CASE OF Z v. BULGARIA
- Instanță
- CtEDO
- Articole
- Articolul 3, Articolul 8
- Concluzie
-
- Încălcare — Articolul 3
CASE OF Z v. BULGARIA (CtEDO, 2020)
SECȚIA A CINCEA
CAUZA Z C. BULGARIEI
(Cererea nr. 39257/17) HOTĂRÂRE Art. 3 și art. 8 (procedural) • Obligații pozitive • Urmărirea penală pentru act sexual cu un minor în pofida cererii reclamantei și a recomandării inițiale a procurorului de instanță inferioară de a fi examinat sub aspectul infracțiunii de viol • Neexaminarea, de către procuror, dacă acțiunile reclamantei și contextul de ansamblu demonstrau lipsa consimțământului acesteia și dacă acțiunile autorului puteau fi calificate drept viol • În cauză era necesară investigarea posibilității de a formula acuzații pentru viol • Omisiunea de a evalua probele privind lipsa consimțământului • Împrejurările cauzei nu au fost analizate din perspectiva implicării unui copil • Nu s-a acordat greutatea cuvenită vulnerabilității reclamantei ca persoană tânără și factorilor psihologici speciali în cauzele de viol STRASBOURG 28 mai 2020 DEFINITIV 12/10/2020 Această hotărâre a devenit definitivă în condițiile art. 44 § 2 din Convenție.
Aceasta poate suferi modificări de redactare.
În cauza Z c. Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră alcătuită din: Síofra O’Leary, președinte, Gabriele Kucsko-Stadlmayer, André Potocki, Yonko Grozev, Mārtiņš Mits, Lәtif Hüseynov, Lado Chanturia, judecători, și Victor Soloveytchik, grefier adjunct al secției, Având în vedere: cererea împotriva Republicii Bulgaria, introdusă în fața Curții, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de o cetățeană britanică, dra Z („reclamanta”), la 20 mai 2017; decizia de a comunica Guvernului bulgar („Guvernul”) cererea, care privește lipsa unei anchete efective a plângerii reclamantei privind violul comis împotriva sa, și de a declara restul cererii inadmisibil; faptul că Guvernul Regatului Unit nu a uzat de posibilitatea de a prezenta observații scrise, având în vedere cetățenia britanică a reclamantei; decizia ca numele reclamantei să nu fie făcut public; observațiile prezentate de Guvernul pârât și observațiile în răspuns prezentate de reclamantă; comentariile prezentate de Fundația „Asociația Animus”, care s-a alăturat cauzei după autorizarea președintelui secției; după deliberarea în camera de consiliu la 5 mai 2020, pronunță următoarea hotărâre, adoptată în aceeași zi: INTRODUCERE
Cauza privește o plângere în temeiul art. 3 și art. 8 din Convenție privind o anchetă și urmărire penală ineficiente ale susținerilor reclamantei că a fost violată, precum și pedeapsa inadecvată aplicată autorului. ÎN FAPT 1. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
EVENIMENTELE DIN NOAPTEA DE 25 SPRE 26 FEBRUARIE 2015
3. Reclamanta, dra Z., s-a născut în 2001 și locuiește într-un mic sat din regiunea Iambol.
La 25 februarie 2015, reclamanta, în vârstă de 13 ani și 4 luni, a acceptat invitația unei prietene, S., o fată britanică, de a petrece noaptea în casa familiei acesteia din urmă. La acel moment, S. avea 16 ani și locuia cu familia sa într-un sat din apropiere. Prietenul ei de 23 de ani, G.S., a fost și el invitat să petreacă noaptea în casă. În plus, părinții lui S. urmau, de asemenea, să doarmă în casă în acea noapte. Reclamanta îi cunoștea bine atât pe S., cât și pe G.S., deoarece petrecea adesea timp cu ei ca pereche.
În seara de 25 februarie 2015, discutând despre aranjarea locurilor de dormit, S. a sugerat ca reclamanta să ia patul individual din dormitorul ei, iar ea și G.S. să doarmă pe podea în aceeași cameră. G.S. a refuzat să doarmă pe podea și, în schimb, s-a dus în camera alăturată. S. a refuzat să-l urmeze. Reclamanta și S. au rămas în aceeași cameră, unde reclamanta s-a culcat pe pat, iar S. s-a culcat pe podea.
În jurul orei 4 dimineața, la 26 februarie 2015, reclamanta a simțit că cineva se urca în patul ei. A văzut că era G.S. și s-a întors cu fața la perete, intenționând să adoarmă din nou. Atunci G.S. a apucat-o și a început să-i pipăie corpul cu mâinile. Reclamanta s-a tras înapoi de la el, s-a apropiat de perete și i-a împins mâinile de pe ea, dar el nu s-a oprit. A decis că, dacă se va preface că doarme, el o va lăsa în pace. În schimb, G.S. i-a coborât lenjeria de corp până la glezne. Reclamanta a fost șocată și speriată. Nu a putut reacționa și nu știa ce să facă.
G.S. s-a urcat peste ea și i-a desfăcut picioarele, pe care ea le ținea strâns lipite, punându-și genunchiul între ele. Apoi a penetrat-o și a continuat actul sexual. Reclamanta a simțit durere și dezgust. I-a spus să se dea jos de pe ea. El a făcut acest lucru, dar înainte ca ea să apuce să își ridice lenjeria de corp, el s-a urcat din nou peste ea. Reclamanta a repetat că trebuie să o lase în pace. El a întrebat dacă va spune cuiva despre acest lucru. Când i-a spus că nu, el s-a dus la prietena lui pe podea.
În dimineața de 26 februarie 2015, când reclamanta s-a dus la școală, un prieten al ei a observat că era supărată și a întrebat-o de ce. Reclamanta inițial nu a spus nimic, dar la scurt timp după aceea i-a împărtășit că un bărbat a întreținut relații sexuale cu ea împotriva voinței sale. Prietenul a sfătuit-o pe reclamantă să raporteze incidentul. Reclamanta a spus mai întâi prietenei S., în casa căreia avusese loc incidentul, ce s-a întâmplat. Cele două au decis să îi spună directorului școlii. Pe drum spre director, s-au întâlnit cu portarul școlii și i-au spus acestuia și unui profesor de ce îl căutau pe director. Un alt profesor, care se afla în apropiere, a auzit, de asemenea, povestea reclamantei. Ancheta
Mai târziu în aceeași zi, reclamanta a raportat incidentul la poliție, iar parchetul local districtual a inițiat imediat o procedură penală. Atât ea, cât și G.S. au fost interogați în aceeași zi și au fost informați despre drepturile lor în procesul penal. În declarațiile sale, el a susținut că reclamanta nu obiectase să o îmbrățișeze și că, atunci când i-a sugerat să își dea jos lenjeria de corp, ea a făcut-o cu bunăvoință. Apoi a declarat că o penetrase „timp de două minute” și că a întrerupt actul, deoarece ea i-a spus că o doare. Acesta a adăugat că motivația acțiunilor sale a fost faptul că auzise că ea nu era virgină.
