d’État en médecine dentaire. Le cinquième requérant participa à la session organisée en septembre 2010, réussit également ses examens et se vit délivrer le diplôme d’État en médecine dentaire en novembre 2010. 12. Après l’obtention de leurs diplômes, les requérants entamèrent des démarches aux fins de la reconnaissance de ceux-ci par les autorités italiennes pour commencer à exercer le métier de spécialiste en médecine dentaire dans leur pays d’origine.
L’annulation des diplômes d’État des requérants 13 . En 2011, dans le cadre de la conduite, par le ministère de l’Éducation, et sur demande des autorités italiennes, d’une procédure de vérification de l’authenticité des diplômes de certains étudiants étrangers, la situation de 54 étudiants étrangers de différentes universités (parmi lesquels les requérants) fit l’objet d’un contrôle administratif. Un rapport établi à l’issue de cette mesure conclut à des irrégularités concernant la délivrance tardive des lettres d’acceptation de plusieurs étudiants, dont celles des quatre premiers requérants. Aussi, les 9 et 22 septembre 2011, le ministère de l’Éducation demanda au président de l’université d’Oradea d’annuler les diplômes d’État des requérants en raison de la tardiveté de la délivrance des lettres d’acceptation.
Le 15 septembre 2011, le ministère de l’Éducation nationale formula une demande similaire au titre du cinquième requérant. 14 . En conséquence, par deux décisions du 14 septembre 2011, visant les quatre premiers requérants, et par deux décisions du 23 septembre 2011, visant le cinquième requérant, le sénat et le président de l’université annulèrent les diplômes d’État délivrés aux intéressés, en application de l’article 146 de la loi 1/2011 (paragraphe 19 ci-dessous), sur la base des conclusions de la procédure de vérification (paragraphe 13 ci-dessus). 15 . Les requérants déposèrent chacun une plainte préalable contre les décisions prises par le sénat et le président de l’université. L’administration de l’université d’Oradea rejeta leurs plaintes pour défaut de fondement.
Les intéressés contestèrent aussi les actes susmentionnés par la voie du contentieux administratif, en sollicitant par la même occasion le sursis à l’exécution de ces décisions et la réparation des préjudices matériel et moral qui avaient selon eux été engendrés par l’annulation de leurs diplômes. À l’appui de leur recours, ils alléguaient avoir accompli toutes les formalités administratives requises, avoir produit tous les documents nécessaires à leur inscription administrative, avoir réussi leurs examens et s’être acquittés des frais de scolarité. Ils indiquaient en outre que les lettres d’acceptation les concernant avaient finalement été délivrées, bien que tardivement, et que leur participation aux examens de fin d’études avait été autorisée par l’administration de l’université d’Oradea.
La procédure judiciaire 16. Par un jugement avant dire droit du 15 mars 2012, le tribunal départemental de Bihor ordonna le sursis à l’exécution des décisions litigieuses jusqu’à l’issue de la procédure contentieuse. Il jugea qu’il n’existait aucun indice de fraude ou de méconnaissance du code d’éthique et de déontologie universitaire de la part des requérants et que l’obligation d’obtenir une lettre d’acceptation avait été instaurée par l’ordre n o 4501/2003 du ministère de l’Éducation, qui était entré en vigueur après l’inscription administrative des intéressés. Ce jugement fut confirmé par un arrêt de la cour d’appel d’Oradea en date du 14 novembre 2012. 17. Le 25 avril 2013, le tribunal départemental de Bihor rendit son jugement sur le fond, par lequel il accueillit partiellement la contestation des requérants et annula les décisions administratives des 14 et 23 septembre 2011 (paragraphe 14 ci-dessus).
Pour statuer ainsi, le tribunal nota tout d’abord que la présentation des lettres d’acceptation était requise dans le but de vérifier si les étudiants étrangers avaient obtenu des diplômes d’études secondaires dans leur pays d’origine équivalents au diplôme roumain du baccalauréat et permettant de s’inscrire dans un établissement d’enseignement supérieur en Roumanie, et il constata qu’en l’espèce les autorités n’avaient pas formulé de contestations relativement aux diplômes que les requérants avaient obtenus en Italie. Le tribunal constata ensuite que, au moment de l’inscription administrative des requérants, en 2003, ceux-ci ne s’étaient pas vu demander de produire les lettres d’acceptation et les certificats de compétence linguistique, et qu’en tout état de cause ces documents ne faisaient pas défaut, mais avaient été délivrés postérieurement à l’inscription en question (paragraphes 4, 9 et 6 ci-dessus).
