SECȚIUNEA 1 Cerere nr. 2776/13 Christina-Maria-Inta BALANOU împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 28 aprilie 2020 într-un comitet compus din Aleš Pejchal, președintele Linos-Alender Sicilianos, Jovan Ilievski, judecători și de Renata Degener, graffière de secțiune, având în vedere cererea sus-menționată formulată la 17 aprilie 2013, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie FACE recurenta, Christina-Maria-Inta Balanou, este o resortisantă greacă născută în 1951 și rezidentă în Atena. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul S. Asimakopoulou și domnul Asimakoulou. A. Lappa, avocați care își desfășoară activitatea în Atena și, respectiv, Glyka Nera. Guvernul elen ( Recurenta este o diplomată pensionată și și-a început activitatea la 20 mai 1977 și a demisionat la 1 iulie 2011. Consiliul Suprem al Ministerului Afacerilor Externe ( Ανώτατο În mod repetat, reclamanta a fost de acord cu un aviz pentru o promovare a celui de-al treilea stat membru la gradul de ministru plenipotențiar, nivel B, dar opinia sa a fost defavorabilă de fiecare dată. Procedurile judiciare care au dus la promovarea retroactivă a reclamantei prin hotărârea nr. 4555/2001, Consiliul de Stat a încheiat un act al Consiliului de Miniștri (din 17 decembrie 1999) care refuza să o promoveze pe reclamantă la gradul de ministru plenipotențiar, la nivelul B, precum și un decret prezidențial (din 30 decembrie 1999) care refuza, de asemenea, să promoveze acest grad, și a trimis cauza la administrație în așa fel încât aceasta să reevalueze. La 5 decembrie 2002, cazul recurentei a fost prezentat Consiliului Suprem, care a emis încă o dată un aviz negativ. La 10 aprilie 2003, Consiliul de Miniștri a hotărât că nu a îndeplinit condițiile pentru a fi promovată la gradul menționat anterior. Sesizat de reclamant, Consiliul de Stat a adoptat decizia Consiliului de Miniștri și a retrimis cauza la administrație (hotărârea nr. 1560/2009). La 1 septembrie 2009, Consiliul Suprem s-a pronunțat din nou împotriva promovării recurentei. La 12 noiembrie 2009, aceasta a solicitat ministrului Afacerilor Externe să o promoveze retroactiv de la 7 ianuarie 2000 la gradul de ministru plenipotențiar, nivel B. Întrucât ministrul a respins această cerere, recurenta sesizează Curtea Administrativă d Comisia a constatat că, pentru a treia oară după administrație, nu și-a motivat suficient decizia privind aprecierea pentru anul 2000 și i-a retrimis cauza cu ordinul de a promova reclamanta la gradul de ministru plenipotențiar, nivelul B, cu efect retroactiv începând cu 7 ianuarie 2000. Curtea administrativă de apel s-a bazat pe o jurisprudență bine stabilită potrivit căreia, atunci când administrația se afla în imposibilitatea de a motiva suficient deciziile sale referitoare la aprecierea profesională a unui agent și la refuzul ulterior de a-l promova, aceasta depășea limitele puterii sale de apreciere. Potrivit acestei jurisprudențe, instanța administrativă se recunoștea în acest caz posibilitatea nu numai de a anula actul contestat, ci și de a-i da administrației posibilitatea de a-și promova poziția solicitată. 10. Printr-un decret prezidențial din 8 februarie 2013, publicat în Jurnalul Oficial din 11 februarie 2013, recurenta a fost promovată retroactiv de la 7 ianuarie 2000, la gradul de ministru plenipotențiar, nivel B. Prin intermediul unui nou decret prezidențial din 16 mai 2013, publicat în Jurnalul Oficial din 11 iunie 2013, aceasta a fost promovată retroactiv începând cu 14 iunie 2013. Mai 2003, gradul de ministru plenipotențiar, gradul A. Pe 1 octombrie 2013, Contabilitatea generală a statului stat a calculat diferența dintre salariul primit de reclamant înainte de promovare și cel care corespunde noului grad de ministru plenipotențiar, nivel B, începând cu 7 ianuarie 2000, apoi între salariul corespunzător acestuia din urmă și cel corespunzător noului grad de ministru plenipotențiar, nivel A, începând cu 14 mai 2003, ceea ce reprezenta o sumă totală de 100 994,68 EUR (EUR), care a fost vărsată în contul bancar al societății la 16 decembrie 2013 celelalte proceduri judiciare legate de neincluderea recurentei pe lista diplomaților promovați la gradul de ministru plenipotențiar 11. Între primul