În ziua următoare, G.S. a fost acuzat de act sexual cu o persoană sub paisprezece ani, infracțiune prevăzută la art. 151 alin. 1 din Codul penal (a se vedea paragraful 38 de mai jos). În ziua următoare, poliția l-a interogat din nou pe G.S., de această dată în calitate de inculpat, la secția de poliție și în prezența avocatului său. Atunci el a declarat că, în jurul orei 5 din noaptea evenimentelor, reclamanta îl trezise, mângâindu-i stomacul și penisul. Acesta s-a mirat și i-a spus să se oprească, întrucât prietena lui se afla în cameră. Reclamanta a răspuns că nu o interesa și i-a spus că, dacă nu va consimți să facă sex cu ea, îl va acuza de viol. El a refuzat, dar ea s-a dezbrăcat cu cuvintele „Hai să facem sex”. El a refuzat din nou și nu a întreținut raporturi sexuale cu ea.
La 6 martie 2015, G.S. a fost reținut în arest preventiv prin decizia tribunalului districtual. La 11 martie 2015, instanța superioară l-a plasat sub arest la domiciliu.
La 11 aprilie 2015, mama reclamantei a informat în scris organele de anchetă că reclamanta se auto-rănea, făcându-și tăieturi pe brațe și picioare. Într-o scrisoare ulterioară din 21 august 2015, mama a comunicat că găsise un bilet printre lucrurile fiicei sale, care suna astfel: „Să mă sinucid sau nu. Da, pentru că nu merită”. Mama reclamantei și-a exprimat îngrijorările privind bunăstarea fiicei sale și consecințele incidentului asupra stării sale psihice. 2. În cursul anchetei, au fost desfășurate o serie de acte procesuale și de anchetă. Acestea au inclus interogarea martorilor (în ziua de după evenimente și apoi), cercetarea la fața locului (la 26 februarie 2015), o expertiză psihologică-psihiatrică a reclamantei (la 28 aprilie 2015) și o expertiză medico-legală a reclamantei și a lui G.S. (la 26 februarie 2015). În mod specific, au fost interogați următorii martori: mama lui Z.; S., în casa căreia Z. a petrecut noaptea de 25 spre 26 februarie 2015; mama lui S. și soțul ei; prietenul căruia Z. i s-a confesat în dimineața de 26 februarie 2015 la școală; cunoștințe bulgare și britanice ale familiilor lui Z. și S.; ofițerul de poliție care, după o plângere orală a mamei lui Z. din 27 februarie 2015, a mers în aceeași zi la casa lui G.S. pentru a-l avertiza să nu se apropie de victimă. 3. Expertiza psihologică-psihiatrică a stabilit că reclamanta era conștientă în timpul faptei și își amintea bine. Aceasta a trăit frică și șoc puternice, care îi puteau bloca temporar reacțiile, dar ulterior a putut să se opună celor ce i se întâmpla. A fost în măsură să facă o alegere, dar nu avea suficientă înțelegere. A ales să tacă, întrucât sentimentele de frică și de rușine au dominat-o în timpul evenimentelor. 4. Expertiza medico-legală a stabilit că este pe deplin posibil ca reclamanta să fi fost supusă acțiunilor pe care le descrie, în pofida lipsei leziunilor traumatice ale organelor genitale la momentul examinării. În plus, expertiza ajunge la concluzia că aceasta încă nu înțelege pe deplin chestiunile legate de sex și de manifestările sale. (a) Propunerea de urmărire penală pentru viol 5. La 26 august 2015, procurorul districtual a ajuns la concluzia că probele administrate în cauză indicau că s-a săvârșit infracțiunea de viol, pedepsită în temeiul art. 152 din Codul penal (a se vedea paragraful 39 de mai jos). Acesta a trimis dosarul autorității ierarhice competente, Parchetul Districtual Iambol, pentru continuarea actelor procesuale și de anchetă. (b) Refuzul urmăririi penale pentru viol 6. La 4 septembrie 2015, procurorul districtual din Iambol, căruia i-a fost repartizată cauza, a refuzat să preia cauza și să se conformeze recomandării de urmărire penală pentru viol. În opinia sa, materialele administrate, în special declarațiile victimei înseși, nu conțineau probe care să corespundă calificării juridice de viol. În special, procurorul a observat că niciuna dintre cele trei ipoteze enumerate la art. 152 din Codul penal nu era întrunită: victima nu fusese lipsită de posibilitatea de autoapărare, împotriva sa nu se folosise forța sau amenințările, iar aceasta nu fusese adusă în stare de neputință înainte de incident. 7. Dosarul a fost retrimis parchetului districtual, iar cauza a continuat cu acuzația de act sexual cu o minoră în temeiul art. 151 din Codul penal. 8. După încheierea anchetei, materialele adunate au fost prezentate mamei reclamantei și avocatului acesteia la 12 octombrie 2015. După ce s-au familiarizat cu materialele, aceștia au solicitat să fie întreprinse acte procesuale și de anchetă suplimentare, inclusiv examinarea mâinii drepte a reclamantei pentru urme de auto-rănire frecventă și intensă și audierea unor martori privind caracterul inculpatului și starea reclamantei în dimineața următoare incidentului, când aceasta s-a dus la școală. 9. Mama reclamantei și avocatul acesteia au solicitat, de asemenea, în mod explicit, formularea unor acuzații de viol în temeiul art. 152 alin. 1 din Codul penal. Avocatul reclamantei a subliniat împrejurările în care a fost săvârșită agresiunea și obrăznicia acțiunilor lui G.S., care a șocat-o pe reclamantă. Drept urmare, aceasta s-a simțit neputincioasă, trădată și rușinată, iar toate acestea au condus la o incapacitate temporară de a se apăra în mod suficient. 10. La 27 octombrie 2015, parchetul a respins cererile sus-menționate ale reclamantei. Materialele anchetei au fost prezentate reclamantei pentru a doua oară la 21 decembrie 2015 și, astfel, ancheta în faza prealabilă a procesului s-a încheiat. (c) Rechizitoriul 11. Rechizitoriul a fost depus la 29 ianuarie 2016. Acesta conține următoarele fapte reținute de parchet. Reclamanta adormise singură în patul din dormitorul prietenei sale. În primele ore ale dimineții s-a trezit și a văzut-o pe G.S. în pat lângă ea. Având în vedere că G.S. era prietenul prietenei sale, S., și că cei trei petreceau adesea timp împreună, reclamanta nu a presupus că acesta îi va face ceva și s-a întors cu fața la perete. Atunci G.S. a îmbrățișat-o cu brațele. Reclamanta s-a retras, dar G.S. s-a apropiat de ea și a început să îi pipăie corpul. În pofida încercărilor ei de a-l împiedica, mai întâi prefăcându-se că doarme și apoi împingându-i mâinile de pe corpul ei, el nu s-a oprit, ci a continuat să o pipăie sexual. Apoi i-a coborât lenjeria de corp, s-a urcat peste ea, i-a separat cu piciorul picioarele, pe care le strângea, și a penetrat-o. Actul a fost întrerupt de reclamantă, care a simțit durere. G.S. a încercat să îl reia, dar reclamanta a refuzat, după care G.S. s-a mutat la prietena sa pe podea. În timpul audierii de după incident, reclamanta declară că nu o chemase pe prietena sa S., deoarece se temea de G.S. 12. Mai departe, în rechizitoriu se arată că, potrivit expertizei psihologice-psihiatrice a reclamantei, aceasta a fost capabilă să își conștientizeze acțiunile în timpul incidentului și să aprecieze corect situația. Se ajunge la concluzia că, în baza faptelor stabilite mai sus, G.S. a săvârșit infracțiunea de act sexual cu o minoră în temeiul art. 151 din Codul penal. G.S., care fusese deja condamnat pentru o infracțiune, a acționat cu intenție, conștient de gradul ridicat de pericol social al faptei. Deși își neagă vinovăția în cursul anchetei, probele administrate – declarații ale martorilor, cercetarea la fața locului, expertiza medico-legală și expertiza psihologică-psihiatrică, alte materiale – indică vinovăția sa.
