SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE Cerere n 43978/07 M Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA societății reclamante este o societate anonimă de drept turcesc din Amasia. Ea a fost reprezentată în fața Curții de către domnul N.M. Polat și domnul Polat, avocați care exercită la Amasiaa. Guvernul turc ( În 1997, Turcia și Rusia au semnat un acord internațional privind construirea unei conducte pentru transportul gazelor naturale din Rusia către Turcia, prin Marea Neagră. La 7 decembrie 1999, ministerul turc al lamelei și al resurselor naturale a decis că interesul public a ordonat ca bunurile imobiliare situate pe traseul proiectului de conducte dintre Samsun și Ankara Ö expropriete. Într-adevăr, BOTAȘ (societatea națională de transport din Turcia) a creat în beneficiul administrației pe o parte a terenului aparținând societății reclamante o servietă de trecere pentru gazoduct, în schimbul punerii la dispoziție a unui serviciu financiar. Societatea reclamantă sesizează instanțele administrative cu privire la o acțiune în anulare a deciziei din 7 decembrie 1999 și susținea că traseul conductei nu ține seama de interesele sale și că, prin urmare, ar trebui modificat. : Conducta traversa acum parcela nr 18, unde se afla macaraua fixă a societății reclamante parcela nr 18 aparținea inițial R.Ö. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ; și-a dat acordul cu privire la crearea, în beneficiul administrației, a unei obligații de trecere reprezentând o rază de 590,70 m pe o suprafață totală de 5951,65 , în schimbul transferului unei despăgubiri financiare; registrul funciar fusese adnotat în consecință la 23 august 2000 ; societatea reclamantă dobândise această parcelă de teren la 9 aprilie 2001. (10) La 5 martie 2007, instanțele administrative au decăzut din următoarele motive: societatea reclamantă nu a contestat în fața justiției acordul internațional intrat în vigoare la 4 aprilie 1998, care constituia temeiul legal al deciziei de expropriere din 7 decembrie 1999. Conform acestui acord internațional dintre Turcia și Rusia, conducta de gaz urma să urmeze, pe cât posibil, o suprafață de 2 534 m pe cele 10 185 m ale parcelei nr 17 aparținând societății reclamante, să facă obiectul unei exproprieri corespunzătoare, iar această parte a terenului expropriat nu cuprindea nici construcții, nici instalații ; proiectul inițial fusese modificat pentru a evita instalațiile. 11. Societatea reclamantă sesizează instanța de mare instanță din Suluova cu privire la o cerere de despăgubire. Expusă că servirea conductei a făcut întreaga parcelă nr. 18 inutilizabilă, susținând că a suferit un prejudiciu suplimentar care nu a fost acoperit de dreptul de liberă circulație. 12. Prin hotărârea din 18 noiembrie 2014, Curtea de Casație a respins cererea sa. 13. La 22 decembrie 2015, Curtea de Casație a încălcat hotărârea din următoarele motive: ar fi trebuit mai întâi să stabilească dacă terenul în cauză era un teren agricol sau un teren de construcție. În cele din urmă, ar fi trebuit să se verifice dacă acest teren ar putea fi utilizat în continuare în pofida prezenței conductei de gaz. În cele din urmă, ar fi trebuit să se cuantifice eventualul prejudiciu suferit de societatea reclamantă ca urmare a restricțiilor cauzate de servitutea conductei de gaz, specificând în special costul demontării și de deplasare a macaralei fixe a întreprinderii. Curtea de Casație a trimis cauza Tribunalului de Mare Instanță din Sulu. 15. La ultima ședință în fața Tribunalului de Mare Instanță din Sulu, care are loc la 21 august 2019, a fost pronunțată o expertiză judiciară și următoarea ședință a fost stabilită la 28 noiembrie 2019. Conform elementelor dosarului, procedura este încă în curs de desfășurare în fața acestei instanțe. GRIFS 16. Invocând art. 6 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, societatea reclamantă se plânge de crearea servitutei în litigiu și de refuzul instanțelor interne de la anulare. În special, Comisia susține că decizia care a aprobat proiectul de conducte de gaze n a fost însoțită de niciun traseu suficient de precis care i-ar fi permis să știe că viitorul gazoduct urma să treacă prin mijlocul fabricii sale și că, prin urmare, nu se putea aștepta de la aceasta să fie lovit. Societatea reclamantă susține că circumstanțele cauzei au încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 din convenție. 