refuz împotriva cererii recurentei și promovarea acesteia, Consiliul de Stat a încheiat de șase ori pentru lipsa motivării suficiente alte acte ale Consiliului de Miniștri și alte decrete prezidențiale care nu includeau reclamanta pe lista diplomaților promovați la gradul de ministru plenipotențiar, nivel B, și a trimis de fiecare dată cauza în fața administrației. Mai exact prin Hotărârea nr. 1870/2003, Consiliul de Stat a încheiat un act al Consiliului de Miniștri din 23 august 2001 și un decret prezidențial din 14 septembrie 2001 prin Hotărârea nr 2054/2007, Consiliul de Stat a încheiat un act al Consiliului de Miniștri din 10 august 2004 și un decret prezidențial din 23 august 2004 ; în urma acestei anulări, Consiliul Suprem se pronunță împotriva promovării recurentei prin două decizii pronunțate la 17 și 23 iulie 2009 și, pe motiv că procedura a devenit fără obiect, instanța administrativă din recurs nu trebuie să se pronunțe asupra acțiunilor care au fost introduse de recurentă împotriva acestor decizii (hotărâri n 2773/2013 și 2774/2013) prin Hotărârea nr. 1559/2009, Consiliul de Stat a încheiat un act al Consiliului de Miniștri din 23 ianuarie 2003 și un decret prezidențial din 19 februarie 2003; în urma acestei anulări, Consiliul Suprem a pronunțat o decizie din 1 februarie 2003 septembrie 2009 împotriva promovării recurentei și a instanței administrative din cauza căreia se consideră că nu trebuie să se pronunțe cu privire la acțiunea pe care recurenta a introdus-o, considerând că procedura a devenit fără obiect (hotărârea nr. 2771/2013) prin hotărârea nr. 2318/2011, Consiliul de Stat a încheiat un act al Consiliului de Miniștri din 22 decembrie 2005 și un decret prezidențial din 31 decembrie 2005 prin Hotărârea nr. 2319/2011, Consiliul de Stat a încheiat un act al Consiliului de Miniștri din 19 septembrie 2005 și două decrete prezidențiale din 14 și 30 septembrie 2005 prin Hotărârea nr. 2320/2011, Consiliul de Stat a încheiat un proces-verbal al Consiliului Suprem al Ministerului Afacerilor Externe din 27 iunie 2007 și un decret prezidențial din 20 iulie 2007. În plus, în ceea ce privește refuzul administrației administrative de a promova recurenta în anii 2006, 2008, 2009 și 2011, Curtea administrativă de apel sesizată de recurentă consideră că nu este necesar să se pronunțe asupra acțiunilor introduse de aceasta, deoarece procedura nu mai era relevantă (hotărârile nr. 27732013, 27799/2013, 2780/2013, 27776/2013 și 2781/2013). Dreptul și practica internă relevante 13. Pentru dreptul și practica internă relevante, trebuie să se facă trimitere la hotărârea Galanopoulos c. Grecia 11949/09, §§ 25-28, 19 decembrie 2013). GRIEFS 14. Recurenta se plânge de încălcări ale articolelor 6 alineatul (1), 8 și 13 din convenție, precum și ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, recurenta se plânge mai întâi de o încălcare a dreptului său la o protecție judiciară efectivă a drepturilor sale cu caracter civil din cauza refuzului administrației de a se conforma hotărârilor Consiliului de Stat care au anulat pentru o lipsă de motivare suficientă actele prin care administrația refuza să o promoveze și pe baza termenului care s-a scurs între publicarea hotărârii nr. 4355/2001 al Consiliului de Stat și al Decretului prezidențial din 8 februarie 2013. Invocând art. 13 din Convenție, aceasta susține, de asemenea, că nu a formulat niciun recurs efectiv prin care să se fi putut plânge de executarea hotărârilor Consiliului de Stat. Pe marginea unghiului articolului 8 din Convenție, Comisia susține că refuzul administrației de a se conforma hotărârilor instanțelor administrative a avut consecințe asupra vieții sale profesionale. În cele din urmă, pe teren de la art. 1 din Protocolul nr. 1, aceasta se declară că, în urma hotărârii nr. 2203/2012 pronunțat de Curtea Administrativă de Apel Administrație avea obligația, în primul rând, de a-i plăti diferența de salarizare care decurgea din promoțiile sale retroactive și, în al doilea rând, de a proceda la aprecierea sa pentru acordarea următoarelor niveluri. Dispozițiile invocate de recurentă sunt astfel formulate în părțile lor relevante în speță art. 6 alineatul (1) din Convenție Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) art. 8 din Convenție Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private (...) O autoritate publică nu poate interveni în exercitarea acestui drept decât în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, securitatea publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralității sau protecția drepturilor și libertăților altei țări. art. 13 din Convenție Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost comisă de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenție Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietății sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. 