ASTRUC c. FRANCE

ASTRUC c. FRANCE (CtEDO, 2020)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE Cerere nr. 5499/15 Cyril ASTRUC împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a cincea), care are loc la 15 aprilie 2020 într-un comitet compus din Latif Hüseynov, președinte, André Potocki, Anja Seibert-Fohr, judecători, Victor Soloveytchik, grefier adjunct al secțiunii, având în vedere cererea formulată la 23 ianuarie 2015, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurent, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurentul, dl Cyril Astruc, este un resortisant francez născut în 1973, care a fost deținut la casa de judecată Fresnes. El este reprezentat în fața Curții de către domnul P. Spinosi, avocat în Consiliul de Stat și în Curtea de Casație. Guvernul francez a fost reprezentat de agentul său, dl F. Alabrune, director al afacerilor juridice al Ministerului Europei și Afacerilor Externe. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a făcut obiectul a cinci mandate de depunere, în cadrul unor informații judiciare deschise împotriva sa. Mai multe dintre acestea se refereau la fraudele privind taxa pe carbon, care ar fi constat într-o deturnare de 146 de milioane de euro prin intermediul unei societăți care cumpăra și vindea cote de drepturi de poluare fără a rambursa taxa pe valoarea adăugată (TVA) statului francez. Printr-o scrisoare din 26 martie 2014, administrația în cauză l-a informat pe instanța judecătorească responsabilă cu furnizarea de informații judiciare că interceptările telefonice efectuate în detenție au permis identificarea contactelor externe pe care le folosea reclamantul pentru a obține servicii. ... o informație foarte fiabilă a detenției a fost comunicată cu privire la utilizarea unui număr de telefon în numele persoanei deținute C. Astruc. Potrivit acestei surse, acest număr de telefon ar permite doamnei (...) să intre în contact cu complicii persoanei deținute C. Astruc. În numele persoanei deținute de C. Astruc, ar fi fost înmânate sume mari de bani. Doamnă... este însoțitoarea persoanei deținute de deținute de persoana deținută de C. Astruc. Având în vedere profilul său descris în presă și cele patru mandate de depozit acordate împotriva sa, printre altele, pentru escrocherie în bandă organizată, spălare în bandă organizată, corupție activă, trafic de persoane active, o percheziție a celulei ocupate a fost diligentă. Aceasta a permis descoperirea unui cititor dvd, a două sticle de parfum O sticlă după bărbierit... conținând alcool interzis în detenție. După verificare, interceptările telefonice de detenție utilizate pentru persoana deținută par să fi fost luate măsuri de precauție pentru a schimba acest număr de telefon. Astfel, marți, 5 martie 2014, s-a comunicat o nouă informație foarte fiabilă cu privire la utilizarea unui nou număr de telefon în numele persoanei deținute C. Astruc (...). La 8 aprilie 2014, reclamantul a fost plasat la izolare cu titlu provizoriu pentru că a fost găsit în posesia, din nou, a unor obiecte care nu puteau fi achiziționate în închisoare (produse de igienă corporală, gunoi de pâine și un sac de plapuma). Decizia de plasare i-a fost notificată și a putut prezenta observații scrise. La 11 aprilie 2014, în temeiul articolelor R. 57-7-62 și următoarele din Codul de procedură penală (denumit în continuare CPP, punctul 27-29 de mai jos) și după o dezbatere contradictorie, în prezența unuia dintre cei cinci avocați ai săi, în cursul căreia reclamantul recunoscut deține obiectele în cauză, șeful de unitate a decis să-l plaseze la izolare pe 12 aprilie 2014 - 12 iulie 2014, pentru a preveni repetarea acestor introduceri frauduloase de obiecte. Având în vedere recunoașterea faptelor de către solicitant, acest lucru a fost plasat sub mandat de depozit mai ales pentru alte forme de corupție activă (propunere sau furnizare de avantaje către o persoană depozitară a autorității publice) În ceea ce privește supravegherea pe care a făcut-o administrația, menționând că capacitățile sale financiare importante îi permiteau să deturneze normele în vigoare în centrul Ö Õ și să obțină servicii din exterior, plasarea la izolare a fost considerată ca fiind singura modalitate de a garanta siguranța persoanelor și de a preveni orice risc de tulburare în detenție. La 13 aprilie 2014, reclamantul sesizează judecătorul cu privire la cazurile administrative în temeiul articolului L. 521-2 din Codul de justiție administrativă (denumit în continuare "Codul de justiție administrativă") (denumit în continuare "Codul de justiție administrativă"). CJA, punctul 26 de mai jos), în scopul suspendării executării acestei decizii. El a susținut că el suferea de claustrofobie și tulburări de somn, precum și de o pierdere de repere spațio-temporale, agravate de plasarea sa la izolare. Printr-o ordonanță din 15 aprilie 2014, confirmată de Consiliul de Stat la 23 aprilie 2014, instanța de judecată a respins cererea ca fiind fără caracter urgent. Judecătorul a indicat că executarea unei decizii de plasare la sol a unui deținut nu a implicat, prin ea însăși, existența unei situații de urgență. Examinând apoi in concreto gravitatea tulburărilor invocate de solicitant, el a considerat că nici elementele colectate în cadrul procedurii de înălțare, nici cele furnizate de solicitant nu au arătat realitatea tulburărilor psihologice și psihice pe care le-ar prezenta de la încarcerare, nici agravarea acestor tulburări de la plasarea sa la izolare. 10. La 18 aprilie 2014, un psiholog oficial din centrul de îngrijire al centrului penitenciarelor a întocmit un certificat de monitorizare psihologică a reclamantului inițiat la 14 martie 2014. Această atestare indică existența în rândul reclamantului a unei fragilități timice exacerbate prin plasarea în izolare, a unei fragilități narcisiste și a unui sentiment de vulnerabilitate, accentuat și de izolare, menționând că ritmul interviurilor psihologice și de asistență medicală a fost dublat de la plasarea în izolare. reclamantul prezintă o evoluție certă în ceea ce privește capacitatea sa de a pune sub semnul întrebării, chiar dacă exprimarea afecțiunilor rămâne încă precară până în ziua de 11. La 30 aprilie 2014, reclamantul a fost admis în unitatea psihiatrică de spitalizare (UPH) a închisorii și a fost aplicat un protocol de punere în celulă de izolare medicală. 