18. Guvernul pledează pentru neobosirea căilor de atac interne. El consideră că: în orice caz, cererea este vădit nefondată din cauza, printre altele, a neglijenței de care ar fi dat dovadă societatea reclamantă în momentul dobândirii terenului nr. 18. 37685/10 și 22768/12, § 126, 20 martie 2018), Curtea consideră că este necesar să se examineze afirmațiile societății reclamante numai din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție. 20. Aceasta reamintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, care trebuie să fie atât legate de încălcările incriminate, disponibile cât și adecvate. 21. În speță, Comisia observă că instanțele administrative au examinat legalitatea exproprierii în litigiu și că au considerat că exproprierea în cauză era conformă cu acordul internațional, pe care nu ar fi trebuit să îl modifice traseul servitutei de trecere a conductei, care trebuia să fie cât mai mult posibil, și că parcela n 17 nu a fost afectată în mod direct de această cale, dat fiind că partea de teren în cauză nu cuprinde nici clădirea, nici instalarea întreprinderii. 22. În acest punct, Curtea reamintește că este de competența principală a autorităților naționale și, în special, a instanțelor, deînălțime și de aplicare a dreptului intern (Slivenko c. Letonia [GC], n 48321/99, § 105, CEDH 2003 X; și Germania [GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 86, CEDO 2005 VI. Curtea are competența limitată de a verifica respectarea dreptului intern, mai ales dacă niciun element din dosar nu îi permite să concluzioneze că autoritățile au aplicat în mod vădit greșit sau au condus la concluzii arbitrare ale dispozițiilor legale în cauză (Beyeler c. Italia [GC], nr. 33202/96, § 108, CEDO 2000 I. În circumstanțele speciale ale acestei specii, aceasta nu percepe niciun element de natură să îl facă să creadă că încheierea instanțelor administrative era lipsită de orice temei juridic sau contrar dispozițiilor dreptului intern și ale acordului internațional în vigoare la momentul respectiv a faptelor aplicate de aceste instanțe. 23. În plus, în circumstanțele cauzei, pe lângă problema legalității, este mai ales întrebarea dacă societatea reclamantă a suferit un prejudiciu suplimentar la expropriere în litigiu care trebuia să fie pronunțat. În această privință, Curtea constată că proiectul inițial fusese modificat și că traseul conductei privea acum terenul n 18, pe care se afla macaraua fixă a întreprinderii. Cu toate acestea, societatea reclamantă știa despre existența servitutei de trecere a conductei atunci când a achiziționat terenul în cauză (punctul 9 de mai sus). Prin urmare, Curtea, subliniind că este competentă să țină seama de evoluțiile ulterioare introducerii cererii, nu se poate pronunța atâta timp cât autoritățile naționale rămân sesizate în mod corespunzător cu prezenta cauză și, prin urmare, sunt în măsură să corecteze o presupusă încălcare a convenției. 24. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază cererea prematură și landă pentru neobosirea căilor de atac interne, în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din convenție. 25. Dacă este cazul, societatea reclamantă va putea să sesizeze din nou Curtea dacă, la sfârșitul procedurii pe care a inițiat-o, aceasta se consideră întotdeauna victima unei încălcări a convenției. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Făcut în franceză și comunicat în scris la 25 iunie 2020. Hasan Bak
Requête n
o
43978/07
contre la Turquie
La Cour européenne des droits de l’homme (deuxième section), siégeant le 26 mai 2020 en un comité composé de
:
Valeriu Grițco,
président,
Arnfinn Bårdsen,
Peeter Roosma,
juges,
et de Hasan Bakırcı,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 octobre 2007,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La société requérante est une société anonyme de droit turc sise à Amasya. Elle a été représentée devant la Cour par M
e
N.M. Polat et M
e
R.
Polat, avocats exerçant à Amasya.
Le gouvernement turc («
le Gouvernement
») a été représenté par son agent.
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
3.
En 1997, la Turquie et la Russie signèrent un accord international portant sur la construction d’un gazoduc destiné à transporter du gaz naturel de la Russie vers la Turquie,
via
la mer Noire.
