SECȚIUNEA I CERINȚA MOUDAKI-SOILINTAKI c. GRECIA (solicitarea nr. 9743/12) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 martie 2020 Această hotărâre este definitivă. Poate fi supus unor modificări de formă. În cazul Mudaki-Soilentaki c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-un comitet compus din: Armen Harutyunyan, președinte, Pere Pastor Vilanova, Pauliine Koskelo, judecători, și Renata Degener adjunct de secțiune, Văzut : cererea menționată anterior (n nr. 9743/12) îndreptată împotriva Republicii Elene și a cărei resortisantă a acestui stat, dna Eleni Moudaki-Soilentaki ( Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanta se plângea de refuzul administrației de a executa două hotărâri pronunțate de instanțe administrative care anulau două decizii ale administrației. De fapt, doi. Recurenta s-a nascut in 1948 si locuieste in Chania. A fost reprezentată de d-na Ch. Chrysanthakis, avocat. Guvernul grec a fost reprezentat de delegatul agentului său, dl A. Dimitrakopoulou, director al Consiliului juridic al statului. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Recurenta a lucrat la Olympic Air, o companie aeriană, între 1 martie 1969 și 14 iunie 1974, data la care a demisionat. 6. La 21 septembrie 1984, recurenta sesizează pentru prima dată Comitetul Legii nr. 76/ Agricultorul, un organism însărcinat să-și dea avizul cu privire la cererile de reintegrare a persoanelor care fuseseră concediate sau obligate să demisioneze în timpul dictaturii militare înainte ca ministrul competent să ia decizii cu privire la aceste cereri. Recurenta a solicitat întoarcerea sa în cadrul companiei Olympic Air pe motiv că, la momentul respectiv, a fost obligată să demisioneze. Cererea lui a fost respinsă. În urma a două acțiuni în anulare formulate în 1990 și 1996 împotriva avizelor negative ale comitetului privind reintegrarea recurentei, la 20 decembrie 2000, comitetul a emis un al treilea aviz, de această dată pozitiv, cu privire la reintegrarea acesteia în fosta sa poziție (Decizia nr. 620/2000). La 29 iunie 2004, recurenta a adresat o cerere ministrului competent al transporturilor și al comunicărilor, astfel încât acesta să ia o decizie cu privire la reintegrarea sa. Ministrul nu a răspuns acestei cereri. 8. La 12 octombrie 2004, recurenta sesizează Consiliul de Stat cu privire la o acțiune în anulare a respingerii tacite a ministrului. Prin hotărârea nr. 2713/2007 din 27 septembrie 2007, Consiliul de Stat a dat dreptul la recursul recurentei, a anulat respingerea menționată anterior pentru lipsa motivării și a retrimis cauza administrației, pe care l-a însărcinat să ia măsurile necesare. La 5 ianuarie 2009, recurenta sesizează Comitetul a trei judecători ai Consiliului de Stat însărcinat cu controlul executării corecte de către administrația hotărârilor instanțelor administrative ( 10. La 17 martie 2009, ministrul a respins cererea recurentei de a obține reintegrarea sa la Olympic Air (Decizia nr. 15512/161/2009). 11. La 20 iulie 2009, recurenta sesizează Curtea Administrativă din Ecuația de Primă Instanță (inclusiv Curtea a Uniunii Europene) cu privire la o acțiune în anulare a respingerii ministrului. Prin Hotărârea nr. 1958/2011 din 29 august 2011, Curtea de apel a dat dreptul la recurs, a anulat respingerea menționată anterior pentru lipsa unei motivări suficiente și a retrimis cauza administrației pentru a se pronunța o nouă decizie motivată. 12. La 5 decembrie 2011, recurenta a prezentat o declarație extrajudiciară ministrului, în care îi solicita să se conformeze hotărârii nr. 1958/2011 a instanței judecătorești și să adopte o decizie prin care să fie reintegrată în fosta sa funcție și să obțină pensii. 13. La 2 octombrie 2009, compania aeriană Olympic Air a fost plasată în lichidare specială de către Tribunalul nr. 5716/2009 al Curții Administrative de Primă Instanță. 14. La 3 februarie 2015, prin procesul-verbal nr. 13/2015, Comitetul Consiliului de Stat al Consiliului de Stat a examinat cererea recurentei formulată la 5 ianuarie 2009 și a constatat că administrația sa a fost conformă cu hotărârea nr. 271/3/2007 a Consiliului de Stat prin Decizia nr. 15512/161/2009 din 17 martie 2009 a ministrului. Comitetul Consiliului de Stat a adăugat că Tribunalul nr. 2713/2007 al Consiliului de Stat nu impunea reintegrarea recurentei la postul său, după cum susținea Tribunalul, ci o decizie motivată cu privire la cererea sa de reintegrare. Acesta a precizat că legalitatea deciziei ministrului cu privire la această cerere nu putea face obiectul unei examinări de către acest comitet, ci putea, în schimb, să facă obiectul unei noi acțiuni în fața instanțelor administrative. CADRUL JURIDIC INTERNEAZĂ CONSTITUȚIA 15. La art. 95 alineatul (5) din Constituție se prevede că: Încălcarea acestei obligații implică răspunderea oricărui organism competent, astfel cum este prevăzut de lege. LEGEA nr. 3068/2002 16. La 14 noiembrie 2002, Legea nr. 3068/2002 privind executarea hotărârilor judecătorești de către administrație a intrat în vigoare (Jurnalul Oficial nr. 274/2002). Această lege, cum ar fi cea aplicabilă la momentul faptelor, prevedea, printre altele, că administrația are obligația de a se conforma fără întârziere hotărârilor judecătorești și de a lua toate măsurile necesare pentru executarea hotărârilor menționate (art. 1). Aceasta prevede, de asemenea, că comitetele a trei judecători trebuie să fie constituite în cadrul înalților instanțe elene (Curtea Supremă Specială, Curtea de Casație, Consiliul de Stat și Curtea de Conturi) pentru a controla buna executare de către administrație, în termen de maximum trei luni (prorogabilă o dată cu titlu excepțional), a hotărârilor instanțelor lor respective. În special, comitetele în cauză pot desemna un magistrat însărcinat să asiste administrația, propunând, printre altele, măsuri adecvate pentru a se conforma unei hotărâri. În cazul în care administrația națională nu execută o hotărâre în termenul stabilit de un comitet, aceasta poate fi sancționată atât timp cât aceasta nu este conformă (art. 3). De asemenea, pot fi luate măsuri disciplinare împotriva agenților administrativi responsabili pentru neexecutarea unei hotărâri judecătorești (art. 5). Dispozițiile Legii nr. 3068/2002 se aplică hotărârilor pronunțate după intrarea sa în vigoare (art. 6). Legea de însoțire a codului civil 17. La art. 105 din legea de însoțire a Codului civil prevede că: Organul vinovat este responsabil în mod solidar cu statul, sub rezerva dispozițiilor speciale privind responsabilitatea miniștrilor. În legătură cu violarea de la art. 6 din Convenția 18. Recurenta se