ALTE EVOLUȚII
13. În februarie 2016, poliția a mers la casa familiei reclamantei pentru a căuta stupefiante într-o altă cauză, care nu avea legătură cu infracțiunea împotriva reclamantei din anul precedent. Întrucât nu s-a prezentat o autorizație, mama reclamantei a refuzat să lase poliția să intre. Ofițerii de poliție au rămas în fața casei până când procurorul le-a indicat să plece, după un anumit timp. Reclamanta și sora sa de opt ani se aflau în casă în acel moment.
În ziua următoare, reclamanta a fost convocată la secția locală de poliție, unde a fost întrebată dacă vinde sau cumpără stupefiante de la suspect, o terță parte, ea negând ambele afirmații.
La scurt timp după aceea, reclamanta i-a arătat mamei sale extrase din rețelele sociale în care un bărbat de 26 de ani, prieten al inculpatului, după propria sa recunoaștere, o hărțuia verbal și o amenința în legătură cu faptul că raportase incidentul din februarie 2015, întrebând-o, în cele din urmă, dacă consumă marijuana. Procedura judiciară
După inițierea procedurii în fața Tribunalului Districtual Iambol, la 23 martie 2016, judecătorul-raportor a decis examinarea cauzei cu ușile închise și a stabilit termen de judecată la 16 mai 2016.
La 8 aprilie 2016, avocatul reclamantei a solicitat instanței ca, în scopul procedurii judiciare, reclamanta să fie audiată într-o „cameră albastră” – o încăpere specială unde, într-un mediu protejat, copiii victime sau martori ai violenței sunt audiați de specialiști special instruiți, fără contact cu presupusul autor.
La 13 aprilie 2016, judecătorul a dispus ca avocatul să fie informat cu privire la examinarea cu ușile închise. Prin aceeași ordonanță, judecătorul a amânat examinarea cererii reclamantei din 8 aprilie 2016 până la ședința pe fond.
La 9 mai 2016, avocatul reclamantei a solicitat instanței să permită ca reclamanta să nu fie prezentă la ședința de judecată până la examinarea cererii sale de audiere în „camera albastră”, deoarece aceasta dorea să evite orice contact cu G.S. La 11 mai 2016, instanța a aprobat cererea.
La 16 mai 2016, instanța a ținut ședință în cauză. Reclamanta nu a fost prezentă, dar a fost reprezentată prin avocat. A fost prezentă mama reclamantei, în calitate de martor. La începutul ședinței, avocatul a depus o cerere semnată de mama reclamantei, prin care s-a solicitat instanței să îi permită reclamantei să intervină în procedură ca parte civilă. Cererea a fost formulată de mamă în calitatea sa de reprezentant legal al reclamantei. Conform procesului-verbal al ședinței, instanța a constatat că mama reclamantei nu are calitate procesuală pentru a depune o acțiune civilă în numele fiicei sale, deoarece, la momentul ședinței, reclamanta împlinise paisprezece ani. Prin urmare, acțiunea civilă trebuia să fie introdusă de reclamantă cu consimțământul mamei sale.
Reclamanta nu a formulat cerere de participare la procedură ca parte civilă. Întrucât ea nu mai era parte la procedură, deoarece cererea mamei sale ca aceasta să participe ca parte civilă fusese respinsă, avocatul său a fost eliberat de la ședința de judecată.
În timpul aceleiași ședințe și după ce inculpatul a depus o cerere în acest sens, instanța a decis să desfășoare o cercetare judecătorească abreviată în temeiul art. 370-374 din Codul de procedură penală (CPP). Conform acestei proceduri, în faza judiciară nu se administrează probe, iar instanța se bazează doar pe probele adunate în procedura prealabilă procesului.
G.S. a recunoscut integral faptele prezentate în rechizitoriu. Instanța a ajuns la concluzia că declarația inculpatului este susținută de probele administrate în procedura prealabilă procesului și a decis să nu administreze mai multe probe. Din acest motiv, instanța a considerat că nu mai este necesar să examineze cererea reclamantei de a fi audiată în „camera albastră” (a se vedea paragraful 28 de mai sus).
În aceeași zi, 16 mai 2016, instanța l-a găsit pe G.S. vinovat de act sexual cu o minoră în temeiul art. 151 alin. 1 din Codul penal. În ceea ce privește pedeapsa, instanța a observat că legea prevede o pedeapsă cu închisoarea de la doi la șase ani. Având în vedere faptul că în cauză s-a desfășurat o cercetare judecătorească abreviată, instanța reduce pedeapsa cu o treime (a se vedea paragraful 44 de mai jos) și îl condamnă pe inculpat la o pedeapsă cu închisoarea de un an și patru luni. Instanța dispune suspendarea executării pedepsei pe o perioadă de trei ani (a se vedea paragraful 45 de mai jos). Motivele deciziei judecătorești au fost pronunțate la 27 mai 2016. Instanța a dispus, de asemenea, ca probele materiale – un trening negru și lenjeria de corp – să fie returnate proprietarului lor, în special reclamantei.