12. În aceeași zi, avocatul reclamantului i-a solicitat șefului instituției suspendarea măsurii de plasare la izolare, susținând consecințele acesteia asupra stării de sănătate a reclamantului. 13. Reclamantul a reieșit din maine, la cererea acestuia, la cererea sa, și a fost repus la izolare. 14. La 5 mai 2014, reclamantul a prezentat o nouă cerere de suspendare a executării deciziei și a susținut, printre altele, că starea sa de sănătate a fost grav deteriorată de la acțiunea sa anterioară și că deținerea produselor de igienă și a altor produse nu ar putea constitui un risc pentru unitatea în cauză sau pentru persoane. Printr-o ordonanță din aceeași zi, judecătorul de judecată a respins cererea: [la] spitalizarea [reclamantului] în sectorul psihiatric al centrului ; (...) [reclamantul] nu produce nici un certificat emis de un psihiatru sau de un medic generalist care să ateste că spitalizarea sa ar trebui să continue și [quil] nu este în măsură să reia detenție la izolare în condițiile actuale; (...) singurul certificat pe care îl produce este cel al unei psihologe din centrul penitenciarului Fresnes, care atestă că reclamantul beneficiază de o monitorizare psihologică în ritmul unei ședințe săptămânale, purtat la două ședințe de la punerea sa la izolare; (...) complimentul său la astfel de ședințe permite o schimbare sigură a stării sale; că nu este astfel descris o evoluție nefavorabilă a stării sale (...) 16. La 9 mai 2014, șeful instituției a respins cererea avocatului reclamantului din data de 30 aprilie, pe motiv în special, pe motiv că, pe de o parte, niciun medic nu l-a legat pe La 21 mai 2014, reclamantul a făcut apel la Ordonanța din 5 mai 2014.El a susținut că judecătorul a comis o eroare de drept prin punerea în sarcina sa a dovezii stării sale de sănătate și prin faptul că condiția de urgență nu era îndeplinită fără a fi căutat dacă măsura nu constituia ea însăși un tratament inuman sau degradant 18. Într-o scrisoare din 16 iunie 2014, șeful instituției l-a informat pe judecător cu privire la gestionarea detenției reclamantului și i-a comunicat acestuia cu privire la vigilența specială pe care aceasta din urmă o făcea în raport cu caracterul sensibil al profilului său. El a adăugat că în celula sa fuseseră efectuate multe alte obiecte interzise, că reclamantul a beneficiat de numeroase vizite din partea consiliilor și a confesorilor săi, de livrare a coletelor cu produse alimentare și că a cumpărat produse din cantine în cantități de acest tip (adică, între februarie și aprilie 2014, a cantat în fiecare lună între 1 626 EUR și 1 988 EUR. A fost necesar să se prevadă o depozitare într-o altă celulă. El a precizat că: .. cu ocazia vizitei la unul dintre sfaturile sale în zona de izolare, acesta a fost prezentat cu căști, un cititor de muzică mp3 și un flacon de parfum detectate ca urmare a declanșării porticului de securitate și i s-a cerut să depună aceste obiecte înainte de a vedea reclamantul. 19. La 17 iunie 2014, reclamantul a fost condamnat disciplinar la o celulă de detenție obișnuită timp de șapte zile din cauza prezenței în celula sa a unei chei USB care nu putea fi cumpărată în închisoare. 20. Într-o scrisoare din aceeași zi adresată directorului interregional al serviciilor penitenciare din Paris, șeful instituției indiqua că intenționa să ridice măsura de izolare în cazul în care comportamentul reclamantului ar evolua în mod favorabil. El a precizat că acesta s-ar decide la sfârșitul executării sancțiunii disciplinare menționate anterior. 21. La 23 iunie 2014, fie înainte de termenul prevăzut, directorul centrului penitenciar a decis ridicarea măsurii de izolare, considerând că reclamantul înțelegea necesitatea de a se conforma normelor în detenție și că nu mai reprezenta un pericol pentru siguranța instituției. Din documentele furnizate de guvern reiese că reclamantul a beneficiat de paisprezece consultări medicale și că a fost văzut de șapte ori de un psiholog în timpul izolării sale. 23. La 23 iulie 2014, Consiliul de Stat a declarat neacceptat recursul reclamantului împotriva ordonanței din 5 mai 24. La 13 septembrie 2017, reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Penal din Paris la nouă ani de închisoare și la un milion de euro de închisoare în cazul fraudelor cu privire la taxa pe carbon. La 9 septembrie 2019, tribunalul de apel din Paris a condamnat reclamantul la 10 ani de închisoare. De la eliberarea sa din închisoare în 2015, reclamantul nu s-a prezentat la ambele audieri. Instanța de apel a menținut mandatul de arestare emis împotriva sa. Dreptul intern relevant 25. Dispozițiile privind izolarea prin măsură de precauție și securitate (numită uneori izolare preventivă) de care a făcut obiectul recurentului sunt reglementate de articolele 726-1 și R 57-7-62 din CPP (punctele 26-32 de mai jos). Această izolare este diferită de alte forme de izolare, cum ar fi izolarea cu titlu disciplinar. Aceasta se diferențiază în special în ceea ce privește durata și regimul de detenție. Se poate decide pentru o perioadă de trei luni care poate fi reînnoită (punctele 26, 27 și 29 de mai jos) ; ca o comparație, punerea în celulă disciplinară poate fi pronunțată pentru o perioadă cuprinsă între șapte și douăzeci de zile, în funcție de gradul de gravitate a erorilor (articolul R 57-7-47 din CPP)). Regimul său de detenție diferă de regimul obișnuit în principal prin interzicerea participării la activitățile organizate în mod colectiv (punctul 27 de mai jos). art. 726-1 din CPP este astfel formulat Orice persoană deținută, cu excepția cazului în care este minoră, poate fi deținută de autoritatea administrativă, pentru o perioadă maximă de trei luni, la izolare prin măsură de protecție sau securitate, fie la cererea acesteia, fie din oficiu. Această măsură nu poate fi reînnoită pentru aceeași perioadă ca și după o dezbatere contradictorie, în cursul căreia persoana vizată, care poate