Le tribunal conclut à l’absence de toute fraude de la part des requérants dans l’obtention de leurs diplômes d’État, puisque l’administration universitaire avait validé, après vérification du parcours universitaire des intéressés, la participation de ces derniers aux examens de fin d’études, ce qui avait été confirmé par le témoignage du président de l’université. Quant aux autres irrégularités soulevées par le ministère de l’Éducation dans son mémoire en défense (absence de la signature du président de l’université sur les décisions d’inscription et doutes quant à la maîtrise de la langue roumaine par les requérants), il constata qu’elles n’avaient pas servi de fondement aux décisions d’annulation des diplômes des intéressés.
Toutes les parties formèrent un recours contre ce jugement. 18 . Par un arrêt du 16 octobre 2013, la cour d’appel d’Oradea rejeta les recours des requérants, accueillit le recours de l’université et débouta au fond les intéressés. Elle jugea que ceux-ci n’avaient pas respecté la réglementation relative à l’inscription des étudiants dans les universités (ordres n os 3266/1998 et 4501/2003 – paragraphes 20 et 21 ci-dessus), au motif que les lettres d’acceptation (à l’exception de celle délivrée au cinquième requérant) permettaient uniquement une inscription pour l’année universitaire 2005/2006. Selon la cour d’appel, ce n’était que le 16 janvier 2004, alors que l’ordre n o 4501/2003 était déjà entré en vigueur, que les requérants avaient formulé leurs demandes d’inscription.
Pour cette juridiction, la non-remise des certificats de compétence linguistique au moment de l’inscription et l’absence de la signature du président de l’université sur les décisions d’inscription confirmaient le caractère frauduleux de l’obtention des diplômes d’État par les intéressés. Enfin, la cour d’appel exprima des doutes quant aux compétences linguistiques des requérants, eu égard à la note que ceux-ci avaient obtenue (10/20) lors des tests linguistiques.
LE CADRE JURIDIQUE INTERNE PERTINENT
19 . L’article 146 de la loi n o 1/2011 sur l’éducation nationale se lit comme suit : « Le président de l’université peut annuler, après approbation par le sénat de l’université, un certificat ou un diplôme d’études si des preuves attestent que le document en cause a été obtenu par des moyens frauduleux ou en méconnaissance du code d’éthique et de déontologie universitaire. » 20 . L’ordre n o 3266/1998 du ministère de l’Éducation nationale, entré en vigueur le 16 février 1998, régit la décentralisation de l’admission des élèves, étudiants et doctorants étrangers. L’article 4 dudit ordre se lit comme suit en ses parties pertinentes en l’espèce : « (...) Le directeur/le président de l’université sollicite auprès du département spécialisé du ministère de l’Éducation la reconnaissance et l’équivalence des diplômes d’études fournis par les candidats.
Le département spécialisé du ministère est obligé de répondre à cette demande, par écrit, dans un délai de 30 jours à compter de sa réception. Une fois l’approbation écrite reçue, le directeur/le président de l’université peut délivrer la décision d’inscription (...) » 21 . L’ordre n o 4501/2003 du ministère de l’Éducation, entré en vigueur le 30 octobre 2003, valide les normes méthodologiques régissant l’inscription des étudiants étrangers dans les établissements universitaires en Roumanie.
Les articles 2 et 3 de ces normes se lisent comme suit en leurs parties pertinentes en l’espèce : Article 2 « 1) Les citoyens étrangers (...) doivent fournir au ministère de l’Éducation (Direction générale pour l’intégration européenne et les relations internationales) un dossier d’inscription en vue d’obtenir la lettre d’acceptation aux études, conformément à l’article 45, deuxième alinéa, lettre a) de l’OUG n o 194/2002 concernant le régime juridique des étrangers en Roumanie ; 2) L’inscription des étudiants étrangers (...) doit se faire sur la base du dossier d’inscription fourni par chacun des candidats.