Indiferent de recunoașterea sa în procedura în primă instanță, G.S. a atacat hotărârea cu apel. La 6 iulie 2016, Curtea Districtuală Iambol a menținut pedeapsa aplicată de instanța de fond. Indiferent de faptul că nu are calitate procesuală în procedura judiciară, reclamanta a dat declarații ca persoană vătămată în fața instanței de apel, în care descrie experiența sa de victimă a violului. De asemenea, își exprimă deziluzia privind caracterul inadecvat al anchetei penale și al pedepsei și roagă instanța să țină seama de declarațiile sale la pronunțarea deciziei. Hotărârea pronunțată nu poate fi atacată și intră în vigoare în aceeași zi.
Întrucât reclamanta nu este parte la procedura judiciară, autoritățile nu au obligația să o notifice cu privire la hotărârea definitivă. Drept urmare, instanța nu îi notifică avocatului ei pedeapsa definitivă. Pe de altă parte, în aplicarea ordonanței instanței privind returnarea lucrurilor sale, instanța a trimis cinci notificări reclamantei, prin care o informa că s-a pronunțat o hotărâre definitivă și o invita la grefă să își ridice lucrurile. La 21 noiembrie 2016, aceasta este notificată cu privire la una dintre aceste înștiințări, aparent prin intermediul primăriei, ca reprezentant al acesteia să sune la telefon familia sa și să o anunțe. Întrucât aceasta nu se prezintă la instanță pentru a-și lua lucrurile, instanța dispune distrugerea acestora în august 2017.
CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA APLICABILĂ
Dreptul intern și practica
Conform art. 151 alin. 1 din Codul penal, actul sexual cu o persoană care nu a împlinit vârsta de 14 ani este o infracțiune care se pedepsește cu închisoarea de la doi la șase ani. Consimțământul nu este o apărare valabilă în astfel de cazuri.
Art. 152 alin. 1 din Codul penal definește violul ca: „act sexual cu o persoană de sex feminin, (1) lipsită de posibilitatea de autoapărare, fără consimțământul acesteia; (2) prin constrângerea ei la aceasta cu forța sau prin amenințare; (3) prin aducerea ei în stare de neputință.” Deși lipsa consimțământului este menționată expres doar la primul alineat, Curtea Supremă consideră că aceasta este un element inerent întregii dispoziții.
Conform art. 152 alin. 4 pct. 1 din Codul penal, pedeapsa pentru viol este de la zece la douăzeci de ani închisoare dacă victima nu a împlinit paisprezece ani. Tentativa de suicid a victimei după viol, indiferent de vârsta acesteia, este considerată circumstanță agravantă, iar infracțiunea se pedepsește cu închisoarea de la cinci la cincisprezece ani.
Tribunalul districtual respectiv este competent să judece cauze pentru infracțiuni prevăzute la art. 151 alin. 1 CP (art. 35 alin. 1 CPP), iar curtea districtuală respectivă, în primă instanță, este competentă să judece cauze pentru infracțiuni prevăzute la art. 152 alin. 4 pct. 1 CP (art. 35 alin. 2 CPP).
După deschiderea cauzei în fața instanței de primă instanță, judecătorul-raportor verifică, printre altele, dacă în faza prealabilă procesului există încălcări ale normelor procedurale care duc la restrângerea drepturilor inculpatului sau ale victimei (art. 248 CPP, conform formulării de la momentul relevant). Dacă da, judecătorul încetează procedura judiciară și retrimite cauza procurorului pentru remedierea încălcărilor constatate (art. 249 CPP, conform formulării de la momentul relevant).
Instanța de fond retrimite cauza procurorului respectiv conform art. 288 CPP, dacă încălcarea normelor procedurale în procedura prealabilă procesului duce la restrângerea drepturilor procesuale ale inculpatului sau dacă, în ședință, se stabilește că fapta pedepsibilă constituie o infracțiune pentru care este competentă o instanță superioară (a se vedea încheierea nr. 2330 din 17.11.2014 a Tribunalului Districtual Varna, în cauza n.ch.h.d. nr. 2500/2014, și încheierea nr. 164 din 2.02.2018 a Tribunalului Districtual Plovdiv, în cauza n.o.h.d. nr. 3502/2017). Instanțele aplică această dispoziție atunci când constată că descrierea factuală a faptei nu corespunde calificării juridice date, considerând că acest lucru a avut un efect negativ asupra drepturilor procesuale ale inculpatului (încheierea 137 din 28.04.2010 a Tribunalului Districtual Velingrad, în cauza n.o.h.d. nr. 176/2010).
Principiul dreptului procesual penal este că, în faza judiciară, instanța administrează din nou probele. Cercetarea judecătorească abreviată, prevăzută la art. 370-374 CPP, constituie o excepție de la această regulă. Aceasta poate fi solicitată de inculpat în prima ședință de judecată sau de instanță din oficiu și se desfășoară după cum urmează. Toate părțile la procedura judiciară sunt de acord că nu este necesar ca instanța să audieze anumiți martori sau experți. Aceasta înseamnă că instanța trebuie să folosească procesele-verbale ale audierilor acestora din procedura prealabilă procesului (art. 371 alin. 1 și art. 373 alin. 1 CPP). Inculpatul poate recunoaște integral faptele expuse în rechizitoriu, fiind de acord să nu se administreze probe suplimentare (art. 371 alin. 2 CPP). În acest caz, instanța trebuie să verifice dacă recunoașterea este susținută de probele administrate în procedura prealabilă procesului și să rețină faptele din rechizitoriu ca dovedite, fără a efectua audieri (art. 373 alin. 2 și 3 CPP). Conform art. 373 alin. 2 CPP, în această situație, instanța reduce pedeapsa cu o treime conform art. 58a CP.
Atunci când instanța aplică o pedeapsă cu închisoarea de până la trei ani, aceasta poate dispune suspendarea executării pedepsei pe o perioadă de la trei până la cinci ani, dacă persoana nu a fost condamnată și dacă instanța consideră că executarea efectivă a pedepsei nu este obligatorie pentru îndreptarea persoanei condamnate (art. 66 CP).