fi asistată de avocatul său, își prezintă observațiile orale sau scrise. L 2009-1436 din 24 noiembrie 2009 cu condiția ca aceasta să impună siguranță. În cazul în care o persoană deținută este deținută la izolare, ea poate sesiza instanța cu privire la interdicții în conformitate cu art. L. 521-2 din Codul de Justiție Administrativă 27. Punerea în arest a unei persoane deținute, prin protecție sau securitate, fie că este luată din oficiu, fie la cererea persoanei deținute, nu constituie o măsură disciplinară. Persoana deținută în izolare este singură în celulă. Ea își păstrează drepturile la informare, la vizite, la corespondență scrisă și telefonică, la exercitarea cultului și la utilizarea contului său nominal. Aceasta nu poate participa la plimbări și activități colective la care persoanele deținute fac obiectul regimului de detenție obișnuit, cu excepția cazului în care se permite, pentru o activitate specifică, dată de șeful unității. Cu toate acestea, șeful unității organizează, în măsura posibilului și în funcție de personalitatea persoanei deținute, activități comune persoanelor deținute în izolare. Persoana deținută în izolare beneficiază de cel puțin o oră zilnică de plimbări cu aer liber 28. Lista persoanelor aflate în arest la izolare este comunicată zilnic echipei de consultanță și îngrijire în afara zonei de reședință. Medicul examinează la fața locului fiecare persoană deținută cel puțin de două ori pe săptămână și, la fel de des, consideră că este necesar. Acest medic, ori de câte ori este considerat util în ceea ce privește starea de sănătate a persoanei deținute, emite un aviz cu privire la oportunitatea de a pune capăt izolării și o transmite șefului instituției 29. Articolele R. 57-7-66-R.57-7-68 din CPP prevăd că decizia de izolare din oficiu sau (prelungită) este ordonată de către șeful instituției pentru o perioadă maximă de trei luni și poate fi reînnoită pentru aceeași perioadă de către șeful instituției (o dată) și apoi de către directorul interregional al serviciilor penitenciare (de două ori) și ulterior de către ministrul justiției. Izolarea nu poate fi prelungită mai mult de doi ani, cu excepția cazurilor excepționale. 30. L. R. 57-7-73 din CPP este astfel formulată atât pentru decizia inițială, cât și pentru deciziile ulterioare de prelungire, se ține seama de personalitatea persoanei deținute, de pericolul sau vulnerabilitatea sa deosebită, precum și de starea sa de sănătate. În cazul în care statul membru în cauză consideră că o măsură de ajutor de stat constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, aceasta nu poate fi considerată ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) litera (c) din TFUE. Articolul R. 57-7-76 din CPP este astfel formulat Astfel, se poate pune capăt măsurii de izolare în orice moment de către autoritatea care a luat măsura sau care l-a prelungit, din oficiu sau la cererea persoanei deținute Dreptul internațional relevant 33. Acesta se referă la lucrările Comitetului European pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT) și, în special, la 21 ale acestuia. Raportul general (CPT/inf (2011)28) care cuprinde capitole privind izolarea (§ 53-64 și, în special, § 57 (c), 58 (c) și 62). Punctul 62 din acest raport subliniază faptul că personalul medical din închisoare nu trebuie să participe la procesul decizional privind izolarea. 34. Setul minim de norme ale Organizației Națiunilor Unite pentru tratamentul deținuților (Regulile Nelson Mandela) (Rezoluția A/RES/70/175) În sensul prezentelor reguli, izolarea celulară înseamnă izolarea unui deținut timp de 22 de ore pe zi sau mai mult, fără contact uman real. L. Izolarea celulară prelungită înseamnă izolarea celulară pentru o perioadă mai mare de 15 zile consecutivă GRIEF 35. Invocând art. 3 din convenție, reclamantul susține că menținerea sa în izolare după spitalizare a constituit un tratament contrar acestei dispoziții. El afirmă, pe de o parte, că nu există niciun motiv pentru care măsura să fie prelungită în această etapă și, pe de altă parte, că autoritățile nu au luat suficient în considerare starea sa de sănătate în momentul în care a decis menținerea ei la izolare. EN Nimeni nu poate fi supus torturii sau pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante 37. Guvernul susține că plasarea în izolare a reclamantului și menținerea acestuia au fost motivate de motive de securitate, având în vedere profilul său penal și utilizarea capacității sale financiare pentru a eluda normele în vigoare în detenție și pentru a obține servicii din afara UE care să perturbe ordinea publică aflată în detenție. El subliniază faptul că plasarea la a fost supusă unei examinări evolutive a situației. 38. Guvernul susține că reclamantul a fost supus unei monitorizări medicale regulate care nu a demonstrat nicio degradare sau incompatibilitate cu punerea la izolare. În cele din urmă, guvernul subliniază că garanțiile procedurale relevante au înconjurat procedura de plasare la izolare, în special o dezbatere contradictorie înainte de decizia finală a fost organizată în prezența avocatului reclamantului și că acesta a exercitat acțiuni atât pe lângă administrația . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Reclamantul subliniază caracterul disproporționat al măsurii în litigiu, care nu ar răspunde unui imperativ de securitate și susține că aceasta nu a fost justificată de motive clare și că nu a fost evaluată capacitatea sa de a se izola. Comitetul consideră că nu s-a făcut nicio evaluare a capacității sale de a fi plasat în zona de izolare, deoarece medicii din centrul penitenciarelor nu au dreptul de a se pronunța cu privire la capacitatea de izolare ca atare. 41. Reclamantul consideră, în cele din urmă, că garanțiile procedurale și acțiunile judiciare pe care le-a folosit sunt insuficiente. 