3) Les dossiers d’inscription doivent obligatoirement comprendre les pièces suivantes : a) Le diplôme du baccalauréat (...) ; b) Le certificat attestant la réussite de l’année préparatoire, le certificat de compétence linguistique (...) ; 4) La décision définitive d’inscription des étudiants étrangers ne peut être délivrée par la direction de l’université qu’après [l’obtention de] l’approbation écrite du ministère de l’Éducation (...) » Article 3 « (...) 2) La perte du statut d’étudiant intervient en cas de non-paiement des frais de scolarité, de non-respect des obligations et de la discipline universitaires ou de violation des lois nationales (...) » EN DROIT
JONCTION DES REQUÊTES
22. Eu égard à la similarité de l’objet des requêtes, la Cour juge opportun de les examiner ensemble dans un arrêt unique.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION
23. Les requérants allèguent que l’annulation, imprévisible à leurs yeux, de leurs diplômes d’État, après six années d’études supérieures réussies, a porté atteinte à leur droit au respect de leur vie privée, puisque, selon eux, les irrégularités d’ordre administratif qui leur ont été reprochées sont imputables à l’administration universitaire et au ministère de l’Éducation. Ils invoquent l’article 8 de la Convention, qui est ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...) 2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
» 24. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. Sur la recevabilité Sur l’exception d’incompatibilité ratione materiae a) L’exception du Gouvernement et la réplique des requérants 25. Le Gouvernement considère que l’article 8 de la Convention n’est pas applicable en l’espèce, car, d’après lui, les requérants n’ont pas prouvé que, pendant leurs études, ils avaient établi des liens avec le monde extérieur autres que les relations administratives spécifiques propres à tout parcours universitaire, ou une véritable et réelle interaction avec d’autres personnes. À cela s’ajoute, selon le Gouvernement, le souhait des requérants d’exercer leurs futurs métiers sur le territoire italien, ce qui confirmerait que les intéressés n’ont pas eu de relations personnelles et professionnelles suffisamment développées au sens de l’article 8 de la Convention.
Enfin, les diplômes en cause auraient nécessité une reconnaissance de la part des autorités italiennes, donc n’auraient pas donné droit à l’exercice du métier sans l’accomplissement de formalités préalables (le Gouvernement cite, a contrario , les arrêts Bigaeva c. Grèce, n o 27613/05, 28 mai 2009, et Sahin Kus c. Turquie , n o 33160/04, 7 juin 2016). 26. Les requérants contestent les arguments du Gouvernement et affirment que la détention des diplômes d’État susmentionnés représentait la condition sine qua non pour accéder à la profession de spécialiste en médecine dentaire.
D’après eux, l’annulation de leurs diplômes d’État s’analyse, sur le terrain de la Convention, en une atteinte à leur droit à la vie privée et elle a pour effet d’exclure toute possibilité pour eux d’exercer une activité professionnelle dans le domaine pour lequel ils ont étudié pendant six ans (les intéressés citent les affaires Niemietz c. Allemagne , 16 décembre 1992, § 29, série A n o 251-B, et Mółka c. Pologne (déc.), n o 56550/00, CEDH 2006 ‑ IV). Se référant au droit à la libre circulation des personnes dans l’Union européenne, les requérants considèrent que l’argument du Gouvernement relatif au futur lieu d’exercice de leur activité professionnelle n’est pas pertinent en l’espèce. b) Appréciation de la Cour 27 . La Cour renvoie aux principes bien établis dans sa jurisprudence concernant l’étendue de la notion de « vie privée » au sens large ( Bărbulescu c. Roumanie [GC], n o 61496/08, §§ 70-71, CEDH 2017 (extraits)).
28. Elle rappelle avoir déjà examiné l’effet sur la « vie privée » de l’opposition d’un refus d’autoriser un ressortissant étranger, en l’occurrence une requérante de nationalité russe, à passer l’examen du barreau en Grèce, décision qui a eu des répercussions tant sur la vie privée que sur la vie professionnelle de l’intéressée ( Bigaeva , précité, §§ 24-25).