16. Considerând că reclamanta nu mai poate să-și asume responsabilitatea de a-și revendica dreptul de a-și exercita dreptul de a-și revendica dreptul de proprietate asupra unei persoane. În ceea ce privește presupusa lipsă de calitate a victimei, guvernul solicită Curții să respingă cererea. 17. El susține că nu numai reclamanta a fost promovată la gradul solicitat, ci și că este văzută plătind diferența dintre salariul pe care l-a primit înainte de promovarea sa și cel care corespundea noului grad din anul 2000. În decembrie 2013, și nu la 28 aprilie 2014 ca la . . El consideră că, în cazul în care, în momentul introducerii cererii sale, recurenta ar fi furnizat aceste informații Curții, aceasta din urmă ar fi adresat în momentul comunicării cauzei către guvern și nici întrebările din perspectiva articolului 6 și a celor de pe teren la art. 1 din Protocolul nr. 19. Recurenta consideră că aceasta continuă să fie victimă a convenției. În primul rând, Comisia susține că, în pofida unui număr mare de hotărâri în favoarea sa care anulau refuzul administrației de a o promova, aceasta a trebuit să aștepte 12 ani înainte ca a treia anulare ulterioară a refuzului de a o promova în 1999 să nu fi fost pronunțată și că nu a putut beneficia de jurisprudența care, potrivit acesteia, permite instanței competente să se substituie administrației și să îi acorde promovarea în cauză. Ea consideră că, în acest timp ea nu a fost în măsură să-și asume responsabilităile înalte care, în opinia sa, corespundeau capacităilor și competenelor sale. 20. În al doilea rând, ea a declarat că ca urmare a hotărârii n 2203/2012 pronunțat de instanța administrativă de apel la administrație ar fi trebuit să șteargă toate consecințele care au rezultat, în opinia sa, din acordarea cu întârziere a promovării sale. În special, Comisia susține că administrația ar fi trebuit să examineze retroactiv dacă aceasta îndeplinește condițiile necesare pentru a obține o promovare la gradul de ambasador, considerând că, în 2008, aceasta totaliza un număr suficient de ani de serviciu pentru a beneficia de o astfel de promovare. În plus, Comisia consideră că, în momentul pensionării sale, administrația ar fi trebuit să-i atribuie titlul de ministru plenipotențiar onorific, astfel încât să poată beneficia de privilegiile aferente acestui titlu, cum ar fi deținerea unui pașaport diplomatic. 21. Curtea amintește că o decizie sau măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-l priva de calitatea de victimă a unei victime mai puțin în sensul articolului 34 din convenție, cu excepția cazului în care autoritățile naționale recunosc, în mod explicit sau în esență, apoi repară încălcarea Convenției (a se vedea, de exemplu, Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, §§ 69 și următoarele, seria A n 51, Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999 VI, și Gäfgen c. Germania [GC], n 22978/05, § 115, CEDH 2010. În ceea ce privește repararea adecvată și suficientă Pentru a remedia la nivel intern încălcarea unui drept garantat prin convenție, Curtea consideră în general că aceasta depinde de ansamblul circumstanțelor cauzei, în special în ceea ce privește natura încălcării Convenției care se află în joc (a se vedea, de exemplu, Gäfgen , citată anterior, § 116 22.). În speță, Curtea arată că, printr-o serie lungă de hotărâri pronunțate de Consiliul de Stat, Consiliul de Stat a constatat că diferitele proceduri administrative de apreciere ale recurentei care fuseseră puse în aplicare în scopul de a decide cu privire la promovarea acesteia erau, în mod implicit, suficient de motivate. În special, Consiliul