Atunci când, în procedura judiciară în fața instanței de fond, procurorul stabilește motive pentru modificarea împrejurărilor din rechizitoriu sau pentru aplicarea unei legi care prevede o pedeapsă mai grea pentru infracțiune, acesta trebuie să modifice acuzația (art. 287 alin. 1 CPP). Instanța trebuie să înceteze procedura judiciară și să retrimită cauza procurorului respectiv, dacă noua acuzație este pentru o infracțiune care este de competența unei instanțe superioare, a instanței militare sau a tribunalului penal specializat (art. 287 alin. 2 CPP). Instanța poate amâna ședința de judecată, dacă părțile au nevoie de mai mult timp pentru a se pregăti pentru noua acuzație.
Instanța de apel efectuează o verificare completă a hotărârii instanței de fond, indiferent de motivele de apel (art. 314 alin. 1 CPP). Instanța de apel poate stabili împrejurări factuale noi (art. 316 CPP) și poate administra orice probe (art. 315 CPP). Aceasta poate utiliza toate mijloacele de administrare a probelor (art. 332 CPP). Instanța poate, de asemenea, să audieze martorii din prima instanță, dacă consideră necesar, sau să admită noi martori, dacă consideră că declarațiile lor sunt importante pentru soluționarea corectă a cauzei (art. 327 CPP). Instanța de apel poate: să anuleze hotărârea și să retrimită cauza la parchet sau la instanța de fond pentru o nouă examinare; să anuleze hotărârea și să pronunțe o nouă hotărâre (atunci când aplică legea în privința unei infracțiuni pentru care este prevăzută o pedeapsă mai grea, dacă pentru această pedeapsă s-a depus rechizitoriu în fața primei instanțe și dacă acuzatorul public sau privat a solicitat aceasta); să modifice hotărârea; sau să confirme hotărârea instanței de fond (art. 334 CPP, conform formulării de la momentul relevant, și art. 336 CPP).
Conform art. 335 alin. 4 CPP, în lipsa unui protest al procurorului sau a unui apel al acuzatorului privat, instanța de apel nu poate (1) anula o hotărâre pronunțată într-o procedură inițiată de o persoană privată într-o cauză penală cu caracter general sau (2) anula o hotărâre de achitare a instanței de fond.
STANDARDE INTERNAȚIONALE
38. Dispozițiile juridice internaționale aplicabile sunt expuse în hotărârea recentă în cauza A și B c. Croației, nr. 7144/15, §§ 76-83, 20 iunie 2019. ÎN DREPT
PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 ȘI ART. 8 DIN CONVENȚIE
39. Reclamanta se plânge, invocând art. 3 și art. 8 din Convenție, că autoritățile nu au efectuat o anchetă efectivă cu privire la plângerea sa privind violul, inclusiv prin neefectuarea anumitor acte procesuale și de anchetă (a se vedea paragrafele 19 și 20 de mai sus), precum și prin neformularea acuzației de viol împotriva persoanei vinovate. În special, prin formularea acuzației de act sexual cu o minoră, în loc de viol, parchetul este direct responsabil pentru pedeapsa ineficientă ulterior aplicată de instanțe. Reclamanta se plânge, de asemenea, că nu a putut participa la procedura judiciară într-o calitate diferită de cea de martor și că nu i s-au oferit posibilitățile necesare pentru a participa ca parte vătămată.
Curtea consideră că plângerile sus-menționate trebuie examinate în temeiul art. 3 și art. 8 din Convenție, care, în părțile aplicabile, prevăd: Articolul 3 „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.” Articolul 8 „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie ...” Admisibilitatea Observațiile părților
Guvernul susține, în primul rând, că reclamanta nu a respectat regula termenului de șase luni, având în vedere că termenul începe să curgă de la data la care pedeapsa împotriva autorului devine definitivă. Reclamanta s-a adresat Curții abia în luna mai 2017, ceea ce este la mai mult de șase luni după aceea.
În al doilea rând, Guvernul arată că reclamanta nu a epuizat căile de recurs interne disponibile și efective. În special, aceasta nu a solicitat instanței de fond să o constituie ca acuzator privat, deși era reprezentată de un avocat. Dacă ar fi fost constituită în procedură ca acuzator privat, ar fi putut formula plângeri privind deficiențele anchetei în fața instanței naționale, ar fi putut ataca hotărârea și ar fi putut solicita o pedeapsă mai grea. De asemenea, nu a solicitat să participe ca parte civilă la procedura penală împotriva lui G.S.
Neutilizarea de către reclamantă a căilor de recurs interne disponibile duce la imposibilitatea acesteia de a influența instanța în procedura judiciară împotriva lui G.S. Legislația bulgară îi oferă posibilități suficiente pentru a participa efectiv în calitate de victimă în procedura împotriva autorului și nu poate trage la răspundere autoritățile pentru propria sa inacțiune în acest sens.
Reclamanta contestă aceste afirmații. În legătură cu regula termenului de șase luni, aceasta arată că familia sa află despre hotărârea definitivă abia după ce un reprezentant al primăriei o sună la telefon și o anunță că la primărie există o înștiințare pentru ea (a se vedea paragraful 37 de mai sus).
În ceea ce privește imposibilitatea sa de a interveni ca parte civilă, reclamanta subliniază că, conform art. 15 alin. 2 și 3 CPP, judecătorul este obligat nu numai să explice drepturile participanților la procedură, ci și să asigure exercitarea efectivă a acestor drepturi. Întrucât reclamanta nu și-a putut exercita efectiv drepturile în procedură, a fost privată de o serie de alte posibilități juridice și beneficii care, de obicei, revin părților la o cauză. În legătură cu excepția Guvernului privind faptul că nu a intervenit în procedură ca acuzator privat, reclamanta arată că, în calitate de minoră, nu se putea aștepta de la ea să aibă succes ca acuzator privat într-o cauză pentru o infracțiune care impune autorităților obligația de a efectua o anchetă penală efectivă și în care nici măcar statul însuși nu a putut asigura o condamnare efectivă. Aprecierea Curții
În ceea ce privește argumentul Guvernului că reclamanta nu a respectat termenul de șase luni, Curtea constată următoarele. În afara participării sale inițiale în faza prealabilă procesului, înainte ca dosarul să fie examinat de instanță, reclamanta nu este parte la procedura judiciară care se încheie cu soluționarea definitivă a cauzei. Astfel cum arată Guvernul, nici ea, nici avocatul său nu au dreptul, conform legislației bulgare, să fie informați cu privire la desfășurarea procedurii.
Prin urmare, regulile pentru calcularea celor șase luni în situații în care reclamanții (sau avocații lor) au dreptul să le fie comunicată hotărârea definitivă (a se vedea Worm c. Austriei, 29 august 1997, § 33, Reports of Judgments and Decisions 1997-V) sau când părțile trebuie să fie active și să verifice la grefa instanței pentru hotărârea definitivă (a se vedea Papachelas c. Greciei [MC], nr. 31423/96, § 30, CEDO 1999-II), nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât reclamanta nu este parte la procedură.