42. Curtea reamintește că, în sine, izolarea nu este contrară articolului 3 din Convenție. Compatibilitatea unei măsuri de izolare este apreciată în funcție de durata sa, de rigoarea sa, de obiectivul pe care îl urmărește și de efectul său asupra persoanei deținute. Orice decizie de plasare la izolare sau de prelungire a acesteia trebuie să fie motivată în mod corespunzător, să facă obiectul unei examinări evolutive a circumstanțelor, a situației și a conduitei persoanei deținute și trebuie să poată beneficia de garanții procedurale pentru a evita orice risc de arbitrare (Ramirez Sanchez c. Franța [GC], n 59450/00, § 123, 139 și 145, CEDH 2006 IX; Onoufriou c. Cipru , n 24407/04, § § 69-70, 7 ianuarie 2010 și A.T. (nr. 2) c. Estonia , n 70465/14, § 72-73, CEDO 2018). 43. În speță, Curtea constată că, în cazul în care, în opinia reclamantului, produsele găsite în timpul săpăturilor celulei sale nu prezentau un pericol deosebit, administrația în cauză și-a întemeiat decizia pe profilul penal și pe capacitățile financiare importante care îi permit să obțină servicii de persoane externe, intrând astfel în dificultate ordinea publică aflată în detenție. Curtea nu are îndoieli cu privire la obiectivul măsurii în litigiu, și anume protecția ordinii interne a instituției (instituției) sau a ocupanților acesteia, supravegherea reclamantului dezvăluind în repetate rânduri, și chiar și atunci când a fost plasat în izolare, incidente care, puse în perspectivă cu profilul penal al persoanei în cauză, puteau face să se teamă de alte infracțiuni (punctele 5, 6, 7 și 18 de mai sus). Măsura în cauză a vizat în special clarificarea modului în care reclamantul și-a procurat obiectele și produsele neautorizate în detenție și prevenirea reiterării faptelor. 44. Curtea arată, de asemenea, că decizia de a-l izola pe solicitant a fost luată de directorul instituției pe o perioadă de trei luni, astfel cum se prevede în actele cu putere de lege și normele administrative interne (punctele 26 și 29 de mai jos). În cazul în care această durată poate agrava efectele negative ale izolării (punctele 33 și 34 de mai sus), trebuie să se constate, în primul rând, că reclamantul nu a invocat niciodată în fața instanțelor interne sau în fața Curții că durata globală a izolării sale constituia un tratament inuman sau degradant. Acesta nu se plânge în special în fața Curții, în formularul său de cerere și în observațiile sale, decât de menținerea acestuia după spitalizare, adică o perioadă de aproximativ o lună și jumătate. În al doilea rând, Curtea constată că reclamantul nu a pretins niciodată că regimul de detenție rezervat persoanelor aflate în situație de izolare în scopuri preventive prevăzut la articolul R 57-7-62 din CPP (punctele 25 și 27 de mai sus), și anume un regim care protejează cel puțin accesul la comunicațiile telefonice, drepturile familiale, dreptul la informare, accesul la cantină și o plimbare zilnică (punctele 18 și 27 de mai sus), era contrar articolului 3 din Convenție. În al treilea rând, reclamantul nu se plânge nici de condițiile materiale ale plasării sale la izolare. În cele din urmă, Curtea constată că directorul închisorii a decis să dea curs măsurii înainte de încheierea acesteia, după ce a constatat o evoluție pozitivă a conduitei reclamantului (punctul 21 de mai sus). 45. Curtea constată totuși că, în cazul în care, potrivit reclamantului, nicio evaluare a capacității sale de a fi plasat la izolare nu a fost realizată de către administrația în cauză, din lipsă de a fi fost făcută de un medic n mai intervenint în închisoare, se pare că starea sa de sănătate nu justifica, în orice caz, recurgerea la o astfel de expertiză după ce a ieșit din închisoare. Într-adevăr, precum și instanțele interne lan menționate, nu s-a constatat nici o agravare a stării sale de sănătate: pe de o parte, reclamantul a reieșit în ziua lucrătoare următoare spitalizării sale, iar aceasta nu a fost considerată necesară de către psihiatrul din cadrul UHP (punctul 15 de mai sus) Pe de altă parte, singura atestare a reclamantului emisă de psihologul centrului de îngrijire constată o anumită evoluție a stării sale (punctul 10 de mai sus). Prin urmare, plasarea la izolare după spitalizarea reclamantului a putut fi menținută la decizia șefului unității. 46. Registrul penitenciarelor întocmit de guvern permite, de asemenea, să se constate că reclamantul a făcut obiectul unei monitorizări foarte regulate de către echipele de îngrijire. În plus, s-a verificat că starea sa de sănătate nu necesită amenajări ale detenției sale (punctul 16 de mai sus). 47. În cele din urmă, în ceea ce privește garanțiile procedurale, Curtea arată că înscrisurile din dosar demonstrează că reclamantul a beneficiat de o dezbatere contradictorie în prezența avocatului său în cadrul unei ședințe preliminare plasării sale în izolare definitivă (punctul 6 de mai sus). Anterior, reclamantul a primit o notificare cu privire la procedură și a formulat observații scrise (punctul 5 de mai sus). Reclamantul a introdus, de asemenea, două acțiuni la instanța de judecată și două apeluri la Consiliul de Stat, în aprilie și mai 2014, respinse de aceste instanțe. În cele din urmă, prin intermediul consiliului său de administrație, acesta a solicitat ca decizia să fie luată de către conducerea instituției Ö Õ Õ , care a fost refuzată inițial și, în cele din urmă, acceptată în iunie 2014, în aceste condiții, Curtea consideră că reclamantul a beneficiat de garanțiile procedurale minime necesare în acest domeniu și care vizează evitarea oricărui risc de decizie arbitrară ( mutatis mutandis A.T. No2), citată anterior, punctul 85. 48. Curtea concluzionează că reclamantul a fost plasat într-o izolare parțială și relativă justificată de motive de securitate și compatibilă cu starea sa de sănătate, care a făcut obiectul unei supravegheri medicale, că situația sa a fost reexaminată în mod regulat și că a beneficiat de garanțiile procedurale necesare pentru menținerea procedurii derbitraire. Prin urmare, Comisia consideră că, în conformitate cu art. 3 din Convenție, este necesar să fie respins pentru neajunsuri vădite de fond, în temeiul articolului 35 alineatul (3) litera (a) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, declară cererea inadmisibilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 mai 2020. Victor Soloveytchik Latif Hüseynov Ministru Adjunct Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