de Stat a considerat că, în cadrul acestor proceduri la nivelul administrației publice, nu a reușit să își motiveze suficient deciziile în sensul că recurenta nu deținea competențele profesionale necesare pentru a fi promovată la postul solicitat. Într-adevăr, de fiecare dată când Consiliul de Stat a câștigat câștig de cauză, organul competent al Ministerului Afacerilor Externe se întrunea pentru a emite un nou aviz, dar nu a reușit totuși să adopte un act suficient de motivat. Cu toate acestea, Curtea constată că administrația nu a avut obligaia de a promova reclamanta după hotărârile pronunțate de Consiliul de Stat, acesta din urmă retrimițând întotdeauna cauza în fața administrației în scopul unei noi aprecieri a competenelor . 23. La 14 septembrie 2012, în urma procedurii inițiate de către Tribunalul de Miniștri împotriva primului act al Consiliului de Miniștri și împotriva primului decret prezidențial (ambele emis în decembrie 1999), refuzând să îl includă pe lista diplomaților promovați în gradul de ministru plenipotențiar. 24. Or, Curtea ia notă de faptul că mai târziu, în urma acestei hotărâri, recurenta a fost promovată, retroactiv de la 7 ianuarie 2000, la gradul de ministru plenipotențiar, nivel B, printr-un decret prezidențial din 8 februarie 2013 publicat în Jurnalul Oficial din 11 februarie 2013. Prin intermediul unui alt decret prezidențial din 16 mai 2013, publicat în Jurnalul Oficial din 11 iunie 2013, recurenta a fost promovată retroactiv, începând cu 14 mai 2003, la gradul de ministru plenipotențiar, nivel A. 25. Astfel, în ceea ce privește prejudiciul suferit de reclamantă în ceea ce privește evoluția carierei sale, Curtea consideră că hotărârea nr. 2203/2012 și măsurile luate ulterior de către administrație au remediat situația în litigiu. Ea nu împărtășește argumentul recurentei care susține că: o executare corectă a hotărârii menționate mai sus: obligaia ca administrația să procedeze retroactiv la aprecierea sa în scopul promovării sale la grade superioare : reclamanta care nu și-a exercitat funcțiile cu răspundere la care a fost promovată ca urmare a hotărârii Curții Administrative de Apel, promovarea la grade și mai mari a fost pur speculativă 26. În plus, din documentele prezentate de guvern în fața Curții și întocmite de Hotărârea de Finanțe a Ministerului Afacerilor Externe și de Contabilitatea generală a statului reiese că, pentru perioada cuprinsă între 7 ianuarie 2000 și 1 octombrie 2011, recurenta se poate plăti diferența de salarizare care rezultă din promovarea sa retroactivă începând cu 7 octombrie 2011. ianuarie 2000 la gradul de ministru plenipotențiar, nivel B, și începând cu 14 mai 2003, la gradul de ministru plenipotențiar, nivel A. Această sumă, care este de 100 994,68 EUR, a fost depusă în contul bancar al la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2203/2012 din 14 septembrie 2012. În cazul în care reclamanta ar fi dorit să obțină sume suplimentare, cum ar fi despăgubiri pentru daune morale sau dobânzi la diferența de salarizare care i-a fost plătită, aceasta ar fi sesizată, fără îndoială, instanțele administrative în temeiul articolului 105 din legea de origine a codului civil, așa cum a făcut reclamantul în cauza Galanopoulos (hotărârea citată mai sus), similar prezentei specii. 27. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanta, în ceea ce privește despăgubirea sa pentru pretinsul prejudiciu material, nu poate invoca calitatea de "victima" în sensul articolului 34 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Adoptată în limba franceză și comunicată în scris la 4 iunie 2020. Renata Degener Aleš Pejchal Modulul Adjunct Președinte
Requête n
o
27760/13
Christina-Maria-Inta BALANOU
contre la Grèce
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant le 28 avril 2020 en un comité composé de
:
Aleš Pejchal,
président
,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Jovan Ilievski,
juges
,
et de Renata Degener,
greffière adjointe de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 avril 2013,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Christina-Maria-Inta Balanou, est une ressortissante grecque née en 1951 et résidant à Athènes. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
e
2.