Prin urmare, astfel cum Curtea consideră în cauze excepționale, perioada de șase luni începe să curgă de la data la care reclamanta sau reprezentantul său are informații suficiente despre hotărârea definitivă a instanței naționale (a se vedea, mutatis mutandis, Koç și Tosun c. Turciei (dec.), nr. 23852/04, 13 noiembrie 2008, și Belozorov c. Rusiei și Ucrainei, nr. 43611/02, § 93, 15 octombrie 2015). În astfel de cazuri, Curtea consideră că statul, care invocă nerespectarea termenului de șase luni, trebuie să stabilească data la care reclamantul a luat cunoștință de hotărârea definitivă a instanței naționale (a se vedea Șahmo c. Turciei (dec.), nr. 37415/97, 1 aprilie 2003, și Belozorov, citată mai sus, § 97). În prezenta cauză, în lipsa unei explicații din partea Guvernului, diferită de cea prezentată de reclamantă cu privire la data la care a aflat pentru prima dată că există o hotărâre judecătorească definitivă împotriva autorului, Curtea nu are altă opțiune decât să accepte că aceasta este 21 noiembrie 2016. Prin urmare, nu există o încălcare în legătură cu termenul de șase luni.
Curtea consideră, de asemenea, că aspectul privind epuizarea căilor de recurs interne este strâns legat de fondul plângerii reclamantei privind aspectul procedural al art. 3 din Convenție (pentru o abordare similară, a se vedea Mogilat c. Rusiei, nr. 8461/03, § 45 cu trimitere suplimentară, 13 martie 2012). Prin urmare, Curtea consideră că această chestiune ar trebui examinată mai jos, în temeiul dispoziției materiale a Convenției.
În cele din urmă, Curtea observă că această plângere nu este nici vădit nefondată, nici inadmisibilă pe alte motive prevăzute la art. 35 din Convenție. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. Pe fond Observațiile părților
Reclamanta arată, în special, că o urmărire penală efectivă și o anchetă efectivă prealabilă acesteia nu sunt posibile atunci când violența sexuală este examinată în temeiul art. 151 alin. 1 CP, mai ales atunci când cauzele de viol sunt examinate ca „act sexual cu o minoră”. În cazul său, ancheta și urmărirea penală sunt ineficiente, deoarece nu s-a desfășurat o anchetă și o urmărire penală pentru viol, iar pedeapsa extrem de redusă pronunțată împotriva autorului pentru o infracțiune mai ușoară nu asigură o pedeapsă efectivă pentru infracțiunile sexuale.
Guvernul susține că autoritățile nu au manifestat pasivitate, atitudine negativă sau părtinire față de reclamantă. Dimpotrivă, acestea s-au ocupat de caz în mod expeditiv și au asigurat protecția reclamantei, ținând cont de gravitatea situației. Guvernul invită Curtea să declare plângerile reclamantei în această privință ca fiind vădit nefondate sau să rețină că acestea nu relevă o încălcare a Convenției. Aprecierea Curții (a) Principii generale
Principiile aplicabile cu privire la obligația statului, care decurge din art. 3 din Convenție, de a investiga cazuri de violență și, în special, violența sexuală săvârșită de persoane private sunt expuse în hotărârea M.C. c. Bulgariei (nr. 39272/98, §§ 149, 151 și 153, CEDO 2003-XII).
În ceea ce privește cerințele Convenției referitoare la eficacitatea anchetei, Curtea consideră că, în principiu, orice anchetă trebuie să fie de natură să conducă la stabilirea faptelor cauzei, precum și la identificarea și, dacă este cazul, pedepsirea celor responsabili pentru infracțiune. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci o obligație de mijloace. Autoritățile trebuie să fi utilizat mijloacele rezonabile aflate la dispoziția lor pentru a asigura probe ale incidentului (a se vedea, printre multe altele, Denis Vasilyev c. Rusiei, nr. 32704/04, § 100, 17 decembrie 2009, cu trimiteri suplimentare).
În plus, în măsura în care ancheta a condus la formularea acuzației în fața instanței naționale, obligațiile pozitive în temeiul art. 3 din Convenție se extind și la faza judiciară a procedurii. În astfel de cazuri, procedura în ansamblu, inclusiv faza judiciară, trebuie să respecte cerințele art. 3 (a se vedea Okkalı c. Turciei, nr. 52067/99, § 65, CEDO 2006-XII (extrase)). Aceasta înseamnă că instanța națională nu trebuie, sub nicio formă, să fie dispusă să lase nepedepsită o suferință fizică sau psihică (a se vedea Çelik c. Turciei (nr. 2), nr. 39326/02, § 34, 27 mai 2010).
În plus, conform standardelor și tendințelor contemporane în domeniu, obligațiile pozitive ale părților contractante în temeiul art. 3 din Convenție trebuie considerate ca impunând prevederea unei pedepse și desfășurarea unei urmăriri penale efective pentru orice act sexual fără consimțământ, inclusiv în absența rezistenței fizice a victimei (a se vedea I.C. c. României, nr. 36934/08, § 52, 24 mai 2016). De asemenea, Curtea nu exclude posibilitatea ca obligația pozitivă a statului în temeiul art. 8 de a proteja integritatea fizică a persoanei să afecteze chestiunile legate de eficacitatea unei anchete penale (a se vedea M.C., citată mai sus, § 152, cu trimiteri suplimentare; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Khadija Ismayilova c. Azerbaidjanului, nr. 65286/13 și 57270/14, § 117, 10 ianuarie 2019).
Astfel cum a observat Curtea, înțelegerea schimbată a modului în care se trăiește violul arată că victimele violenței sexuale – în special fetele minore și de vârstă mică – adesea nu opun rezistență fizică, din cauza unor factori psihologici diferiți sau pentru că se tem de violența autorului (a se vedea M.C. c. Bulgariei, citată mai sus, § 164). În plus, evoluția legilor și a practicii în acest domeniu reflectă evoluția societăților către o egalitate efectivă și respectarea autonomiei sexuale a fiecărei persoane (ibid., § 165).