Elle a également jugé que l’annulation de l’équivalence d’un diplôme universitaire obtenu par un requérant à l’étranger, suivie de la révocation de l’intéressé, qui occupait un poste d’instituteur, avait remis en cause le niveau de qualification du requérant et interrompu brusquement la carrière que celui-ci avait choisie, avec des répercussions évidentes sur la jouissance par celui-ci du droit au respect de sa vie privée ( Sahin Kus, précité, § 36). 29 . En l’occurrence, la Cour relève qu’il est évident que les requérants avaient le projet d’obtenir un diplôme d’État en médecine dentaire, afin de pouvoir exercer un métier dans ce domaine. À cet effet, les intéressés ont accompli six années d’études et ont obtenu des diplômes d’État en médecine dentaire, indispensables pour l’accès à un métier dans ledit domaine (paragraphe 11 ci-dessus).
Dans ce contexte, l’annulation de leurs diplômes a eu des conséquences non seulement sur la façon dont ils avaient forgé leur identité sociale par le développement de relations avec autrui (paragraphe 27 ci-dessus), mais aussi sur leur vie professionnelle dans la mesure où leur niveau de qualification a été remis en cause et leur intention d’entreprendre la carrière qu’ils envisageaient a été brusquement frustrée (voir, mutatis mutandis , Sahin Kus , précité, §§ 35-37). Dans ces circonstances, la Cour estime que la mesure litigieuse a entraîné des conséquences sur la jouissance par les requérants du droit au respect de la « vie privée » au sens de l’article 8 de la Convention (voir, mutatis mutandis , Denisov c. Ukraine [GC], n o 76639/11, § 115, 25 septembre 2018). À la lumière de ce qui précède, il y a lieu de rejeter l’exception soulevée par le Gouvernement.
Sur l’exception de non-épuisement des voies de recours internes a) L’exception du Gouvernement et la réplique des requérants 30 . Le Gouvernement considère que les requérants auraient dû contester devant les tribunaux internes les conclusions du rapport de contrôle établi en 2011 par le ministère de l’Éducation (paragraphe 13 ci-dessus), ce document ayant été d’après lui à l’origine des décisions d’annulation de leurs diplômes d’État. 31. Les requérants répliquent qu’ils ont épuisé les voies de recours internes au moyen de l’exercice d’un recours contre les décisions d’annulation de leurs diplômes d’État (paragraphe 15 ci-dessus), décisions qui, selon eux, constituaient les actes administratifs attentatoires à leurs droits.
b) Appréciation de la Cour 32 . La Cour renvoie aux principes bien établis dans sa jurisprudence concernant l’épuisement des voies de recours internes ( Vučković et autres c. Serbie [GC], n os 17153/11 et 29 autres, §§ 69-77, CEDH 2014). 33 . En l’espèce, elle relève que les décisions administratives prises par l’université d’Oradea les 14 et 23 septembre 2011 ont eu un impact direct sur les droits des requérants, puisque ceux-ci ont vu leurs diplômes d’État être annulés (paragraphe 14 ci-dessus). Les intéressés ont choisi de contester ces décisions par la voie du recours en contentieux administratif, une voie de droit dont l’effectivité n’est pas contestée par le Gouvernement (paragraphe 30 ci-dessus).
Le simple fait que les décisions de l’université d’Oradea étaient fondées sur les conclusions du rapport de contrôle établi par le ministère de l’Éducation ne justifie pas d’exiger, de la part des requérants, l’exercice d’une deuxième voie de recours visant le même résultat. Partant, il convient de rejeter l’exception formulée par le Gouvernement. 3. Autres motifs d’irrecevabilité 34. Constatant en outre que les requêtes ne sont pas manifestement mal fondées au sens de l’article 35 § 3 a) de la Convention et qu’elles ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour les déclare recevables. B. Sur le fond 1. Thèse des parties 35. Les requérants considèrent que l’annulation de leurs diplômes d’État s’analyse en une ingérence dans l’exercice de leur droit au respect de leur vie privée.
Ils exposent avoir été dans l’impossibilité d’exercer la profession de leur choix, qui, selon eux, correspondait à leurs qualifications obtenues grâce à des efforts importants fournis tant sur le plan personnel que dans leurs études. Cette situation aurait eu des répercussions sur leurs relations professionnelles, ainsi que sur leurs revenus et ceux de leurs familles respectives. Selon les intéressés, la législation ayant fondé les décisions litigieuses ne respectait pas les garanties requises par l’article 8 § 2 de la Convention et les « irrégularités » administratives ayant motivé l’annulation de leurs diplômes d’État ne pouvaient pas servir à remettre en cause la réussite de leur parcours universitaire.