Le gouvernement grec («
le Gouvernement
») a été représenté par le délégué de son agent, M. K. Georgiadis, assesseur auprès du Conseil juridique de l’État.
Les circonstances de l’espèce
3.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
4.
La requérante est une diplomate à la retraite. Elle prit ses fonctions le 20
mai 1977 et démissionna le 1
er
juillet 2011. Le Conseil suprême du service du ministère des Affaires étrangères (
Ανώτατο Υπηρεσιακό Συμβούλιο
– «
le Conseil suprême
») procéda à de nombreuses reprises à l’appréciation de la requérante en vue d’émettre un avis pour une promotion de l’intéressée au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B, mais son avis fut à chaque fois défavorable.
Les procédures judiciaires ayant abouti à la promotion rétroactive de la requérante
5.
Par l’arrêt n
o
4555/2001, le Conseil d’État annula un acte du Conseil des ministres (du 17 décembre 1999) qui refusait de promouvoir la requérante au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B, ainsi qu’un décret présidentiel (du 30 décembre 1999) qui refusait également de promouvoir l’intéressée à ce grade, et il renvoya l’affaire à l’administration afin qu’elle procédât à une nouvelle appréciation.
6.
Le 5 décembre 2002, le cas de la requérante fut soumis au Conseil suprême, qui émit une nouvelle fois un avis négatif. Le 10
avril 2003, le Conseil des ministres jugea que l’intéressée ne remplissait pas les conditions pour être promue au grade précité. Saisi par la requérante, le Conseil d’État annula la décision du Conseil des ministres et renvoya à nouveau l’affaire à l’administration (arrêt n
o
1560/2009).
7.
Le 1
er
septembre 2009, le Conseil suprême se prononça une nouvelle fois contre la promotion de la requérante. Le 12 novembre 2009, celle-ci demanda au ministre des Affaires étrangères de la promouvoir rétroactivement à compter du 7 janvier 2000 au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B. Le ministre ayant opposé un refus à cette demande, la requérante saisit la cour administrative d’appel d’Athènes le 20
décembre 2011d’un recours en annulation de cette décision.
8.
Le 14 septembre 2012, la cour administrative d’appel rendit l’arrêt n
o
2203/2012 par lequel elle annulait pour défaut de motivation suffisante le refus du ministre. Elle constata que pour la troisième fois consécutive l’administration n’avait pas suffisamment motivé sa décision concernant l’appréciation pour l’année 2000 et lui renvoya l’affaire avec l’injonction de promouvoir la requérante au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B, avec effet rétroactif à compter du 7 janvier 2000.
9.
La cour administrative d’appel se fonda sur une jurisprudence bien établie selon laquelle, lorsque l’administration se trouvait dans l’impossibilité de motiver suffisamment ses décisions relatives à l’appréciation professionnelle d’un agent et au refus consécutif de le promouvoir, elle dépassait les limites de son pouvoir d’appréciation. D’après cette jurisprudence, la juridiction administrative se reconnaissait dans ce cas la possibilité non seulement d’annuler l’acte contesté mais aussi d’ordonner à l’administration de promouvoir l’intéressé au poste sollicité.
10.
Par un décret présidentiel du 8 février 2013, publié au Journal officiel du 11 février 2013, la requérante fut promue, rétroactivement à compter du 7 janvier 2000, au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B. Par un nouveau décret présidentiel du 16 mai 2013, publié au Journal officiel du 11 juin 2013, elle fut promue, rétroactivement à compter du 14
mai 2003, au grade de ministre plénipotentiaire, échelon A. Le 1
er
octobre 2013, la Comptabilité générale de l’État calcula la différence entre le salaire perçu par la requérante avant sa promotion et celui correspondant au nouveau grade de ministre plénipotentiaire, échelon B, à compter du 7 janvier 2000, puis entre le salaire correspondant à ce dernier et celui correspondant au nouveau grade de ministre plénipotentiaire, échelon A, à compter du 14 mai 2003, ce qui représentait une somme totale de 100
994,68 euros (EUR), qui fut versée sur le compte bancaire de l’intéressée le 16 décembre 2013.