plânge că administrația nu este conformă cu Hotărârile nr. 2713/2007 ale Consiliului de Stat și nr. 1958/2011 ale Tribunalului Administrativ d Aceasta se referă la art. 6 din Convenție, care este astfel formulat în părțile sale relevante în speță: mai exact, orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) □ asupra admisibilității privind excepția reținută din lipsa de calitate a victimei reclamantei 19. Guvernul invită Curtea să respingă partea din rejudecare care se referă la: "acuzația conform căreia administrația nu era conformă cu hotărârea nr. 2713/2007 a Consiliului de Stat pentru lipsa de calitate a victimei" a recurentei. Acesta susține că administrația sa este conformă cu hotărârea citată anterior prin adoptarea Deciziei nr. 15512/161/2009 din 17 martie 2009 a ministrului. Acesta adaugă că Comitetul Consiliului de Stat este pronunțat cu privire la întrebarea dacă administrația sa a fost conformă cu procedura menționată anterior în procesul-verbal nr. 13/2015 stabilit în urma cererii recurentei. 20. Recurenta a răspuns că încă mai are calitatea de victimă și că nu și-a reintegrat încă vechea funcție. 21. Curtea reamintește că revine în primul rând autorităților naționale să corecteze o presupusă încălcare a convenției. În această privință, se pune întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victimă a pretinsei încălcări în toate etapele procedurii în temeiul convenției (Scordino c. Italia (nr. 1) [GC], nr. 36813/97, § 179, CEDO 2006 - V). 22. Curtea reafirmă, de asemenea, că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă a unei victime decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au reparat încălcarea Convenției (Jensen c. Danemarca (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001-X). În ceea ce privește repararea adecvată și suficientă mai ales pentru a remedia la nivel intern încălcarea unui drept garantat prin convenție, Curtea consideră, în general, că aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, având în vedere în special natura încălcării Convenției care se află în joc (a se vedea, de exemplu, Gäfgen c. Germania [GC], nr. 22978/05, § 116, CEDO 2010). 23. Problema dacă o persoană mai poate pretinde că este victimă a unei presupuse încălcări a convenției implică în principal o examinare ex post- facto a situației persoanei vizate (nr. 1), citată anterior, § 181). 24. În măsura în care recurenta se plânge de un refuz al administrației de a se conforma hotărârii nr. 2713/2007 a Consiliului de Stat, Curtea constată că acesta a anulat actul administrativ atacat, și anume respingerea tacită a ministrului în ceea ce privește cererea de reintegrare a recurentei la postul său de stat, bazându-se pe lipsa motivării acestui act. Comisia ia notă de faptul că Consiliul de Stat a retrimis cauza la administrație pentru ca aceasta să se pronunțe din nou asupra acestei chestiuni, motivând noua sa decizie (punctul 8 de mai sus). În consecință, prin hotărârea nr. 2713/2007, Consiliul de Stat nu a invitat administrația să propună recurentei postul solicitat (Casten-Niniou c. Grecia, nr. 43837/02, § 26, 9 iunie 2005). 25. Curtea observă, de asemenea, că adoptarea de către ministrul Deciziei nr. 15512/161/2009 a marcat punerea în conformitate a administrației cu hotărârea nr. 2713/2007 a Consiliului de Stat. De altfel, acest lucru a fost confirmat prin decizia Comitetului Consiliului de Stat, care a considerat că hotărârea nr. 2713/2007 a fost executată de către administrație (punctul 14 de mai sus). Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta nu se poate plânge de un refuz al administraiei de a se conforma hotărârii respective. Prin urmare, această parte a uvei este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Cu privire la excepția bazată pe neobosirea căilor de atac interne 26. Guvernul susține că reclamanta nu a epuizat căile de atac interne. În special, acesta susține că ar fi putut sesiza comitetul competent al Consiliului de Stat în temeiul Legii nr. 3068/2002 și se plânge de presupusul refuz al administrației de a se conforma hotărârii nr. 1958/2011 a Tribunalului de Primă Instanță, așa cum a făcut în cazul hotărârii nr. 2713/2007 a Consiliului de Stat. Guvernul arată că comitetul ar fi putut ordona administrației să plătească recurentei o cale de atac și să constate că executarea hotărârii nr. 1958/2011 este nejustificată. 27. Guvernul adaugă că, pentru orice prejudiciu material sau moral suferit ca urmare a faptului că hotărârile judecătorești în cauză au fost executate, recurenta ar fi putut sesiza instanțele administrative cu privire la o acțiune în despăgubire în conformitate cu art. 105 din legea de însoțire a codului civil. Acesta susține, de asemenea, că recurenta ar fi trebuit să introducă o acțiune în anulare în fața instanțelor administrative interne în urma respingerii tacite a ministrului de a emite o nouă decizie. 28. Recurenta retorcă că a sesizat în mod repetat instanțele administrative, în zadar. 29. Curtea amintește că scopul articolului 35 alineatul (1) din convenție, care prevede regula epuizării căilor de atac interne, este de a oferi statelor contractante posibilitatea de a preveni sau de a remedia presupusele încălcări înainte ca Curtea să fie sesizată (a se vedea, printre altele, Selmuni c. Franța [GC], nr. 25803/94, § 74, CEDO 1999-V. Regula art. 35 alin. (1) se bazează pe ipoteza, încorporată în art. 13 (cu care aceasta prezintă afinități strânse), că ordinul intern oferă o cale de atac eficientă în ceea ce privește încălcarea în cauză (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, punctul 152, CEDO 2000- XI). 30. Cu toate acestea, dispozițiile art. 35 din Convenție nu se epuizează decât în ceea ce privește utilizarea atât a infracțiunilor incriminate, cât și a celor disponibile și adecvate. Ele trebuie să existe într-un grad suficient de certitudine nu numai în teorie, ci și în practică, altfel le lipsesc eficiența și accesibilitatea dorită (a se vedea, printre altele, Hotărârile Vernillo c. Franța, Hotărârea din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 11-12, punctul 27, și Mifsud c. Franța (dec.) [GC], nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII). 