Requête n

o

5499/15

Cyril ASTRUC

contre la France

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 15 avril 2020 en un comité composé de

:

Lәtif Hüseynov,

président,

André Potocki,

Anja Seibert-Fohr,

juges,

et

de

Victor Soloveytchik,

greffier adjoint de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 23 janvier 2015,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

1.

Le requérant, M. Cyril Astruc, est un ressortissant français né en 1973 qui a été détenu à la maison d’arrêt de Fresnes. Il est représenté devant la Cour par M

e

P. Spinosi, avocat au Conseil d’État et à la Cour de cassation.

2.

Le gouvernement français («

le Gouvernement

») a été représenté par son agent, M. F. Alabrune, directeur des affaires juridiques du ministère de l’Europe et des Affaires étrangères.

A.

Les circonstances de l’espèce

3.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.

4.

Le requérant faisait l’objet de cinq mandats de dépôt, dans le cadre de d’informations judiciaires ouvertes à son encontre. Plusieurs d’entre elles concernaient des fraudes à la taxe carbone, lesquelles auraient consisté en un détournement de 146 millions d’euros via une société qui achetait et vendait des quotas de droits à polluer sans reverser la taxe sur la valeur ajoutée (TVA) à l’État français. Il était incarcéré à la maison d’arrêt de Fresnes depuis le 10 janvier 2014 dans le cadre de l’une de ces affaires.

5.

Par un courrier du 26 mars 2014, l’administration pénitentiaire informa le juge d’instruction chargé de l’information judiciaire que les écoutes téléphoniques pratiquées en détention avaient permis d’identifier les contacts extérieurs dont le requérant se servait pour obtenir des services. Il ressortait de ce courrier ce qui suit

:

«

(...) un renseignement très fiable de la détention était communiqué concernant l’utilisation d’un numéro de téléphone pour le compte de la personne détenue C. Astruc. Selon cette source, ce numéro de téléphone permettrait à Madame (...) d’entrer en contact avec des complices de la personne détenue C. Astruc. De fortes sommes d’argent auraient été remises à Madame (...) pour le compte de la personne détenue C. Astruc. Madame (...) est la compagne de la personne détenue codétenu de la personne détenue C. Astruc.

Au regard de son profil décrit dans la presse et des quatre mandats de dépôts décernés à son encontre notamment pour escroquerie réalisée en bande organisée, blanchiment en bande organisée, corruption active, trafic d’influence actif, une fouille de la cellule occupée était diligentée. Elle permettait la découverte d’un lecteur dvd, de deux bouteilles de parfum «

L’homme d’Yves Saint Laurent

» d’une bouteille après rasage (...) contenant de l’alcool interdit en détention.

Après vérifications, des écoutes téléphoniques de détention utilisées pour la personne détenue, il apparaît que des précautions avaient été prises pour changer ce numéro de téléphone. Ainsi mardi 5 mars 2014, un nouveau renseignement très fiable était communiqué concernant l’utilisation d’un nouveau numéro de téléphone pour le compte de la personne détenue C. Astruc (...) ».

6.

Le 8 avril 2014, le requérant fut placé à l’isolement à titre provisoire pour avoir été trouvé en possession, à nouveau, d’objets ne pouvant pas être achetés dans la prison (produits d’hygiène corporelle, corbeille à pain et une housse de couette). La décision de placement lui fut notifiée et il put présenter des observations écrites.

7.

Le 11 avril 2014, sur le fondement des articles R. 57-7-62 et suivants du code de procédure pénale (ci-après CPP, paragraphe 27 à 29 ci-dessous), et après un débat contradictoire, en présence de l’un de ses cinq avocats, au cours duquel le requérant reconnut détenir les objets litigieux,

le chef d’établissement pénitentiaire décida son placement à l’isolement du 12

avril 2014 au 12 juillet 2014, afin de «

prévenir la réitération de ces introductions frauduleuses d’objets

». Compte tenu de la reconnaissance des faits par le requérant, de ce qu’il avait été placé sous mandat de dépôt «

pour entre autres corruption active (proposition ou fourniture d’avantages à une personne dépositaire de l’autorité publique)

», ainsi que de la surveillance dont il avait fait l’objet par l’administration faisant état que ses capacités financières importantes lui permettaient de détourner les règles en vigueur dans le centre pénitentiaire et d’obtenir des services en provenance de l’extérieur, le placement à l’isolement fut considéré comme l’unique moyen de garantir la sécurité des personnes et de prévenir tout risque de trouble en détention.

8.

Le 13 avril 2014, le requérant saisit le juge des référés administratifs sur le fondement de l’article L. 521-2 du code de justice administrative (ci

‑

après

CJA, paragraphe 26 ci-dessous) aux fins de voir suspendre l’exécution de cette décision. Il fit valoir qu’il souffrait de claustrophobie et de troubles du sommeil, ainsi que d’une perte de repères spatio-temporels, aggravés par son placement à l’isolement.

9.

Par une ordonnance du 15 avril 2014, confirmée par le Conseil d’État le 23 avril 2014, le juge des référés rejeta la requête comme étant dépourvue de caractère d’urgence. Le juge indiqua que l’exécution d’une décision de placement à l’isolement d’un détenu ne traduisait pas, par elle-même, l’existence d’une situation d’urgence. Examinant ensuite

in concreto

la gravité des troubles invoqués par le requérant, il considéra que ni les éléments recueillis dans le cadre de l’instruction, ni ceux fournis par le requérant n’établissaient la réalité des troubles psychologiques et psychiques qu’il présenterait depuis son incarcération, non plus que l’aggravation de ces troubles depuis son placement à l’isolement.

10.

Le 18 avril 2014, une psychologue officiant au sein du centre de soins du centre pénitentiaire rédigea une attestation faisant état d’un suivi psychologique du requérant initié le 14 mars 2014. Cette attestation relève l’existence chez le requérant d’une fragilité thymique exacerbée par le placement en isolement, d’une fragilité narcissique et d’un sentiment de vulnérabilité, lui aussi accentué par l’isolement. Elle précise que le rythme des entretiens psychologiques et infirmiers a été doublé à partir du placement en isolement. Elle conclut

: «

le requérant montre une évolution certaine concernant sa capacité de remise en question, même si l’expression des affects reste encore précaire à ce jour

».

11.

Le 30 avril 2014, le requérant fut admis à l’unité psychiatrique d’hospitalisation (UPH) de la prison et se vit appliquer un protocole dit de mise en cellule d’isolement médical.

12.

Le même jour, l’avocat du requérant demanda au chef d’établissement la suspension de la mesure de placement à l’isolement en faisant valoir les conséquences de celle-ci sur l’état de santé du requérant.

13.

Le requérant ressortit de l’UPH le surlendemain, à sa demande, et fut replacé à l’isolement.

14.