Les autres procédures judiciaires afférentes à la non-inclusion de la requérante sur la liste des diplomates promus au grade de ministre plénipotentiaire
11.
Entre le premier refus opposé à la demande de la requérante et la promotion de celle-ci, le Conseil d’État annula à six reprises pour défaut de motivation suffisante d’autres actes du Conseil des ministres et d’autres décrets présidentiels qui n’incluaient pas la requérante sur la liste des diplomates promus au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B, et il renvoya à chaque fois l’affaire à l’administration. Plus précisément
:
–
par l’arrêt n
o
1870/2003, le Conseil d’État annula un acte du Conseil des ministres du 23 août 2001 et un décret présidentiel du 14 septembre 2001
;
–
par l’arrêt n
o
2054/2007, le Conseil d’État annula un acte du Conseil des ministres du 10 août 2004 et un décret présidentiel du 23 août 2004
; à la suite de cette annulation, le Conseil suprême se prononça contre la promotion de la requérante par deux décisions rendues respectivement le 17
et le 23 juillet 2009, et, au motif que la procédure était devenue sans objet, la cour administrative d’appel estima ne pas devoir statuer sur les recours qui avaient été introduits par la requérante contre ces décisions (arrêts n
os
2773/2013 et 2774/2013)
;
–
par l’arrêt n
o
1559/2009, le Conseil d’État annula un acte du Conseil des ministres du 23 janvier 2003 et un décret présidentiel du 19
février 2003
; à la suite de cette annulation, le Conseil suprême se prononça par une décision du 1
er
septembre 2009 contre la promotion de la requérante, et la cour administrative d’appel estima ne pas devoir statuer sur le recours que la requérante avait introduit, considérant que la procédure était devenue sans objet (arrêt n
o
2771/2013)
;
–
par l’arrêt n
o
2318/2011, le Conseil d’État annula un acte du Conseil des ministres du 22 décembre 2005 et un décret présidentiel du 31 décembre 2005
;
–
par l’arrêt n
o
2319/2011, le Conseil d’État annula un acte du Conseil des ministres du 19 septembre 2005 et deux décrets présidentiels des 14 et 30
septembre 2005
;
–
par l’arrêt n
o
2320/2011, le Conseil d’État annula un procès-verbal du Conseil suprême du service du ministère des Affaires étrangères du 27
juin 2007 et un décret présidentiel du 20 juillet 2007.
12.
En outre, en ce qui concerne le refus de l’administration de promouvoir la requérante pour les années 2006, 2008, 2009 et 2011, la cour administrative d’appel, saisie par la requérante, estima ne pas devoir se prononcer sur les recours introduits par celle-ci, car la procédure était devenue sans objet (arrêts n
os
2777/2013, 2779/2013, 2780/2013, 2776/2013 et 2781/2013).
Le droit et la pratique internes pertinents
13.
Pour le droit et la pratique internes pertinents, il convient de se référer à l’arrêt
Galanopoulos c. Grèce
(n
o
11949/09, §§
25-28, 19
décembre 2013).
14.
La requérante se plaint de violations des articles 6 § 1, 8 et 13 de la Convention ainsi que de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
15.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint tout d’abord d’une atteinte à son droit à une protection judiciaire effective de ses droits de caractère civil à raison du refus de l’administration de se conformer aux arrêts du Conseil d’État ayant annulé pour défaut de motivation suffisante les actes par lesquels l’administration refusait de la promouvoir et à raison du délai qui s’était écoulé entre la publication de l’arrêt n
o
4355/2001 du Conseil d’État et celle du décret présidentiel du 8
février 2013. Invoquant l’article 13 de la Convention, elle allègue aussi n’avoir disposé d’aucun recours effectif au travers duquel elle aurait pu se plaindre de l’inexécution des arrêts du Conseil d’État. Sous l’angle de l’article 8 de la Convention, elle soutient que le refus de l’administration de se conformer aux arrêts des juridictions administratives a eu des répercussions sur sa vie professionnelle. Enfin, sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1, elle argue qu’à la suite de l’arrêt n
o
2203/2012 rendu par la cour administrative d’appel l’administration avait l’obligation, en premier lieu, de lui verser la différence de salaire qui résultait de ses promotions rétroactives et, en second lieu, de procéder à son appréciation pour l’octroi des échelons suivants.