En ce qui concerne l’objectif poursuivi par la mesure de vérification effectuée à la suite de la demande faite en ce sens par les autorités italiennes, les requérants arguent qu’il ne s’agissait que de la protection du numerus clausus pour la profession de dentiste en Italie et que cet objectif n’était pas conforme aux exigences requises par l’article 8 § 2 de la Convention. Ainsi, pour les requérants, les décisions litigieuses ne répondaient pas à un besoin social impérieux et elles n’étaient pas proportionnées. 36 . Le Gouvernement soutient que, dans le contexte de l’adhésion de la Roumanie à l’Union européenne, la mesure contestée par les requérants était nécessaire pour assurer la protection de la santé de la population et un enseignement supérieur de qualité.
Il indique que les autorités nationales ont bien reçu une demande de la part des autorités italiennes tendant à la vérification de l’authenticité de plusieurs diplômes d’État obtenus en Roumanie par des étudiants italiens. Il expose que plusieurs motifs ont justifié l’annulation des diplômes des requérants : la tardiveté dans la délivrance des lettres d’acceptation et des certificats de compétence linguistique (voir, a contrario, Sahin Kus , précité, § 51), ainsi que l’absence de la signature du président de l’université d’Oradea sur les demandes d’inscription des intéressés.
Le Gouvernement émet des réserves quant à la capacité des requérants d’étudier la médecine en langue roumaine, et il renvoie aux doutes exprimés en ce sens par les juges de la cour d’appel eu égard aux résultats, qu’il qualifie de faibles, obtenus par les intéressés aux tests linguistiques organisés en 2008 et en 2009 (paragraphe 18 ci-dessus, in fine ). Enfin, il dit que les requérants n’ont régularisé leur séjour sur le territoire roumain qu’entre 2007 et 2008. 2. Appréciation de la Cour a) Sur l’existence d’une ingérence dans l’exercice du droit protégé par l’article 8 de la Convention 37 . Compte tenu des considérations qui précèdent (paragraphes 27-29 ci-dessus), la Cour observe que, dans les circonstances de l’espèce, l’annulation des diplômes d’État des requérants constitue une ingérence dans l’exercice, par les intéressés, du droit au respect de leur vie privée au sens de l’article 8 de la Convention.
Le Gouvernement ne le conteste d’ailleurs pas (paragraphe 36 ci-dessus). b) Sur la justification de l’ingérence 38. Pour déterminer si l’ingérence ainsi constatée a emporté violation de l’article 8 de la Convention, la Cour doit rechercher si elle était justifiée au regard du paragraphe 2 de cet article, autrement dit si elle était « prévue par la loi » et « nécessaire dans une société démocratique » pour atteindre l’un ou l’autre des « buts légitimes » énumérés dans ce texte ( X c. Lettonie [GC], n o 27853/09, § 54, CEDH 2013). Sur la base légale de l’ingérence 39. En l’espèce, la Cour note d’emblée que la cour d’appel d’Oradea a retenu trois motifs pour justifier la mesure litigieuse, à savoir : la tardiveté dans la délivrance des lettres d’acceptation, la tardiveté dans l’obtention des certificats de compétence linguistique et l’absence de la signature du président de l’université sur les décisions d’inscription des requérants (paragraphe 18 ci-dessus).
La Cour relève toutefois qu’un seul motif a servi de fondement aux décisions d’annulation des diplômes des intéressés, à savoir, la tardiveté des lettres d’acceptation (paragraphes 13-14 ci-dessus). 40. La Cour observe que la mesure litigieuse était prévue par l’article 146 de la loi n o 1/2011 sur l’éducation nationale (paragraphes 14 et 19 ci-dessus) et était fondée sur le non-respect, par les requérants, de deux ordres du ministère de l’Éducation imposant certaines conditions pour l’inscription des étudiants étrangers en première année d’études supérieures en Roumanie (paragraphes 20 et 21 ci-dessus). La question de savoir si la mesure litigieuse avait une base légale ne prête dès lors pas à controverse.