Le 5 mai 2014, le requérant présenta une nouvelle demande de suspension de l’exécution de la décision le plaçant à l’isolement. Il fit notamment valoir que son état de santé s’était considérablement dégradé depuis son précédent recours et que la détention de produits d’hygiène et autres ne saurait constituer un risque pour l’établissement pénitentiaire ou les personnes.

15.

Par une ordonnance du même jour, le juge des référés rejeta la requête :

«

[l’] hospitalisation [du requérant] en secteur psychiatrique du centre pénitentiaire n’a duré que trois jours

; (...) [le requérant] ne produit aucun certificat émanant d’un psychiatre ou d’un médecin généraliste attestant que son hospitalisation devrait perdurer et [qu’il] n’est pas apte à reprendre la détention à l’isolement dans les conditions qui sont actuellement les siennes ; (...) le seul certificat qu’il produit est celui d’une psychologue du centre pénitentiaire de Fresnes, qui atteste que le requérant bénéficie d’un suivi psychologique au rythme d’une séance hebdomadaire, porté à deux séances depuis sa mise à l’isolement ; (...) sa compliance à ces séances permet une évolution certaine de son état ; qu’il n’est ainsi pas décrit une évolution défavorable de son état (...) »

16.

Le 9 mai 2014, le chef d’établissement rejeta la demande de l’avocat du requérant datée du 30 avril, au motif notamment, d’une part, qu’aucun médecin ne l’avait «

saisi de la nécessité d’aménager ses conditions de détention

» et, d’autre part, que s’il avait été admis le soir du 30 avril à

l’UPH, il en était ressorti le jour ouvrable suivant, à la suite à

son évaluation par le médecin psychiatre.

17.

Le 21 mai 2014, le requérant fit appel de l’ordonnance du 5

mai

18.

Dans un courrier du 16 juin 2014, le chef de l’établissement informa le juge d’instruction de la gestion de la détention du requérant. Il lui fit part de la vigilance particulière dont ce dernier faisait l’objet au vu de «

la sensibilité de son profil

». Il ajouta que d’autres saisies d’objets interdits en détention avaient été effectuées dans sa cellule, que le requérant bénéficiait de très nombreuses visites de ses conseils et d’aumôniers, de remises de colis de denrées alimentaires et qu’il achetait des produits en cantine dans des quantités telles («

entre février et avril 2014, il a cantiné chaque mois entre 1 626 euros et 1 988 euros

») qu’il avait fallu prévoir un stockage dans une autre cellule. Il précisa qu’à l’occasion de la visite de l’un de ses conseils au quartier d’isolement, celui-ci s’était présenté avec des écouteurs, un lecteur de musique mp3 et un flacon de parfum détectés à la suite du déclenchement du portique de sécurité et il lui avait été demandé de déposer ces objets avant de voir le requérant.

19.

Le 17 juin 2014, le requérant fut condamné disciplinairement à un confinement en cellule de détention ordinaire pendant sept jours en raison de la présence dans sa cellule d’une clé USB ne pouvant pas être achetée dans la prison.

20.

Dans un courrier du même jour adressé au directeur interrégional des services pénitentiaires de Paris, le chef d’établissement indiqua qu’il envisageait de lever la mesure d’isolement si le comportement du requérant évoluait favorablement. Il précisa qu’il se déciderait au terme de l’exécution de la sanction disciplinaire précitée.

21.

Le 23 juin 2014, soit avant le terme prévu, le directeur du centre pénitentiaire décida la levée de la mesure d’isolement, estimant que le requérant avait compris la nécessité de se conformer aux règles en détention et qu’il ne représentait plus un danger pour la sécurité de l’établissement.

22.

Il ressort des pièces fournies par le Gouvernement que le requérant a bénéficié de quatorze consultations médicales et qu’il a été vu sept fois par un psychologue au cours de son isolement.

23.

Le 23 juillet 2014, le Conseil d’État déclara non admis le pourvoi du requérant contre l’ordonnance du 5 mai 2014.

24.

Le 13 septembre 2017, le requérant fut condamné par le tribunal correctionnel de Paris à neuf ans de prison et un million d’euros d’amende dans l’affaire des fraudes à la taxe carbone. Le 9 septembre 2019, la cour d’appel de Paris porta la peine du requérant à dix ans de prison. En fuite, depuis sa remise en liberté en 2015, le requérant ne se présenta pas aux deux audiences. La cour d’appel a maintenu le mandat d’arrêt émis contre lui.

B.

Le droit interne pertinent

25.

Les dispositions relatives à l’isolement par mesure de précaution et de sécurité (appelé parfois isolement à titre préventif) dont a fait l’objet le requérant sont réglementées par les articles 726-1 et R. 57-7-62 du CPP (paragraphes 26 à 32 ci-dessous). Cet isolement est différent d’autres formes d’isolement, comme l’isolement à titre disciplinaire. Il se distingue de celui-ci notamment sur le plan de la durée et du régime de détention. Il peut être décidé pour une période de trois mois renouvelable (paragraphes 26, 27 et 29 ci-dessous

; à titre de comparaison, la mise en cellule disciplinaire peut être prononcée pour une durée variant entre sept et vingt jours selon le degré de gravité des fautes (article R 57-7-47 du CPP)). Son régime de détention diffère du régime ordinaire essentiellement par l’interdiction de participer aux activités organisées de façon collective (paragraphe 27 ci-dessous).

26.

L’article 726-1 du CPP est ainsi libellé

:

«

Toute personne détenue, sauf si elle est mineure, peut être placée par l’autorité administrative, pour une durée maximale de trois mois, à l’isolement par mesure de protection ou de sécurité soit à sa demande, soit d’office. Cette mesure ne peut être renouvelée pour la même durée qu’après un débat contradictoire, au cours duquel la personne concernée, qui peut être assistée de son avocat, présente ses observations orales ou écrites. L’isolement ne peut être prolongé au-delà d’un an qu’après avis de l’autorité judiciaire.

Le placement à l’isolement n’affecte pas l’exercice des droits visés à l’article 22

de la loi n

o

2009-1436 du 24 novembre 2009 pénitentiaire, sous réserve des aménagements qu’impose la sécurité.

Lorsqu’une personne détenue est placée à l’isolement, elle peut saisir le juge des référés en application de l’article L. 521-2 du code de justice administrative

».

27.

L’article R 57-7-62 du CPP est ainsi libellé

:

«

La mise à l’isolement d’une personne détenue, par mesure de protection ou de sécurité, qu’elle soit prise d’office ou sur la demande de la personne détenue, ne constitue pas une mesure disciplinaire.