Curtea a reținut, de asemenea, în mod repetat, că, în cazurile de violență sexuală, copiii sunt deosebit de vulnerabili (a se vedea A și B, citată mai sus, § 111; M.C., citată mai sus, §§ 150 și 183, și M.G.C. c. României, nr. 61495/11, § 56, 15 martie 2016). Dreptul la respectarea demnității umane și a bunăstării psihologice impune o atenție specială atunci când victima violenței este un copil (a se vedea C.A.S. și C.S. c. României, nr. 26692/05, § 82, 20 martie 2012). Obligațiile statului în temeiul art. 3 și art. 8 din Convenție în cazurile în care este implicat și afectat un copil despre care se presupune că este victima violenței sexuale impun respectarea efectivă a dreptului copilului ca interesul său superior să fie luat în considerare în primul rând (a se vedea, într-un context diferit, cauzele Neulinger și Shuruk c. Elveției [MC], nr. 1615/07, § 134, CEDO 2010; Scozzari și Giunta c. Italiei [MC], nr. 39221/98 și 41963/98, § 169, CEDO 2000-VIII, și Blokhin c. Rusiei [MC], nr. 47152/06, § 138, CEDO 2016) și ca autoritățile naționale să țină seama de vulnerabilitatea specială a copilului și de nevoile sale (a se vedea, mutatis mutandis, O’Keeffe c. Irlandei [MC], nr. 35810/09, § 146, CEDO 2014 (extrase), și M.G.C., citată mai sus, § 73).
În mod similar, Curtea consideră că, în temeiul art. 3 și art. 8 din Convenție, statele sunt obligate să adopte dispoziții care să incrimineze violența sexuală împotriva copiilor și să le aplice în practică prin anchete și urmăriri penale efective (a se vedea X și Y c. Țărilor de Jos, 26 martie 1985, § 27, Seria A nr. 91; Söderman c. Suediei [MC], nr. 5786/08, §§ 82-83, CEDO 2013, și M.G.C., citată mai sus, §§ 57-58), ținând cont de vulnerabilitatea specială a copiilor, de demnitatea lor și de drepturile lor ca copii și ca victime. Obligațiile lor decurg și din alte instrumente internaționale, cum ar fi, inter alia, Convenția Consiliului Europei privind protecția copiilor împotriva exploatării sexuale și a abuzului sexual și Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice. (b) Aplicarea acestor principii la prezenta cauză
Prezenta cauză privește o plângere potrivit căreia autoritățile nu au investigat efectiv susținerile reclamantei că a fost violată și, după ce au desfășurat o procedură penală pentru o infracțiune mai ușoară și nu pentru viol, au aplicat o pedeapsă inadecvată autorului. Prin urmare, sarcina Curții în prezenta cauză este să aprecieze dacă procedura în ansamblu este afectată de deficiențe atât de grave încât acestea reprezintă o încălcare a obligațiilor pozitive ale statului pârât în temeiul art. 3 (în mod similar, a se vedea Çelik c. Turciei (nr. 2), nr. 39326/02, § 34, 27 mai 2010). Cu toate acestea, Curtea nu poate înlocui autoritățile naționale în aprecierea faptelor cauzei sau în calificarea juridică care se dă faptelor. Nici nu poate adopta o decizie cu privire la presupusa răspundere penală a autorului (în mod similar, a se vedea M.G.C., citată mai sus, § 61).
În ceea ce privește substanța plângerii, și anume susținerea că violul nu a fost investigat adecvat și nu s-a desfășurat o anchetă penală pentru viol, Curtea observă că art. 152 din CP bulgar și interpretarea sa de către instanțele naționale includ lipsa consimțământului victimei ca element al infracțiunii de viol, fără a exista o cerință de rezistență fizică din partea victimei. Astfel, legislația națională califică violul într-un mod care nu se deosebește semnificativ de formularea din legislația altor state contractante, astfel cum este descrisă de Curte în M.C. c. Bulgariei (citată mai sus, §§ 74 și 88-100). Prin urmare, decisivă este importanța pe care organele de anchetă și instanțele o acordă termenilor din dispoziție, cum ar fi „constrângerea” și „lipsirea victimei de posibilitatea de autoapărare” sau „aducerea acesteia în stare de neputință” (în mod similar, a se vedea M.G.C., citată mai sus, §§ 63-64).
Curtea observă că, în prezenta cauză, procedura penală a fost inițiată imediat ca urmare a plângerii reclamantei și au fost întreprinse, în timp util, o serie de acte procesuale și de anchetă (a se vedea paragraful 13 de mai sus). Pe de altă parte, o serie de alte acte de anchetă au fost solicitate de avocatul reclamantei, dar nu au fost efectuate (a se vedea paragrafele 19 și 20 de mai sus). Printre acestea, Curtea consideră că este importantă cererea de a se dispune o expertiză asupra reclamantei pentru urme de auto-rănire după incident și semnificația acestora pentru interpretarea consimțământului reclamantei pentru actul sexual (a se vedea paragraful 19 de mai sus). Cererea a fost depusă după ce mama reclamantei a atras atenția anchetatorilor asupra biletului de sinucidere scris de fiica sa, care, în mod evident, începuse să se auto-rănească ca urmare a traumei suferite (a se vedea paragraful 12 de mai sus).
În cazuri similare, Curtea exprimă opinia că autoritățile trebuie să verifice toate faptele și să ia o decizie pe baza aprecierii tuturor împrejurărilor relevante (a se vedea C.A.S. și C.S., citată mai sus, § 77). Indiferent de rolul său subsidiar în această chestiune, Curtea este deosebit de critică în cauze cu susțineri de viol în care organele de anchetă nu depun eforturi consecvente pentru a stabili toate împrejurările relevante și pentru a face o apreciere a consimțământului presupusei victime, având în vedere contextul (a se vedea, mutatis mutandis, M.C., citată mai sus, §§ 177-78).
La finalul anchetei, în pofida concluziei anterioare a procurorului districtual că, având în vedere probele, s-a săvârșit un viol (a se vedea paragraful 16 de mai sus), împotriva inculpatului s-a depus un rechizitoriu pentru act sexual cu o persoană sub paisprezece ani, ceea ce constituie o infracțiune pedepsibilă indiferent de consimțământul victimei. Procurorul a stabilit și a consemnat în rechizitoriu că, imediat înainte de actul sexual, victima (reclamanta) „se retrage”, „se preface că doarme”, „împinge mâinile autorului” și „își strânge picioarele” (a se vedea paragraful 22 de mai sus). Curtea a subliniat deja importanța interpretării termenilor naționali ai violului într-un mod care să cuprindă orice act sexual fără consimțământ (a se vedea M.C., citată mai sus, § 171) și că „ancheta și concluziile sale trebuie să se concentreze pe chestiunea lipsei consimțământului” (a se vedea M.G.C., citată mai sus, § 72, cu trimiteri suplimentare).