31. Curtea amintește, de asemenea, că este de datoria guvernului excitant al neobosirii să o convingă că acțiunea era efectivă și disponibilă atât în teorie, cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă, că a fost susceptibil de a oferi reclamantului să își redobândească obiecțiunile și că prezenta perspective rezonabile de succes (Sejdovic c. Italia [GC], nr. 56581/00, § 46, CEDO 2006-II. 32. În ceea ce privește excepia guvernului întemeiat pe neaplicarea aciunii interne în fața Comitetului Legii nr. 3068/2002, Curtea a avut deja ocazia de a examina această excepie în cauze care ridică același tip de cauze (a se vedea, printre altele, Kanellopoulos c. Grecia, nr. 11325/06, § 20-21, 21 februarie 2008 și Panagiotis Gikas și Giorgos Gikas c. Grecia, nr. 26914/07, § 30-31, 2 aprilie 2009). În speță, aceasta nu vede niciun motiv de a se abține de la concluziile la care a ajuns în cauzele menționate anterior. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. 33. În ceea ce privește excepția guvernului întemeiat pe faptul că nu se exercită acțiunea prevăzută la art. 105 din legea de însoțire a Codului civil, Curtea arată că obiecțiunile recurentei se referă la inacțiunea administrației, care ar fi omis să ia măsurile necesare pentru a obține o decizie motivată. În opinia Curții, o acțiune în despăgubire, care ar fi vizat obținerea unei despăgubiri, nu ar fi putut duce la adoptarea de către administrația deciziei solicitate. 34. În cele din urmă, Curtea consideră că, în urma respingerii tacite de către ministrul cererii recurentei după pronunțarea hotărârii nr. 1958/2011 a Curții este strâns legată de substanța fondului prevăzut la art. 6 din convenție și decide să o adere la fond. 35. Constatând că nu este în mod clar întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nevinovăție, Curtea declară că este admisibil. Pe partea de jos 36. Recurenta se plânge că, deși a sesizat instanțele administrative de mai multe ori, nu a fost încă reintegrată în fosta sa funcție. Aceasta indică faptul că instanțele administrative au aplicat de patru ori cererile sale, dar administrația a refuzat să se conformeze acestor decizii. Pentru reclamantă, plasarea în lichidare specială a companiei aeriene Olympic Air, la 2 octombrie 2009, nu a avut niciun impact asupra cererii sale de reintegrare în postul său, dat fiind faptul că a fost propus personalului acestei companii să se pensioneze sau să continue să lucreze în alt serviciu public. 37. Guvernul susține că nicio hotărâre pronunțată în speță nu a obligat administrația să reintegreze recurenta la postul său. Acesta susține, de asemenea, că, având în vedere conținutul hotărârii nr. 1958/2011 a Tribunalului de apel, administrația nu avea nicio obligație de a se conforma. Acesta arată că, în orice caz, compania aeriană Olympic Air a fost lichidată în mod special la 2 octombrie 2009 și că contractele personalului său au fost anulate. Prin urmare, potrivit guvernului, reintegrarea reclamantei nu mai era posibilă. Guvernul adaugă că situația financiară a țării nu permite reintegrarea în funcțiile lor a angajaților care, în plus, lucrau într-un serviciu public acum eliminat. 38. Curtea reamintește că dreptul de acces la o instanță garantată prin art. 6 alin. (1) din Convenție ar fi iluzoriu dacă ordinul juridic intern al unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână în detrimentul unei părți (Buyan și altele). Grecia, nr. 28644/08, § 33, 3 iulie 2012). La executarea unei hotărâri judecătorești, în orice instanță, trebuie să se considere că face parte integrantă din procesul de judecată, astfel cum este definit la art. 6 din convenție. Curtea a recunoscut deja că protecia efectivă a justiiabilului și restabilirea legalităii implică obligaia ca administraia să se supună unei hotărâri sau hotărâri pronunate de cea mai înaltă instană administrativă a statului în materie (a se vedea în special Hornsby c. Grecia, 19 martie 1997, § 40, Rec., 1997, ‐ II. În plus, aceasta subliniază importanța deosebită a executării hotărârilor judecătorești în contextul procedurii administrative (Iera Moni Profitou Iliou Thiras c. Grecia, nr. 32259/02, § 34, 22 decembrie 2005). 39. În speță, Curtea arată că recurenta încearcă să obțină reintegrarea sa în postul său începând cu 21 septembrie 1984. După două acțiuni în anulare reținute în 1990 și 1996 împotriva avizelor negative ale comitetului privind restituirea recurentei, Consiliul de Stat a anulat, la 27 septembrie 2007, pentru absența motivării respingerii tacite a ministrului de a reintegra reclamanta în fosta sa funcție în urma celui de-al treilea aviz pozitiv emis de comitet (punctul 8 de mai sus). Ulterior, la 17 martie 2009, ministrul a adoptat o decizie de respingere a cererii de reintegrare în postul său în cadrul companiei Olympic Air, formulată de recurentă. Această decizie a ministrului a fost anulată ulterior prin Hotărârea nr. 1958/2011 din cauza lipsei unei motivații suficiente (punctul 11 de mai sus). 40. În ceea ce privește hotărârea nr. 1958/2011 a Tribunalului de apel, Curtea constată că, în pofida faptului că instanța de apel a trimis cauza în fața administrației, astfel încât ministrul să se pronunțe asupra unei eventuale reintegrări a recurentei, reiese din dosar că, până în prezent, reclamantei nu i s-a dat niciun răspuns, chiar dacă administrația era obligată să examineze din nou cererea de la Curtea ia în considerare argumentele guvernului potrivit cărora situația financiară a țării nu ar permite reintegrarea recurentei, iar compania aeriană este în lichidare specială începând cu 2 octombrie 2009. Cu toate acestea, Comisia subliniază că obligația administrației de a se conforma hotărârii nr. 1958/2011 a instanței judecătorești nu impune ca reclamanta să fie reintegrată în funcțiile sale, ci că ministrul face o decizie suficient de motivată. 41. Curtea constată, de asemenea, că nu există nicio dovadă că o nouă acțiune în anulare împotriva respingerii tacite a ministrului de a se conforma hotărârii nr. 1958/2011 a Tribunalului de Primă Instanță ar permite recurentei să obțină rezultatul dorit. Într-adevăr, instanța de apel a trimis cauza în fața autorității administrative competente (punctul 11 de mai sus) și, în fața persistenței acesteia de a nu răspunde procedurilor repetate ale reclamantei, Curtea consideră că aceasta nu putea să se aștepte în mod rezonabil ca o astfel de acțiune să producă rezultatul dorit. Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că acțiunea în anulare constituie, în speță, o cale de atac adecvată și efectivă care poate remedia situația de care se plânge recurenta. 42. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale au omis să se conformeze hotărârii nr. 1958/2011 a Tribunalului de Primă Instanță, privând astfel art. 6 alineatul (1) din convenție de orice efect util. Prin urmare, aceasta respinge excepția guvernului întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne și ajunge la concluzia încălcării articolului 6 din convenție în ceea ce privește hotărârea nr. 1958/2011 a instanței judecătorești. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA DE LA ARTICOLUL 13 DIN CONVENȚIA 43. Recurenta denunță lipsa în dreptul elen a unei căi de atac pentru a obliga administrația să se conformeze hotărârii nr. 2713/2007 a Consiliului de Stat și în hotărârea nr. 1958/2011 a Tribunalului de apel. Aceasta se plânge de o încălcare a articolului 13 din Convenție, care se citește astfel: □ Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate, are dreptul la o acțiune efectivă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale Guvernul combate această teză, susținând că reclamanta nu a avut, în speță, în speță de Cu titlu accesoriu, acesta se referă din nou la argumentele invocate în cadrul excepției sale de la epuizarea căilor de atac interne și consideră că procedura prevăzută de Legea nr. 3068/2002, o nouă acțiune în anulare sau o acțiune în despăgubire au fost acțiuni prin care recurenta ar fi putut denunța încălcarea care intră sub incidența articolului 6 din convenție și ar fi putut obține despăgubiri pentru prejudiciul suferit. 45. Curtea reamintește că art. 13 din Convenție garantează existența în dreptul intern a unei acțiuni care să permită invocarea drepturilor și libertăților Convenției, astfel cum pot fi consacrate. Prin urmare, această dispoziție are drept consecință solicitarea unei acțiuni interne care să permită examinarea conținutului unui conținut de o persoană care poate fi apărată, întemeiat pe convenție și să ofere redresarea corespunzătoare. Domeniul de aplicare al obligației pe care art. 13 din convenție o impune statelor contractante variază în funcție de natura Ö a Õ reclamantului. Cu toate acestea, acțiunea solicitată de art. 13 trebuie să fie în practică și în drept (a se vedea, printre multe altele, Kudła, menționat anterior, § 157). 46. În sensul articolului 13 din convenție nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru solicitant. În mod similar, nu trebuie să fie o instituție judiciară, ci competențele și garanțiile pe care le prezintă sunt luate în considerare pentru a aprecia eficiența acțiunii în fața acesteia (Dactylidi c. Grecia, nr. 52903/99, § 47, 27 martie 2003). În plus, toate acțiunile oferite de dreptul intern pot îndeplini cerințele art. 13 din Convenție, chiar dacă nici unul dintre ei nu răspunde în întregime la el însuși (a se vedea, printre multe altele, Silver și alte c. Regatul Unit, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A nr. 61, p. 42, punctul 113, și Chahal c. Regatul Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Rec., 1996-V, p. 1869-1870, punctul 145. 47. În cazul de față și având în vedere concluziile sale menționate anterior cu privire la partea referitoare la hotărârea nr. 2713/2007 a Consiliului de Stat, Curtea consideră că reclamanta nu are niciun motiv de apărare în temeiul articolului 13 din convenție. 48. Dimpotrivă, în ceea ce privește hotărârea nr. 1958/2011 a Tribunalului de apel, urmând același raționament ca și cel care a condus la respingerea articolului 13 din convenție din cauza absenței în dreptul intern a unei căi de atac care a permis recurentei să obțină executarea hotărârii nr. ALTE VIOLATII ALEGATE 49. Recurenta susține în observațiile sale că a suferit o încălcare a drepturilor sale care decurg din art. 8 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 8 din Convenție, Curtea consideră că acesta este neîndeplinit și că trebuie respins, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. 50. În acest sens, Curtea constată că, în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Convenție, vicepreședintele secțiunii care se află în formațiune de judecător unic și asistată de un raportor, în temeiul articolului 24 alineatul (2) din Convenție, a declarat inadmisibil. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 51. În conformitate cu art. 41 din Convenție: mai exact, dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite eschivarea decât impediment a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții Ö Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. mai mult de 52. Recurenta solicită 528 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material pe care consideră că l-a suferit. În opinia sa, această sumă corespunde salariilor pe care le-ar fi încasat dacă ar fi fost reintegrată în postul său. În plus, aceasta solicită 100 000 EUR din cauza prejudiciului moral pe care l-ar fi suferit. 53. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă, ipotetică și nejustificată având în vedere circumstanțele cauzei și consideră că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă. CESE susține că aceste circumstanțe trebuie examinate în lumina situației deosebit de dificile a Greciei legate de criza financiară cu care se confruntă această țară. 54. Curtea nu vede nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și pretinsa prejudiciu material. Prin urmare, Comisia respinge cererea formulată de recurentă în acest sens. Pe de altă parte, aceasta a acordat 5 500 EUR pentru daune morale [1] . Proaspăt și cheltuieli de judecată 55. Recurenta solicită 5 000 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată pe care a declarat că le-a angajat în fața instanțelor interne și în fața Curții. 56. Guvernul consideră că suma solicitată este excesivă și nejustificată. Acesta adaugă că recurenta nu produce nicio justificare valabilă care ar fi dovedit plata sumei în cauză. 57. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, Curtea constată că reclamanta nu prezintă niciun document care să ateste plata sumei solicitate. Prin urmare, cererea depusă pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată ar trebui respinsă. Interesul moratoriu 58. Curtea consideră adecvată stabilirea ratei dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantei, într-un termen de trei luni 5 500 EUR (cinci cinci mii de euro), plus orice sumă care ar fi putut fi datorată recurentei să obțină executarea hotărârii nr. 1958/2011 a instanței de apel; Adoptat în limba franceză și apoi comunicat în scris la 26 martie 2020, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din regulament. Renata Degener Armen Harutyunyan Grefier Adjunct Președinte [1] . Suma care corespunde minimului prevăzut de noul tabel privind încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție din cauza unei executări tardive a unei hotărâri definitive (pentru o întârziere de peste 60 de luni) înmulțită cu coeficientul de 65 % pentru Grecia, precum și cu coeficientul de 0.7, dat fiind că nu există o legătură substanțială cu sursa principală de venit a recurentei (5460 EUR).