41. Reste la question de savoir si les normes juridiques en question remplissaient les exigences d’accessibilité et de prévisibilité. À cet égard, la Cour renvoie aux principes bien établis dans sa jurisprudence en matière d’accessibilité et de prévisibilité de la base légale interne rappelés dans l’affaire C.G. et autres c. Bulgarie (n o 1365/07, § 39, 24 avril 2008), ainsi que, sous l’angle des articles 5 de la Convention et 2 du Protocole n o 4, dans l’affaire De Tommaso c. Italie ([GC], n o 43395/09, §§ 106-109, CEDH 2017 (extraits)) 42. En premier lieu, en ce qui concerne l’exigence d’accessibilité, la Cour relève que la base légale litigieuse répondait à cette condition (paragraphes 19-21 ci-dessus).
43. En second lieu, en ce qui concerne la prévisibilité de cette législation, la Cour constate tout d’abord que les lettres d’acceptation avaient pour objectif de faire certifier par le ministère de l’Éducation la reconnaissance et l’équivalence des diplômes d’études fournis par les candidats étrangers à l’occasion de leur inscription dans un établissement d’enseignement supérieur en Roumanie et qu’il appartenait aux présidents d’université de les solliciter auprès du ministère de l’Éducation (paragraphe 20 ci-dessus). 44. La Cour note ensuite que les requérants remplissaient les conditions imposées par la législation nationale en matière de reconnaissance des études (paragraphes 4 et 9 ci-dessus) et qu’aucun élément du dossier ne permet de leur imputer le retard observé dans la remise des documents en question.
De même, à supposer que l’absence de certificats de compétence linguistique puisse être considérée comme un motif ayant justifié l’annulation des diplômes des requérants, le retard dans l’obtention de ces documents ne saurait être imputé aux requérants (paragraphe 6 ci-dessus). 45. Compte tenu de ces constats, la Cour considère que des doutes peuvent surgir quant à la prévisibilité pour les requérants de l’annulation de leurs diplômes d’État.
Toutefois, eu égard à la conclusion à laquelle elle parvient quant à la nécessité de l’ingérence litigieuse (paragraphes 48-53 ci ‑ après), la Cour juge qu’il ne s’impose pas ici de trancher cette question (voir, mutatis mutandis , Dink c. Turquie , n os 2668/07, 6102/08, 30079/08, 7072/09 et 7124/09, § 116, 14 septembre 2010). Sur les buts légitimes de l’ingérence 46. La Cour observe que le Gouvernement justifie l’annulation des diplômes d’État des requérants par la nécessité d’assurer la protection de la santé de la population et un enseignement supérieur de qualité (paragraphe 36 ci-dessus). 47. La Cour constate que ces buts pourraient rentrer dans les notions de « défense de l’ordre » et de « protection des droits d’autrui », à savoir ceux des personnes faisant appel aux soins que les requérants auraient pu dispenser.
Sur la nécessité de l’ingérence 48 . Il reste à savoir si l’ingérence litigieuse était « nécessaire dans une société démocratique » au sens de l’article 8 § 2 de la Convention et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent pertinents et suffisants ( Bigaeva , précité, § 32). 49. À cet égard, la Cour relève que les décisions d’inscription des requérants ont été délivrées et signées par un représentant de l’établissement, à savoir le doyen de la faculté de médecine et de pharmacie, avant l’obtention des lettres d’acceptation et des certificats de compétence linguistique (paragraphe 3 ci-dessus). C’est en vertu de ces décisions que les requérants ont été autorisés à poursuivre un cycle complet de six années d’études universitaires en médecine dentaire.
50. Par ailleurs, la Cour note que les autorités ont permis aux requérants non seulement de s’inscrire à l’université et de poursuivre leurs études, mais aussi de participer aux examens de fin d’études, ce qui est essentiel à ses yeux (voir, mutatis mutandis , Bigaeva , précité, § 32). Les requérants n’auraient eu aucune raison apparente de poursuivre six années d’études de médecine dentaire et de participer aux examens de fin d’études si l’université avait ab initio refusé leur inscription administrative (voir, mutatis mutandis , Bigaeva , précité, § 33). À ce titre, elle relève que le sénat de l’université a, sur proposition du doyen de la faculté de médecine et de pharmacie et en vertu du principe de l’autonomie universitaire, confirmé la légalité de la situation administrative des requérants et validé leur participation aux examens de fin d’études par des décisions prises en 2009 et 2010 (paragraphe 10 ci-dessus).