4.
L’accord fut publié au journal officiel le 4 avril 1998.
5.
Le 7 décembre 1999, le ministère turc de l’Énergie et des Ressources naturelles («
le ministère
») décida que l’intérêt public commandait que les biens immobiliers situés sur le tracé du projet de gazoduc entre Samsun et Ankara fussent expropriés.
6.
Les parcelles de terrain n
o
17 et n
o
18 appartenant à la société requérante, une entreprise de marbrerie, furent concernées par cette décision.
7.
En effet, BOTAȘ (la société nationale turque de transport d’hydrocarbures) avait créé au profit de l’administration sur une partie du terrain appartenant à la société requérante une servitude de passage pour le gazoduc, en contrepartie du versement d’une indemnité financière.
8.
La société requérante saisit les juridictions administratives d’une action en annulation de la décision du 7 décembre 1999. Elle soutenait que le tracé du gazoduc ne prenait pas en compte ses intérêts et qu’il devait donc être modifié.
9.
Des expertises ordonnées lors de la procédure permirent de comprendre ce qui suit
:
–
le tracé originel de la servitude de passage avait été modifié
: le gazoduc traversait désormais la parcelle n
o
18, où se trouvait la grue fixe de la société requérante
;
–
la parcelle n
o
18 avait initialement appartenu à R.Ö.
; en tant que propriétaire, celui-ci avait été informé de la décision d’expropriation par voie notariée le 18 août 2000
; il avait donné son accord à la création, au profit de l’administration, d’une servitude de passage représentant une emprise de 590,70 m
2
sur une parcelle d’une superficie totale de 5
951,65
m
2
, en contrepartie du versement d’une indemnité financière
; le registre foncier avait été annoté en conséquence le 23 août
2000
; la société requérante avait acquis cette parcelle de terrain le 9 avril 2001.
10.
Le 5 mars 2007, les juridictions administratives déboutèrent l’intéressée pour les raisons suivantes
:
–
la société requérante n’avait pas contesté devant la justice l’accord international entré en vigueur le 4 avril 1998, qui constituait le fondement légal de la décision d’expropriation du 7 décembre 1999
;
–
selon les termes de cet accord international entre la Turquie et la Russie, le gazoduc devait suivre, autant que possible, un tracé rectiligne
;
–
une superficie de 2
534 m
2
,
sur les 10
185 m
2
de la parcelle n
o
17 appartenant à la société requérante, avait fait l’objet d’une expropriation en bonne et due forme et cette partie du terrain exproprié ne comportait ni bâtiment ni installation
; le projet originel avait été modifié pour éviter les installations.
11.
La société requérante saisit alors le tribunal de grande instance de Suluova d’une demande en indemnisation. Exposant que la servitude de passage du gazoduc avait rendu l’ensemble de la parcelle n
o
18 inutilisable, elle soutint avoir subi un préjudice additionnel non couvert par l’indemnité d’expropriation.
12.
Par un jugement du 18 novembre 2014, elle fut déboutée de sa demande.
13.
Elle se pourvut en cassation contre ce jugement par l’intermédiaire de son avocat.
14.
Le 22 décembre 2015, la Cour de cassation cassa le jugement pour les motifs suivants
:
–
il aurait d’abord fallu déterminer si la parcelle en cause était un terrain agricole ou un terrain à bâtir
;
–
il aurait ensuite fallu vérifier si ce terrain pouvait toujours être utilisé malgré la présence du gazoduc
;
–
il aurait enfin fallu chiffrer le préjudice éventuellement subi par la société requérante du fait de la restriction causée par la servitude de passage du gazoduc, en précisant notamment le coût du démontage et du déplacement de la grue fixe de l’entreprise.
La Cour de cassation renvoya l’affaire au tribunal de grande instance de Suluova.
15.
Lors de la dernière audience devant le tribunal de grande instance de Suluova, qui s’est tenue le 21
août
2019, une expertise judiciaire a été ordonnée et la prochaine audience a été fixée au 28 novembre 2019. Selon les éléments du dossier, la procédure est toujours pendante devant ce tribunal.
16.