PREMIÈRE SECTION
AFFAIRE MOUDAKI-SOÏLENTAKI c. GRÈCE
(Requête no 9743/12)
ARRÊT
26 mars 2020
Cet arrêt est définitif. Il peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Moudaki-Soïlentaki c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en un comité composé de
:
Armen Harutyunyan,
président,
Pere Pastor Vilanova,
Pauliine Koskelo,
juges,
et de Renata Degener,
greffière adjointe
de section
,
Vu
:
la requête susmentionnée (n
o
9743/12) dirigée contre la République hellénique et dont une ressortissante de cet État, M
me
Eleni Moudaki-Soïlentaki («
la requérante
») a saisi la Cour en vertu de l’article
34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
») le 13 février 2012,
les observations des parties,
la décision par laquelle la Cour a rejeté l’opposition du Gouvernement à l’examen de la requête par un comité,
Notant que :
les observations de la requérante ont été envoyées par la poste dans le délai prescrit, comme prouvé par le timbre-poste, même si elles sont arrivées à la Cour tardivement,
le 30 octobre 2017, les griefs concernant la non-exécution par l’administration des arrêts n
o
2713/2007 du Conseil d’État et n
o
1958/2011 de la cour administrative d’appel, et l’absence en droit grec d’un recours leur permettant de contraindre l’administration à se conformer aux arrêts précités ont été communiqués au Gouvernement et la requête a été déclarée irrecevable pour le surplus conformément à l’article 54 § 3 du règlement de la Cour,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 mars 2020,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaignait du refus de l’administration d’exécuter deux arrêts rendus par des cours administratives annulant deux décisions de l’administration.
2.
La requérante est née en 1948 et réside à Chania. Elle a été représentée par M
e
Ch. Chrysanthakis, avocat.
3.
Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») a été représenté par la déléguée de son agent, M
me
4.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
5.
La requérante travailla à Olympic Air, une compagnie aérienne, du 1
er
mars 1969 au 14 juin 1974, date à laquelle elle démissionna.
6
.
Le 21 septembre 1984, la requérante saisit pour la première fois le comité de la loi n
o
76/1974 («
le comité
»), un organisme chargé de donner son avis sur les demandes de réintégration des personnes qui avaient été licenciées ou forcées à démissionner pendant la dictature militaire avant que le ministre compétent ne prenne de décisions quant à ces demandes. La requérante sollicita son retour au sein de la compagnie Olympic Air au motif que, à l’époque, elle avait été forcée à démissionner. Sa demande fut rejetée.
7.
À la suite de deux recours en annulation formés en 1990 et en 1996 contre les avis négatifs du comité concernant la réintégration de la requérante, le 20 décembre 2000, le comité rendit un troisième avis, cette fois positif, sur la réintégration de l’intéressée dans son ancien poste (décision
n
o
620/2000). Le 29
juin 2004, la requérante déposa une demande auprès du ministre compétent des Transports et des Communications («
le ministre
») afin qu’il rende une décision sur sa réintégration. Le ministre ne répondit pas à cette demande.
8
.
Le 12 octobre 2004, la requérante saisit le Conseil d’État d’un recours en annulation du rejet tacite du ministre. Par l’arrêt n
o
2713/2007 du 27
septembre
2007, le Conseil d’État fit droit au recours de la requérante, annula le rejet précité pour absence de motivation et renvoya l’affaire à l’administration, qu’il chargea de prendre les mesures nécessaires.
9.
Le 5 janvier 2009, la requérante saisit le comité de trois juges du Conseil d’État en charge du contrôle de la bonne exécution par l’administration des arrêts des juridictions administratives («
le comité du Conseil d’État
»), se plaignant que l’administration ne s’était pas conformée à l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État.
10
.
Le 17 mars 2009, le ministre rejeta la demande de la requérante visant à obtenir sa réintégration dans son poste à Olympic Air (décision n
o
15512/161/2009).
11
.
Le 20 juillet 2009, la requérante saisit la cour administrative d’appel d’Athènes («
la cour d’appel
») d’un recours en annulation du rejet du ministre. Par l’arrêt n
o
1958/2011 du 29 août 2011, la cour d’appel fit droit au recours, annula le rejet précité pour absence de motivation suffisante et renvoya l’affaire à l’administration pour qu’une nouvelle décision motivée soit rendue.
12.
Le 5 décembre 2011, la requérante adressa par huissier une déclaration extrajudiciaire au ministre dans laquelle elle lui demandait de se conformer à l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel et d’adopter une décision par laquelle elle serait réintégrée dans son ancien poste et obtiendrait des prestations de retraite.
13.
Le 2 octobre 2009, la compagnie aérienne Olympic Air fut placée en liquidation spéciale par l’arrêt n
o
5716/2009 de la cour administrative d’appel d’Athènes.
14
.
Le 3 février 2015, par le procès-verbal n
o
13/2015, le comité du Conseil d’État examina la demande de la requérante introduite le 5
janvier
2009 et constata que l’administration s’était conformée à l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État par la décision n
o
15512/161/2009 du 17
mars 2009 rendue par le ministre. Le comité du Conseil d’État ajouta que l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État n’exigeait pas la réintégration de la requérante à son poste, comme le prétendait l’intéressée, mais une décision motivée relative à sa demande de réintégration. Il précisa que la légalité de la décision du ministre relative à cette demande ne pouvait pas faire l’objet d’un examen par ce comité mais pouvait, en revanche, faire l’objet d’un nouveau recours devant les juridictions administratives.
15.
L’article 95 § 5 de la Constitution dispose que
:
« L’administration est tenue de se conformer aux arrêts de justice. La violation de cette obligation engage la responsabilité de tout organe compétent, ainsi qu’il est prévu par la loi ».
LA LOI n
o
3068/2002
16.
Le 14 novembre 2002, la loi n
o
3068/2002 sur l’exécution des arrêts de justice par l’administration est entrée en vigueur (Journal officiel n
o
274/2002). Cette loi, telle qu’elle était applicable à l’époque des faits, prévoyait, entre autres, que l’administration a l’obligation de se conformer sans retard aux arrêts de justice et de prendre toutes les mesures nécessaires pour exécuter lesdits arrêts (article 1). Elle prévoit également que des comités de trois juges doivent être constitués au sein des hautes juridictions helléniques (Cour suprême spéciale, Cour de cassation, Conseil d’État et Cour des comptes) afin de contrôler la bonne exécution par l’administration, dans un délai maximum de trois mois (prorogeable une fois à titre exceptionnel), des arrêts de leurs juridictions respectives. Les comités en question peuvent notamment désigner un magistrat chargé d’assister l’administration en proposant entre autres à celle-ci des mesures appropriées pour se conformer à un arrêt. Si l’administration n’exécute pas un arrêt dans le délai fixé par un comité, elle se voit infliger des pénalités qui peuvent être renouvelées tant qu’elle ne s’y conforme pas (article 3). Des mesures disciplinaires peuvent également être prises contre les agents de l’administration responsables du défaut d’exécution d’un arrêt (article 5). Les dispositions de la loi n
o
3068/2002 s’appliquent aux arrêts rendus après son entrée en vigueur (article 6).