La personne détenue placée à l’isolement est seule en cellule.

Elle conserve ses droits à l’information, aux visites, à la correspondance écrite et téléphonique, à l’exercice du culte et à l’utilisation de son compte nominatif.

Elle ne peut participer aux promenades et activités collectives auxquelles peuvent prétendre les personnes détenues soumises au régime de détention ordinaire, sauf autorisation, pour une activité spécifique, donnée par le chef d’établissement.

Toutefois, le chef d’établissement organise, dans toute la mesure du possible et en fonction de la personnalité de la personne détenue, des activités communes aux personnes détenues placées à l’isolement.

La personne détenue placée à l’isolement bénéficie d’au moins une heure quotidienne de promenade à l’air libre

».

28.

L’article R. 57-7-63 du CPP est ainsi libellé

:

«

La liste des personnes détenues placées à l’isolement est communiquée quotidiennement à l’équipe de l’unité de consultation et de soins ambulatoires de l’établissement.

Le médecin examine sur place chaque personne détenue au moins deux fois par semaine et aussi souvent qu’il l’estime nécessaire.

Ce médecin, chaque fois qu’il l’estime utile au regard de l’état de santé de la personne détenue, émet un avis sur l’opportunité de mettre fin à l’isolement et le transmet au chef d’établissement

».

29.

Les articles R. 57-7-66 à R.57-7-68 du CPP prévoient que la décision d’isolement d’office ou (prolongée) est ordonnée par le chef d’établissement pour une durée maximum de trois mois, et peut être renouvelée pour la même durée par le chef d’établissement (une fois), puis par le directeur interrégional des services pénitentiaires (deux fois) et ensuite par le ministre de la Justice. L’isolement ne peut pas être prolongé au-delà de deux ans, sauf à titre exceptionnel.

30.

L’article R. 57-7-73 du CPP est ainsi libellé

:

«

Tant pour la décision initiale que pour les décisions ultérieures de prolongation, il est tenu compte de la personnalité de la personne détenue, de sa dangerosité ou de sa vulnérabilité particulière, et de son état de santé.

L’avis écrit du médecin intervenant dans l’établissement est recueilli préalablement à toute proposition de renouvellement de la mesure au-delà de six mois et versé au dossier de la procédure ».

31.

L’article R. 57-7-75 du CPP est ainsi libellé

:

«

L’hospitalisation de la personne détenue ou son placement en cellule disciplinaire sont sans effet sur le terme de l’isolement antérieurement décidé

».

32.

L’article R. 57-7-76 du CPP est ainsi libellé

:

«

Il peut être mis fin à la mesure d’isolement à tout moment par l’autorité qui a pris la mesure ou qui l’a prolongée, d’office ou à la demande de la personne détenue

».

C.

Le droit international pertinent

33.

Il est renvoyé aux travaux du Comité européen pour la prévention de la torture et des peines ou traitements inhumains ou dégradants (CPT) et en particulier à son 21

e

rapport général (CPT/inf (2011)28) comportant des chapitres sur l’isolement (§§ 53 à 64 et, en particulier, §§ 57 c), 58 c) et 62). Le paragraphe 62 de ce rapport souligne que le personnel médical intervenant au sein de la prison ne doit pas participer au processus décisionnel relatif à l’isolement.

34.

Il est également renvoyé à la version révisée de «

L’ensemble de règles minima des Nations Unies pour le traitement des détenus (Règles Nelson Mandela) (la résolution A/RES/70/175)» et en particulier à la règle 44 qui dispose ce qui suit

:

«

Aux fins des présentes règles, l’isolement cellulaire signifie l’isolement d’un détenu pendant 22 heures par jour ou plus, sans contact humain réel. L’isolement cellulaire prolongé signifie l’isolement cellulaire pour une période de plus de 15 jours consécutifs

».

GRIEF

35.

Invoquant l’article 3 de la Convention, le requérant allègue que son maintien en isolement après une hospitalisation a constitué un traitement contraire à cette disposition. Il affirme, d’une part, qu’aucune raison ne justifiait que la mesure soit prolongée à ce stade et, d’autre part, que les autorités n’ont pas suffisamment pris en compte son état de santé au moment de décider son maintien à l’isolement.

EN DROIT

36.

Le requérant allègue que son maintien à l’isolement est contraire à

l’article 3 de la Convention, lequel est ainsi libellé

:

«

Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants

».

37.

Le Gouvernement fait valoir que le placement à l’isolement du requérant et son maintien ont été motivés par des raisons de sécurité compte tenu de son profil pénal et de l’utilisation de ses capacités financières pour contourner les règles en vigueur en détention et obtenir des services en provenance de l’extérieur de nature à troubler l’ordre public en détention. Il souligne que le placement de l’intéressé a fait l’objet d’un examen évolutif de la situation.

38.

Le Gouvernement affirme que le requérant a fait l’objet d’un suivi médical régulier qui n’a pas démontré de dégradation ou d’incompatibilité avec la mise à l’isolement. L’administration pénitentiaire a d’ailleurs adapté l’intensité du suivi médical pour s’assurer que le placement du requérant ne portait pas atteinte à ses droits.

39.

Enfin, le Gouvernement souligne que des garanties procédurales utiles ont entouré la procédure de placement à l’isolement, puisqu’un débat contradictoire avant la décision définitive a été organisé en présence de l’avocat du requérant et que celui-ci a exercé des recours aussi bien auprès de l’administration pénitentiaire qu’auprès des autorités judiciaires qui ont motivé leurs décisions.

40.

Le requérant souligne le caractère disproportionné de la mesure litigieuse, qui ne répondrait pas à un impératif de sécurité, et fait valoir que celle-ci n’a pas été justifiée par des motifs clairs et que son aptitude à l’isolement n’a pas été évaluée. Il considère que les objets saisis n’étaient pas dangereux et que les motifs du placement à l’isolement étaient succincts. Il estime qu’aucune évaluation n’a été faite de son aptitude à être placé au quartier d’isolement car les médecins du centre pénitentiaire ne sont pas habilités à se prononcer sur l’aptitude à l’isolement en tant que telle.

41.

Le requérant considère enfin que les garanties procédurales et les recours juridictionnels dont il a fait usage sont insuffisants.

42.