51. À cet égard, il convient d’accorder une importance particulière au contexte ayant entouré l’adoption de ces décisions, qui était caractérisé par l’existence d’une certaine divergence entre l’administration de l’université et le ministère de l’Éducation concernant la délivrance tardive des lettres d’acceptation des requérants (paragraphes 5, 7 et 8 ci-dessus). Or, pour la Cour, cette situation d’incertitude et d’incohérence ne saurait en aucun cas être reprochée aux requérants (voir, mutatis mutandis , Bigaeva , précité, § 34, et Sahin Kus , précité, § 51). 52. La Cour relève enfin qu’en annulant les diplômes d’État des requérants dans les circonstances décrites ci-dessus, les autorités ont brusquement bouleversé la situation professionnelle des intéressés, alors qu’aucun manquement concernant leur niveau de qualification ne permettait de penser qu’ils n’étaient pas à la hauteur de leurs tâches (voir, mutatis mutandis , Bigaeva , précité, §§ 35-36).
53 . Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour estime que les mesures incriminées ne répondaient pas à un besoin social impérieux et qu’en tout état de cause elles n’étaient pas proportionnées aux buts légitimes visés. De ce fait, elles n’étaient pas nécessaires dans une société démocratique. 54 . Partant, il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
41 DE LA CONVENTION
55. Aux termes de l’article 41 de la Convention : « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » Dommage 56. Les requérants réclament 14 000 euros (EUR) chacun au titre du préjudice moral qu’ils disent avoir subi. 57. Le Gouvernement s’oppose à la demande des requérants. Il estime qu’un éventuel arrêt de violation pourrait constituer en l’espèce une réparation suffisante du préjudice moral allégué. Subsidiairement, il invite la Cour à accorder une somme pour préjudice moral correspondant à sa jurisprudence en la matière.
58. La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer à chacun des requérants 10 000 EUR pour préjudice moral. Cela ne dispense pas les autorités nationales de prendre les mesures appropriées, sous la surveillance du Comité des Ministres, afin de redresser la violation constatée. Frais et dépens 59. Les requérants demandent le remboursement des frais et dépens engagés devant les juridictions internes, dont le montant s’élèverait à 2 300 EUR pour chacun des trois premiers requérants et à 2 500 EUR pour chacun des deux derniers requérants, et, à l’appui de cette demande, ils présentent des copies de factures d’avocat. Ils sollicitent également chacun 5 040 EUR au titre des frais engagés pour la procédure devant la Cour et, à cet égard, fournissent la copie d’une note d’honoraires.
60. Le Gouvernement avance que les justificatifs versés par les requérants relativement aux frais engagés devant les juridictions internes, lesquels seraient en tout état de cause excessifs, ne portent ni le cachet ni la signature des conseils des intéressés, et il invite par conséquent la Cour à rejeter ces prétentions, les requérants n’ayant selon lui pas rapporté la preuve du paiement effectif des frais en question. Pour ce qui est des frais réclamés pour la procédure devant la Cour, le Gouvernement demande à la Cour d’analyser le caractère raisonnable des montants sollicités et d’octroyer une somme en adéquation avec sa jurisprudence en la matière.
61. Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, parmi beaucoup d’autres, Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 54, CEDH 2000-XI). En l’espèce, compte tenu des documents dont elle dispose et de sa jurisprudence, la Cour estime raisonnable d’accorder à chacun des requérants, tous frais confondus, la somme de 3 000 EUR. Intérêts moratoires 62. La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR,
À L’UNANIMITÉ
, Décide de joindre les requêtes ; Déclare les requêtes recevables ; Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention ; Dit , a) que l’État défendeur doit verser à chacun des requérants, dans un délai de trois mois à compter de la date à laquelle l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes : 10 000 EUR (dix mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral ; 3 000 EUR (trois mille euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme par les requérants à titre d’impôt, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 mars 2020, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Andrea Tamietti Jon Fridrik Kjølbro Greffier Président