La loi d’accompagnement du code civil
17.
L’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil prévoit que
:
« L’État est tenu de réparer les dommages causés par les actes illégaux ou omissions de ses organes lors de l’exercice de la puissance publique, sauf si les actes ou omissions [en question] ont eu lieu en méconnaissance d’une disposition destinée à servir l’intérêt public. L’organe fautif est solidairement responsable avec l’État, sous réserve des dispositions spéciales sur la responsabilité des ministres. »
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 DE LA CONVENTION
18.
La requérante se plaint que l’administration ne s’est pas conformée aux arrêts n
o
2713/2007 du Conseil d’État et n
o
1958/2011 de la cour administrative d’appel d’Athènes. Elle invoque l’article 6 de la Convention, qui est ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Sur la recevabilité
Sur l’exception tirée de l’absence de qualité de victime de la requérante
19.
Le Gouvernement invite la Cour à rejeter la partie de la requête concernant l’allégation selon laquelle l’administration ne s’était pas conformée à l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État pour défaut de qualité de «
victime
» de la requérante. Il argue que l’administration s’est conformée à l’arrêt précité en adoptant la décision n
o
15512/161/2009 du 17
mars 2009 du ministre. Il ajoute que le comité du Conseil d’État s’est prononcé sur la question de savoir si l’administration s’était conformée à l’arrêt précité dans son procès-verbal n
o
13/2015 établi à la suite de la demande de la requérante.
20.
La requérante réplique qu’elle a toujours la qualité de victime et qu’elle n’a pas encore réintégré son ancien poste.
21.
La Cour rappelle qu’il appartient en premier lieu aux autorités nationales de redresser une violation alléguée de la Convention. À cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime du manquement allégué se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (
Scordino c. Italie
(n
o
1) [GC], n
o
‑
V).
22.
La Cour réaffirme en outre qu’une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de « victime » que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention (
Jensen c. Danemark
(déc.), n
o
48470/99, CEDH 2001-X). En ce qui concerne la réparation « adéquate » et « suffisante » pour remédier au niveau interne à la violation d’un droit garanti par la Convention, la Cour considère généralement qu’elle dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (voir, par exemple,
Gäfgen c. Allemagne
[GC], n
o
23.
La question de savoir si une personne peut encore se prétendre victime d’une violation alléguée de la Convention implique essentiellement pour la Cour de se livrer à un examen
ex post facto
de la situation de la personne concernée (
Scordino
(n
o
1), précité, § 181).
24.
Dans la mesure où la requérante se plaint d’un refus de l’administration de se conformer à l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État, la Cour observe que celui-ci a annulé l’acte administratif attaqué – à savoir le rejet tacite du ministre quant à la demande de réintégration de la requérante à son poste – en se fondant sur l’absence de motivation de cet acte. Elle note que le Conseil d’État a renvoyé l’affaire à l’administration pour que celle-ci se prononçât à nouveau sur la question en motivant sa nouvelle décision (paragraphe 8 ci-dessus). Il en ressort que par son arrêt n
o
2713/2007, le Conseil d’État n’a pas invité l’administration à proposer le poste sollicité à la requérante (
Castren-Niniou c. Grèce
, n
o
43837/02, § 26, 9 juin 2005).
25
.
La Cour observe également que l’adoption par le ministre de la décision n
o
15512/161/2009 a marqué la mise en conformité de l’administration avec l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État. Cela a d’ailleurs été confirmé par la décision du comité du Conseil d’État, qui a considéré que l’arrêt n
o
2713/2007 avait été exécuté par l’administration (paragraphe
14 ci-dessus). La Cour estime donc que la requérante ne saurait se plaindre d’un refus de l’administration de se conformer à l’arrêt susmentionné. Il s’ensuit que cette partie du grief est incompatible
ratione personae
avec les dispositions de la Convention et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Sur l’exception tirée du non-épuisement des voies des recours internes
26.
Le Gouvernement soutient que la requérante n’a pas épuisé les voies de recours internes. Il argue en particulier que l’intéressée aurait pu saisir le comité compétent du Conseil d’État sur la base de la loi n
o
3068/2002 et se plaindre du prétendu refus de l’administration de se conformer à l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel d’Athènes, comme elle l’a fait pour l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État. Le Gouvernement expose que le comité aurait pu ordonner à l’administration de verser à la requérante une indemnité s’il avait constaté que l’inexécution alléguée de l’arrêt n
o
1958/2011 était injustifiée.
27.
Le Gouvernement ajoute que, pour tout dommage matériel ou moral subi en raison de l’inexécution alléguée des arrêts de justice en question, la requérante aurait pu saisir les juridictions administratives d’une action en dommages-intérêts en vertu de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil. Il argue également que la requérante aurait dû introduire un recours en annulation devant les cours administratives internes à la suite du rejet tacite du ministre de rendre une nouvelle décision.
28.
La requérante rétorque qu’elle a saisi à plusieurs reprises les juridictions administratives, en vain.
29.
La Cour rappelle que la finalité de l’article 35 § 1 de la Convention, qui énonce la règle de l’épuisement des voies de recours internes, est de ménager aux États contractants l’occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que la Cour n’en soit saisie (voir, entre autres,
Selmouni c.
France
[GC], n
o
25803/94, § 74, CEDH 1999-V). La règle de l’article 35
§
1 se fonde sur l’hypothèse, incorporée dans l’article
13 (avec lequel elle présente d’étroites affinités), que l’ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée
(Kudła c. Pologne
[GC], n
o
30210/96, §
‑
XI).
30.
Néanmoins, les dispositions de l’article 35 de la Convention ne prescrivent l’épuisement que des recours à la fois relatifs aux violations incriminées, disponibles et adéquats. Ils doivent exister à un degré suffisant de
certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité
voulues (voir, notamment, les arrêts
Vernillo c. France
, arrêt du 20 février 1991, série A n
o
198, pp. 11-12, §
27, et
Mifsud c. France
(déc.) [GC], n
o
31.