La Cour rappelle que l’isolement n’est pas, en soi, contraire à

l’article

3 de la Convention. La compatibilité d’une mesure d’isolement s’apprécie en fonction de sa durée, de sa rigueur, de l’objectif qu’elle poursuit et de son effet sur la personne détenue. Toute décision de placement à l’isolement ou de sa prolongation doit être dûment motivée, faire l’objet d’un examen évolutif des circonstances, de la situation et de la conduite de la personne détenue et celle-ci doit pouvoir bénéficier de garanties procédurales afin d’éviter tout risque d’arbitraire (

Ramirez Sanchez c. France

[GC], n

o

59450/00, §§ 123, 139 et 145, CEDH 2006

‑

IX,

Onoufriou c. Chypre

, n

o

24407/04, §§ 69-70, 7 janvier 2010 et

A.T. (No 2) c. Estonie

, n

o

70465/14, §§ 72-73, CEDH 2018).

43.

En l’espèce, la Cour constate que si, selon le requérant, les produits trouvés lors des fouilles de sa cellule ne présentaient pas une dangerosité particulière, l’administration pénitentiaire a fondé sa décision sur son profil pénal et ses capacités financières importantes lui permettant d’obtenir des services de personnes extérieures, venant ainsi troubler l’ordre public en détention. La Cour ne doute pas de l’objectif de la mesure litigieuse, à savoir la protection de l’ordre interne de l’établissement pénitentiaire ou de ses occupants, la surveillance du requérant ayant révélé à plusieurs reprises, et même lorsqu’il était placé en isolement, des incidents qui, mis en perspective avec le profil pénal de l’intéressé, pouvaient faire craindre la commission d’autres infractions (paragraphes 5, 6, 7 et 18 ci-dessus). La mesure litigieuse visait en particulier à clarifier comment le requérant se procurait les objets et produits non autorisés en détention et à empêcher la réitération des faits.

44.

La Cour relève par ailleurs que la décision d’isoler le requérant a été prise par le directeur de l’établissement pour une durée de trois mois, comme l’autorise les dispositions législatives et réglementaires internes (paragraphe 26 et 29 ci-dessous). Si cette durée peut aggraver les effets négatifs de l’isolement (paragraphe 33 et 34 ci-dessus), il convient de constater, premièrement, que le requérant n’a jamais prétendu ni devant les juridictions internes ni devant la Cour que la durée globale de son isolement constituait un traitement inhumain ou dégradant. Il ne s’est plaint en particulier devant la Cour, dans son formulaire de requête et dans ses observations, que du maintien de celui-ci après son hospitalisation, soit une période d’un mois et demi environ. Deuxièmement, la Cour constate que le requérant n’a jamais prétendu non plus que le régime de détention réservé aux personnes placées à l’isolement à des fins préventives prévu à l’article R 57-7-62 du CPP (paragraphes 25 et 27 ci-dessus), à savoir un régime qui préserve au minimum l’accès aux communications téléphoniques, les droits familiaux, le droit à l’information, l’accès à la cantine et une promenade quotidienne (paragraphes 18 et 27 ci-dessus), contrevenait à l’article 3 de la Convention. Troisièmement, le requérant ne s’est pas plaint non plus des conditions matérielles de son placement à l’isolement. Enfin, la Cour observe que le directeur de la prison a décidé de la mainlevée de la mesure avant son terme, après avoir constaté une évolution positive de la conduite du requérant (paragraphe 21 ci-dessus).

45.

La Cour note encore que si, selon le requérant, aucune évaluation de son aptitude à être placé à l’isolement n’a été réalisée par l’administration pénitentiaire, faute d’avoir été faite par un médecin n’intervenant pas dans la prison, il apparaît que son état de santé ne justifiait pas, en tout état de cause, le recours à une telle expertise après sa sortie de l’UHP. En effet, ainsi que les juridictions internes l’on noté, aucun élément ne démontrait une aggravation de son état de santé

: d’une part, le requérant est ressorti le jour ouvrable suivant son hospitalisation, et celle-ci n’a pas été jugée nécessaire par le psychiatre de l’UHP (paragraphe 15 ci-dessus)

; d’autre part, la seule attestation produite par le requérant émanant de la psychologue du centre de soins constate une «

évolution certaine

» de son état (paragraphe 10 ci-dessus). Dès lors, le placement à l’isolement après l’hospitalisation du requérant a pu être maintenu sur décision du chef de l’établissement.

46.

Le registre pénitentiaire produit par le Gouvernement permet également de constater que le requérant a fait l’objet d’un suivi très régulier par les équipes soignantes. Il a été en outre vérifié que son état de santé ne nécessitait pas des aménagements de sa détention (paragraphe 16 ci-dessus).

47.

Enfin, s’agissant des garanties procédurales, la Cour relève que les pièces du dossier démontrent que le requérant a bénéficié d’un débat contradictoire en présence de son avocat lors d’une audience préalable à son placement à l’isolement définitif (paragraphe 6 ci-dessus). Auparavant, le requérant a eu notification des pièces relatives à la procédure et a formulé des observations écrites (paragraphe 5 ci-dessus). Le requérant a également introduit deux recours auprès du juge des référés, puis deux appels devant le Conseil d’État, en avril et mai 2014, rejetés par ces différentes juridictions. Il a, enfin, par l’intermédiaire de son conseil, sollicité la mainlevée de la décision auprès de la direction de l’établissement pénitentiaire, qui a d’abord été refusée puis finalement acceptée en juin 2014. Dans ces conditions, la Cour estime que le requérant a bénéficié des garanties procédurales minimales requises en la matière et visant à éviter tout risque de décision arbitraire (

mutatis mutandis

,

A.T.

(

No2)

,

précité, § 85).

48.

La Cour conclut que le requérant a été placé dans un isolement partiel et relatif justifié par des raisons de sécurité et compatible avec son état de santé, lequel a fait l’objet d’une surveillance médicale, que sa situation a régulièrement été réexaminée et qu’il a bénéficié des garanties procédurales nécessaires permettant de préserver la procédure de l’arbitraire. Partant, elle estime que son grief tiré de l’article 3 de la Convention doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour,

Déclare

la requête irrecevable.

Fait en français puis communiqué par écrit le 14 mai 2020.

Victor Soloveytchik

Lәtif Hüseynov

Greffier adjoint

Président