Les dispositions invoquées par la requérante sont ainsi libellées dans leurs parties pertinentes en l’espèce
:
Article 6 § 1 de la Convention
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Article 8 de la Convention
«
1.
Toute personne a droit au respect de sa vie privée (...)
2.
Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui.
»
Article 13 de la Convention
«
Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
»
Article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
»
16.
Estimant que la requérante ne peut plus se prétendre «
victime
» d’une violation de la Convention et qu’elle n’a pas épuisé les voies de recours internes, le Gouvernement invite la Cour à rejeter la requête.
17.
En ce qui concerne le défaut allégué de la qualité de «
victime
», il soutient que non seulement la requérante a été promue au grade sollicité, mais qu’elle s’est vu verser la différence entre son salaire qu’elle percevait avant sa promotion et celui correspondant à son nouveau grade depuis l’an 2000.
18.
Il ajoute, documents à l’appui, que la différence de salaire résultant des promotions rétroactives de la requérante a été versée à celle-ci le 16
décembre 2013, et non le 28 avril 2014 comme l’affirme l’intéressée. Il estime que si au moment de l’introduction de sa requête la requérante avait fourni cette information à la Cour, celle-ci n’aurait posé lors de la communication de l’affaire au Gouvernement ni les questions sous l’angle de l’article 6 ni celles sur le terrain de l’article 1 du Protocole n
o
1.
19.
La requérante considère qu’elle continue d’être victime de la Convention. Elle soutient en premier lieu que, malgré un grand nombre d’arrêts en sa faveur qui annulaient les refus de l’administration de la promouvoir, elle avait dû attendre douze ans avant que la troisième annulation consécutive du refus de la promouvoir en 1999 ne fût prononcée et qu’elle ne pût bénéficier de la jurisprudence qui, indique-t-elle, permettait à la juridiction compétente de se substituer à l’administration et d’enjoindre à celle-ci de lui accorder la promotion en question. Elle considère que pendant ce temps elle n’a pas été en mesure d’assumer les hautes responsabilités qui, selon elle, correspondaient à ses capacités et à ses compétences.
20.
En deuxième lieu, elle allègue qu’à la suite de l’arrêt n
o
2203/2012 rendu par la cour administrative d’appel l’administration aurait dû effacer toutes les conséquences qui étaient résultées, selon elle, de l’octroi tardif de sa promotion. Plus particulièrement, elle soutient que l’administration aurait dû examiner de manière rétroactive si elle remplissait les conditions requises pour l’obtention d’une promotion au grade d’ambassadeur, considérant qu’en 2008 elle totalisait un nombre d’années de service suffisant pour prétendre à une telle promotion. En outre, elle estime qu’au moment de son départ à la retraite l’administration aurait dû lui attribuer le titre de ministre plénipotentiaire honoraire afin qu’elle pût bénéficier des privilèges attachés à ce titre, comme par exemple la détention d’un passeport diplomatique.
21.
La Cour rappelle qu’une décision ou mesure favorable au requérant ne suffit pas en principe à le priver de la qualité de «
victime
» aux fins de l’article 34 de la Convention, sauf si les autorités nationales reconnaissent, explicitement ou en substance, puis réparent la violation de la Convention (voir, par exemple,
Eckle c.
Allemagne
, 15 juillet 1982, §§ 69 et suiv., série
A n
o
51,
Dalban c.
Roumanie
[GC], n
o
‑
VI, et
Gäfgen c.
Allemagne
[GC], n
o
22978/05, § 115, CEDH 2010). En ce qui concerne la réparation «
adéquate
» et «
suffisante
» pour remédier au niveau interne à la violation d’un droit garanti par la Convention, la Cour considère généralement qu’elle dépend de l’ensemble des circonstances de la cause, eu égard en particulier à la nature de la violation de la Convention qui se trouve en jeu (voir, par exemple,
Gäfgen
, précité, § 116).