La Cour rappelle également qu’il incombe au Gouvernement excipant du non-épuisement de la convaincre que le recours était effectif et disponible tant en théorie qu’en pratique à l’époque des faits, c’est-à-dire qu’il était accessible, qu’il était susceptible d’offrir au requérant le redressement de ses griefs et qu’il présentait des perspectives raisonnables de succès (
Sejdovic c.
Italie
[GC], n
o
32
.
En ce qui concerne l’exception du Gouvernement tirée du non
‑
exercice du recours interne devant le comité de la loi n
o
3068/2002, la Cour a déjà eu l’occasion de se pencher sur cette exception dans des affaires soulevant le même type de grief (voir, parmi plusieurs autres
, Kanellopoulos c.
Grèce
, n
o
11325/06, §§
20-21, 21 février 2008, et
Panagiotis Gikas et Giorgos Gikas c. Grèce
, n
o
26914/07, §§
30-31, 2
avril
2009). En l’espèce, elle ne voit pas de raisons de s’écarter des conclusions auxquelles elle est parvenue dans les affaires susmentionnées. Il convient donc de rejeter cette exception.
33.
Quant à l’exception du Gouvernement tirée du non-exercice du recours prévu par l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, la Cour relève que les griefs de la requérante portent sur l’inaction de l’administration, qui aurait omis de prendre les mesures nécessaires pour obtenir une décision motivée. Aux yeux de la Cour, une action en dommages-intérêts, qui aurait visé à obtenir une indemnisation, n’aurait pas pu aboutir à l’adoption par l’administration de la décision sollicitée.
34
.
Enfin, la Cour considère que l’exception du Gouvernement tirée du non-exercice d’un nouveau recours en annulation à la suite du rejet tacite par le ministre de la demande de la requérante après l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel est étroitement liée à la substance du grief énoncé sur le terrain de l’article 6 de la Convention, et décide de la joindre au fond.
35.
Constatant que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte par ailleurs à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour le déclare recevable.
Sur le fond
36.
La requérante se plaint que, alors qu’elle a saisi les juridictions administratives à plusieurs reprises, elle n’a pas encore été réintégrée dans son ancien poste. Elle indique que les cours administratives ont fait droit quatre fois à ses demandes mais que l’administration a refusé de se conformer à ces décisions. Pour la requérante, le placement en liquidation spéciale de la compagnie aérienne Olympic Air, le 2
octobre
2009, n’a pas eu d’incidence sur sa demande de réintégration dans son poste étant donné qu’il a été proposé au personnel de cette compagnie de partir en retraite ou de continuer à travailler dans un autre service public.
37.
Le Gouvernement soutient qu’aucune décision judiciaire rendue en l’espèce n’obligeait l’administration à procéder à la réintégration de la requérante à son poste. Il argue également que, eu égard au contenu de l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel, l’administration n’avait pas d’obligation de s’y conformer. Il expose que, en tout état de cause, la compagnie aérienne Olympic Air a été placée en liquidation spéciale le 2
octobre 2009 et que les contrats de son personnel ont été résiliés. Par conséquent, selon le Gouvernement, la réintégration de la requérante n’était plus possible. Le Gouvernement ajoute que la situation financière du pays ne permet pas de réintégrer dans leurs fonctions des employés qui, de surcroît, travaillaient dans un service public désormais supprimé.
38.
La Cour rappelle que le droit d’accès à un tribunal garanti par l’article
6 §
1 de la Convention serait illusoire si l’ordre juridique interne d’un État contractant permettait qu’une décision judiciaire définitive et obligatoire reste inopérante au détriment d’une partie (
Buyan et autres c.
Grèce
, n
o
28644/08, § 33, 3 juillet 2012). L’exécution d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du «
procès
» au sens de l’article
6 de la Convention. La Cour a déjà reconnu que la protection effective du justiciable et le rétablissement de la légalité impliquent l’obligation pour l’administration de se plier à un jugement ou arrêt prononcé par la plus haute juridiction administrative de l’État en la matière (voir, notamment,
Hornsby c. Grèce
, 19 mars 1997, §
40,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
II). De surcroît, elle souligne l’importance particulière que revêt l’exécution des décisions de justice dans le contexte du contentieux administratif (
Iera Moni Profitou Iliou Thiras c.
Grèce
, n
o
32259/02, §
34, 22 décembre 2005).
39.
En l’espèce, la Cour relève que la requérante tente d’obtenir sa réintégration dans son poste depuis le 21 septembre 1984. Après deux recours en annulation retenues en 1990 et 1996 contre les avis négatifs du comité concernant la restitution de la requérante, le Conseil d’État a, le 27
septembre 2007, annulé pour absence de motivation le rejet tacite du ministre de réintégrer la requérante dans son ancien poste à la suite du troisième avis, positif cette fois, rendu par le comité (paragraphe
8 ci
‑
dessus). Ensuite, le 17 mars 2009, le ministre a adopté une décision rejetant la demande de réintégration dans son poste au sein de la compagnie Olympic Air formulée par la requérante. Cette décision du ministre a ensuite été annulée par l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel pour absence de motivation suffisante (paragraphe 11 au-dessus).
40.
S’agissant de l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel, la Cour note que, malgré le fait que la cour d’appel a renvoyé l’affaire à l’administration afin que le ministre se prononce sur la réintégration éventuelle de la requérante, il ressort du dossier que, à ce jour, aucune réponse n’a été donnée à la requérante, même si l’administration était tenue d’examiner de nouveau la demande de l’intéressée. La Cour prend en considération les arguments du Gouvernement selon lesquels la situation financière du pays ne permettrait pas la réintégration de la requérante et la compagnie aérienne est en
liquidation spéciale depuis le 2
octobre
2009.Toutefois, elle souligne que l’obligation de l’administration de se conformer à l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel n’exigeait pas que la requérante fût réintégrée dans ses fonctions mais que le ministre rendît une décision suffisamment motivée.
41.
La Cour note également que rien ne démontre qu’un nouveau recours en annulation contre le rejet tacite du ministre de se conformer à l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel permettrait à la requérante d’obtenir le résultat souhaité. En effet, la cour d’appel a renvoyé l’affaire devant l’autorité administrative compétente (paragraphe 11 ci-dessus) et, face à la persistance de celle-ci à ne pas répondre aux démarches répétées de la requérante, la Cour estime que l’intéressée ne pouvait raisonnablement s’attendre à ce qu’un tel recours produisît le résultat escompté. Par conséquent, la Cour considère que le Gouvernement n’a pas démontré que le recours en annulation constituait en l’espèce un recours adéquat et effectif susceptible de remédier à la situation dont se plaint la requérante.
42
.