Invoquant l’article 6 de la Convention et l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention, la société requérante se plaint de la création de la servitude litigieuse et d’un refus des juridictions internes de l’annuler. Elle argue notamment que la décision qui avait approuvé le projet de gazoduc n’était accompagnée d’aucun tracé suffisamment précis qui lui aurait permis de savoir que le futur gazoduc passerait au milieu de son usine, et que l’on ne pouvait donc attendre d’elle qu’elle l’attaquât.
17.
La société requérante soutient que les circonstances de la cause ont emporté violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 et de l’article 6 de la Convention.
18.
Le Gouvernement plaide le non-épuisement des voies de recours internes. Il estime qu’en tout état de cause la requête est manifestement mal fondée à raison, notamment, de la négligence dont aurait fait preuve la société requérante lors de l’acquisition de la parcelle n
o
18.
19.
Maîtresse de la qualification juridique des faits de la cause (
Radomilja et autres c. Croatie
[GC], n
os
37685/10 et 22768/12, §
126, 20
mars 2018), la Cour estime qu’il y a lieu d’examiner les allégations de la société requérante sous le seul angle de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la Convention.
20.
Elle rappelle que, aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, lesquelles doivent être à la fois relatives aux violations incriminées, disponibles et adéquates.
21.
En l’espèce, elle observe que les juridictions administratives ont examiné la légalité de l’expropriation litigieuse et qu’elles ont considéré que l’expropriation en cause était conforme à l’accord international, qu’il n’y avait pas lieu de modifier le tracé de la servitude de passage du gazoduc, lequel devait être aussi rectiligne que possible, et que la parcelle n
o
17 n’avait pas été directement affectée par ce tracé, étant donné que la partie du terrain concernée ne comportait ni bâtiment ni installation de l’entreprise.
22.
Sur ce point, la Cour rappelle qu’il incombe au premier chef aux autorités nationales, et singulièrement aux tribunaux, d’interpréter et d’appliquer le droit interne (
Slivenko c. Lettonie
[GC], n
o
48321/99, §
‑
X, et
Jahn et autres c. Allemagne
[GC], n
os
46720/99, 72203/01 et 72552/01, §
‑
VI). La Cour jouit d’une compétence limitée pour vérifier le respect du droit interne, surtout si aucun élément du dossier ne lui permet de conclure que les autorités ont fait une application manifestement erronée, ou aboutissant à des conclusions arbitraires, des dispositions légales en cause (
Beyeler c. Italie
[GC], n
o
‑
I). Dans les circonstances particulières de la présente espèce, elle n’aperçoit aucun élément de nature à lui faire penser que la conclusion des juridictions administratives était dénuée de tout fondement juridique ou contraire aux dispositions du droit interne et de l’accord international en vigueur à l’époque des faits que ces juridictions avaient appliquées.
23.
De plus, dans les circonstances de la cause, outre la question de la légalité, c’est surtout la question de savoir si la société requérante avait subi un préjudice additionnel à l’expropriation litigieuse qui devait être tranchée. À cet égard, la Cour observe que le projet initial avait été modifié et que le tracé du gazoduc concernait désormais la parcelle n
o
18, sur laquelle se trouvait la grue fixe de l’entreprise. Or la société requérante connaissait l’existence de la servitude de passage du gazoduc lorsqu’elle avait acquis la parcelle en question (paragraphe 9 ci-dessus). L’intéressée a saisi les juridictions judiciaires d’une demande en indemnisation et cette procédure est toujours pendante devant celles-ci (paragraphe 15 ci-dessus). Dès lors, la Cour, soulignant qu’elle est compétente pour tenir compte des développements intervenus postérieurement à l’introduction de la requête, ne saurait se prononcer tant que les autorités nationales demeurent dûment saisies de la présente affaire, et, partant, sont en mesure de redresser une violation alléguée de la Convention.
24.
Eu égard à ce qui précède, la Cour juge la requête prématurée et l’écarte pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article
35 §§ 1 et 4 de la Convention.
25.
Le cas échéant, il sera loisible à la société requérante de saisir à nouveau la Cour si, à l’issue de la procédure qu’elle a engagée, elle s’estime toujours victime d’une violation de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Fait en français puis communiqué par écrit le 25 juin 2020.
Hasan Bakırcı
Valeriu Grițco
Greffier adjoint
Président