22.
En l’occurrence, la Cour relève que par une longue série d’arrêts le Conseil d’État a constaté que les différentes procédures administratives d’appréciation de la requérante qui avaient été mises en œuvre aux fins de décider de la promotion de celle-ci péchaient par défaut de motivation suffisante. En particulier, le Conseil d’État a estimé que dans le cadre de ces procédures l’administration n’était pas parvenue à suffisamment motiver ses décisions concluant que la requérante n’avait pas les aptitudes professionnelles nécessaires pour être promue au poste sollicité. En effet, à chaque fois que l’intéressée obtenait gain de cause devant le Conseil d’État, l’organe compétent du ministère des Affaires étrangères se réunissait pour émettre un nouvel avis, mais sans pour autant parvenir à adopter un acte suffisamment motivé. La Cour observe toutefois que l’administration n’avait pas l’obligation de promouvoir la requérante après les arrêts rendus par le Conseil d’État, celui-ci ayant à chaque fois renvoyé l’affaire à l’administration aux fins d’une nouvelle appréciation des compétences de l’intéressée.
23.
L’administration s’est vu enjoindre de promouvoir la requérante par l’arrêt rendu par la cour administrative d’appel le 14 septembre 2012 à la suite de la procédure engagée par l’intéressée contre le premier acte du Conseil des ministres et contre le premier décret présidentiel (tous deux émis en décembre 1999) refusant de l’inclure sur la liste des diplomates promus au grade de ministre plénipotentiaire.
24.
Or la Cour note qu’à la suite de cet arrêt la requérante a été promue, rétroactivement à compter du 7 janvier 2000, au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B, par un décret présidentiel du 8 février 2013 publié au Journal officiel du 11 février 2013. Par un autre décret présidentiel du 16 mai 2013, publié au Journal officiel du 11 juin 2013, la requérante a de nouveau été promue, rétroactivement à compter du 14 mai 2003, au grade de ministre plénipotentiaire, échelon A.
25.
Ainsi, en ce qui concerne le dommage prétendument subi par l’intéressée quant à l’évolution de sa carrière, la Cour estime que l’arrêt n
o
2203/2012 et les mesures prises par la suite par l’administration ont remédié à la situation litigieuse. Elle ne partage pas l’argument de la requérante qui soutient qu’une exécution correcte de l’arrêt précité comportait l’obligation pour l’administration de procéder rétroactivement à son appréciation aux fins de sa promotion à des grades supérieurs
: la requérante n’ayant pas exercé les fonctions à responsabilité auxquelles elle a été promue à la suite de l’arrêt de la cour administrative d’appel, la promotion à des grades encore supérieurs était purement spéculative.
26.
En outre, il ressort des documents produits par le Gouvernement devant la Cour et établis par la direction des finances du ministère des Affaires étrangères et par la Comptabilité générale de l’État que pour la période du 7 janvier 2000 au 1
er
octobre 2011 la requérante s’est vu verser la différence de salaire résultant de sa promotion rétroactive à compter du 7
janvier 2000 au grade de ministre plénipotentiaire, échelon B, et à compter du 14 mai 2003, au grade de ministre plénipotentiaire, échelon A. Cette somme, qui s’élevait à 100
994,68 EUR, a été déposée sur le compte bancaire de l’intéressée le 16 décembre 2013, soit six mois environ après la publication au Journal officiel du 11 juin 2013 de la promotion de la requérante à l’échelon A et un peu plus d’un an après l’arrêt n
o
2203/2012 du 14 septembre 2012. Si la requérante avait souhaité obtenir des sommes supplémentaires, telles une indemnité pour dommage moral ou des intérêts sur la différence de salaires qui lui a été versée, elle aurait sans doute saisi les juridictions administratives sur le fondement de l’article 105 de la loi d’accompagnement du code civil, comme l’avait fait le requérant dans l’affaire
Galanopoulos
(arrêt précité), similaire à la présente espèce.
27.
La Cour considère donc que la requérante, en ce qui concerne son indemnisation pour le dommage matériel allégué, ne peut se prévaloir de la qualité de «
victime
» au sens de l’article 34 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 4 juin 2020.
Renata Degener
Aleš Pejchal
Greffière adjointe
Président