Eu égard aux considérations exposées ci-dessus, la Cour estime que les autorités nationales ont omis de se conformer à l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel, privant ainsi l’article 6 § 1 de la Convention de tout effet utile. Par conséquent, elle rejette l’exception du Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes et conclut à la violation de l’article
6 de la Convention en ce qui concerne l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 13 DE LA CONVENTION
43.
La requérante dénonce l’absence en droit grec d’un recours pour contraindre l’administration à se conformer à l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État et à l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel. Elle se plaint d’une violation de l’article 13 de la Convention, qui se lit ainsi
:
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles
»
44.
Le Gouvernement combat cette thèse, soutenant que la requérante n’avait pas en l’espèce de grief «
défendable
» au sens de cette disposition. À titre accessoire, il se réfère à nouveau aux arguments soulevés dans le cadre de son exception de non-épuisement des voies des recours internes et estime que la procédure prévue par la loi n
o
3068/2002, un nouveau recours en annulation ou une action en dommages-intérêts étaient des recours par lesquels la requérante aurait pu dénoncer la violation alléguée de l’article
6 de la Convention et obtenir réparation de son préjudice.
45.
La Cour rappelle que l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de se prévaloir des droits et libertés de la Convention tels qu’ils peuvent s’y trouver consacrés. Cette disposition a donc pour conséquence d’exiger un recours interne habilitant à examiner le contenu d’un «
grief défendable
» fondé sur la Convention et à offrir le redressement approprié. La portée de l’obligation que l’article 13 de la Convention fait peser sur les États contractants varie en fonction de la nature du grief du requérant. Toutefois, le recours exigé par l’article 13 doit être «
effectif
» en pratique comme en droit (voir, parmi beaucoup d’autres,
Kudła
, précité, §
157).
46.
L’« effectivité » d’un « recours » au sens de l’article 13 de la Convention ne dépend pas de la certitude d’une issue favorable pour le requérant. De même, l’«
instance » dont parle cette disposition n’a pas besoin d’être une institution judiciaire, mais alors ses pouvoirs et les garanties qu’elle présente entrent en ligne de compte pour apprécier l’effectivité du recours s’exerçant devant elle (
Dactylidi c.
Grèce
,
n
o
52903/99, §
47, 27 mars 2003). En outre, l’ensemble des recours offerts par le droit interne peut remplir les exigences de l’article 13 de la Convention, même si aucun d’eux n’y répond en entier à lui seul (voir, parmi beaucoup d’autres,
Silver et autres c.
Royaume-Uni
, arrêt du 25
mars
1983, série A n
o
61, p. 42, § 113, et
Chahal c.
Royaume-Uni
, arrêt du 15
novembre 1996,
Recueil
1996-V, pp. 1869-1870, §
145).
47.
Dans le cas d’espèce, et compte tenu de ses conclusions précitées pour la partie du grief concernant l’arrêt n
o
2713/2007 du Conseil d’État, la Cour estime que la requérante n’a pas de grief défendable au titre de l’article
13 de la Convention.
48.
Au contraire, quant à l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel, en suivant le même raisonnement que celui ayant conduit au rejet de l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement (paragraphes 32-34 et 42 ci-dessus), la Cour estime qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention en raison de l’absence en droit interne d’un recours qui eût permis à la requérante d’obtenir l’exécution de l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel.
49.
La requérante soutient dans ses observations qu’elle a subi une violation de ses droits découlant de l’article 8 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention. En ce qui concerne le grief tiré de l’article 8 de la Convention, la Cour estime que celui-ci est non étayé et qu’il doit être rejeté, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
50.
S’agissant du grief tiré de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la Cour observe que celui-ci a été déclaré irrecevable par la vice-présidente de la section siégeant en formation de juge unique et assistée d’un rapporteur, en vertu de l’article 24
§
2 de la Convention, lors de la communication de l’affaire.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE
51.
Aux termes de l’article 41 de la Convention
:
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
Dommage
52.
La requérante demande 528
000 euros (EUR) au titre du dommage matériel qu’elle estime avoir subi. Cette somme correspond selon elle aux salaires qu’elle aurait perçus si elle avait été réintégrée dans son poste. Elle réclame en outre 100
000 EUR au titre du dommage moral qu’elle aurait subi.
53.
Le Gouvernement considère que la somme réclamée est excessive, hypothétique et non justifiée compte tenu des circonstances de l’affaire, et estime qu’un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante. Il soutient que ces circonstances doivent être examinées à la lumière de la situation particulièrement difficile de la Grèce liée à la crise financière que traverse ce pays.
54.
La Cour ne voit aucun lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc la demande formulée par la requérante à ce titre. En revanche, elle octroie à l’intéressée 5
500
EUR pour dommage moral
[1]
.
Frais et dépens
55.
La requérante réclame 5
000 EUR au titre des frais et dépens qu’elle dit avoir engagés devant les juridictions internes et devant la Cour.
56.
Le Gouvernement considère que la somme réclamée est excessive et non justifiée. Il ajoute que la requérante ne produit aucun justificatif valable qui aurait prouvé le paiement de la somme en question.
57.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, la Cour observe que la requérante ne produit aucun document prouvant le paiement de la somme demandée. Il convient donc de rejeter la demande présentée au titre des frais et dépens.
Intérêts moratoires
58.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
,
Joint
au fond l’exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes en ce qui concerne le recours en annulation soulevée par le Gouvernement et la rejette ;
Déclare
la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 et 13 de la Convention concernant la non-exécution par l’administration de l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel et irrecevable pour le surplus
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 de la Convention à raison de la non-exécution par l’administration de l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel
;
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 13 de la Convention à raison de l’absence en droit interne d’un recours qui aurait permis à la requérante d’obtenir l’exécution de l’arrêt n
o
1958/2011 de la cour d’appel
;
Dit
,
a)
que l’État défendeur doit verser à la requérante, dans un délai de trois mois 5
500 EUR (cinq mille cinq cents euros), plus tout montant pouvant être dû sur cette somme à titre d’impôt, pour dommage moral
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
Rejette
le surplus de la demande de satisfaction équitable.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 mars 2020, en application de l’article
77
§§
2 et
3 du règlement.
Renata Degener
Armen Harutyunyan
Greffière adjointe
Président
[1]
.
Somme correspondant au minimum prévue par le nouveau tableau en matière de violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison d’une exécution tardive d’un jugement définitif (pour un retard de plus de 60 mois) multiplié par le coefficient de 65 % pour la Grèce, ainsi que par le coefficient de 0.7, étant donné que l’enjeu de l’affaire était sans connexion substantielle avec la source principale de revenus de la requérante (5460
euros).