Cu toate acestea, în prezenta cauză, procurorul nu examinează dacă aceste acțiuni ale reclamantei – retragerea, prefacerea că doarme, împingerea autorului și strângerea picioarelor – au avut semnificație, în împrejurările date, pentru acuzațiile formulate. În mod similar, nu a examinat starea psihică a reclamantei în timpul agresiunii, în lumina expertizei psihologice (a se vedea paragraful 14 de mai sus), care a ajuns la concluzia că aceasta a trăit frică și șoc intense, care i-au putut bloca temporar reacțiile, și că aceasta a ales să tacă, întrucât sentimentele de frică și rușine au dominat-o la momentul evenimentelor (comparație cu M.C., citată mai sus, § 70). În plus, procurorul nu apreciază contextul de ansamblu, faptul că reclamanta este o fată care nu împlinise paisprezece ani, oaspete în casa unei prietene apropiate, care era, de asemenea, o prietenă intimă a autorului, că dormea înainte ca autorul să înceapă actul sexual și că, înainte de aceasta, nu avusese nicio relație cu el.
Prin urmare, procurorul nu examinează, în special, dacă acțiunile reclamantei și contextul de ansamblu demonstrează lipsa consimțământului acesteia și dacă, prin urmare, acțiunile autorului ar putea fi calificate ca viol. Această omisiune este deosebit de evidentă în lumina susținerilor avocatului reclamantei, care solicitase în mod expres autorităților să efectueze o anchetă penală pentru viol (a se vedea paragraful 20 de mai sus), și a propunerii inițiale a procurorului de la parchetul subordonat (a se vedea paragraful 16 de mai sus).
În opinia Curții, elementele indicate la paragrafele precedente sunt suficiente pentru a se face o prezumție rezonabilă potrivit căreia reclamanta nu a fost de acord cu actul sexual și că, prin urmare, cauza necesita o anchetă și o examinare a posibilității de a se formula o acuzație de viol.
La pronunțarea refuzului urmăririi penale pentru viol, procurorul din instanța superioară observă pe scurt că niciuna dintre cele trei ipoteze ale art. 152 CP nu este susținută de fapte și, în special, de declarațiile victimei înseși (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Cu toate acestea, parchetul nu se angajează într-o examinare adecvată a probelor care indică lipsa consimțământului, și anume vârsta reclamantei, împrejurările specifice în care are loc actul sexual, lipsa unor relații anterioare între reclamantă și G.S., comportamentul reclamantei în timpul actului sexual și comportamentul său după incident.
Această omisiune – de a examina împrejurările relevante în contextul de ansamblu și de a interpreta legislația națională într-un mod care definește violul ca un act sexual fără consimțământ – nu este examinată și remediată nici de instanța de fond în fața căreia a fost examinată cauza. Judecătorul-raportor avea competența să înceteze procedura judiciară și să retrimită cauza procurorului, dacă constata deficiențe în procedura prealabilă procesului care afectau drepturile procedurale ale victimei (a se vedea paragraful 42 de mai sus). De asemenea, instanța de fond a fost informată cu privire la cererea avocatului reclamantei ca autorul să fie urmărit penal pentru viol (a se vedea paragraful 20 de mai sus).
Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că reclamanta a sesizat suficient de clar autoritățile naționale cu privire la plângerile sale și, în special, cu privire la cererile sale ca cauza să fie investigată sub aspectul infracțiunii de viol. Curtea ajunge la această concluzie, ținând seama, în special, de cerințele unei justiții care să respecte drepturile copiilor, în cazurile referitoare la violența sexuală (a se vedea paragraful 69 de mai sus). Astfel cum s-a observat mai sus, deși procedura în ansamblu ar fi trebuit să îndeplinească cerințele privind efectuarea unei anchete și urmăriri penale efective în astfel de plângeri, nici parchetul, nici instanța nu au analizat împrejurările cauzei dintr-o perspectivă care să respecte cerințele privind respectarea drepturilor copilului. În astfel de cazuri, trebuie luat în considerare principiul interesului superior al copilului și trebuie asigurată desfășurarea unei anchete și a unei urmăriri penale efective, fără ca aceasta să intensifice trauma copilului. În împrejurările specifice, Curtea consideră că plângerea formulată nu poate fi respinsă pe motivul că reclamanta nu a folosit posibilitatea procesuală prevăzută de legislația națională de a se alătura procedurii ca acuzator privat. Prin urmare, argumentul Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne trebuie respins.
Având în vedere toate cele de mai sus, Curtea consideră că, la fel ca în cauza similară M.G.C., citată mai sus, § 73, omisiunea parchetului și a instanței de a lua în considerare împrejurările specifice relevante este rezultatul faptului că acestea nu acordă o importanță majoră sau, deloc, vulnerabilității specifice a reclamantei ca persoană foarte tânără și factorilor psihologici speciali în cauzele de viol. Astfel, autoritățile naționale respective nu acordă atenția specială cerută pentru a-și îndeplini în mod corespunzător obligațiile pozitive în temeiul Convenției.
Considerentele de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea să ajungă la concluzia, fără a exprima o opinie cu privire la vinovăția autorului, că există o încălcare procedurală a art. 3 și art. 8 din Convenție.
APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
73. Articolul 41 din Convenție prevede: „În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.” Prejudiciu
Reclamanta solicită 12.700 euro pentru prejudiciul moral. În susținerea cererii sale, aceasta indică starea sa psihică și emoțională după agresiune, auto-rănirea și comunicarea electronică între mama reclamantei și avocatul acesteia, în care solicită recomandări pentru ajutor psihologic pentru reclamantă.
Guvernul contestă pretenția reclamantei, considerând-o nejustificată și excesivă.
Guvernul subliniază, de asemenea, că reclamanta nu a folosit posibilitatea de a depune o acțiune în fața instanțelor civile după încheierea procedurii penale. O acțiune delictuală, fie că este examinată împreună cu procedura penală, fie separat, este modalitatea clasică de a pretinde despăgubiri de la persoane private în Bulgaria.
Guvernul mai arată că, în alte cauze în care Curtea constată o încălcare a obligației statului de a investiga efectiv susținerile privind violul, cuantumul despăgubirii acordate pentru prejudiciul moral a fost mai mic.
Curtea a acceptat deja că, ca regulă, cerința epuizării căilor de recurs interne nu se aplică pretențiilor privind satisfacția echitabilă adresate Curții în temeiul art. 41 (a se vedea, de exemplu, Barberà, Messegué și Jabardo c. Spaniei (art. 50), 13 iunie 1994, § 17, Seria A nr. 285-C; Jalloh c. Germaniei [MC], nr. 54810/00, § 129, CEDO 2006-IX; și Diena și Ozoliņš c. Letoniei, nr. 16657/03, § 93, 12 iulie 2007).
În plus, Curtea observă că acțiunea delictuală despre care vorbește Guvernul vizează potențiala despăgubire de la autor în legătură cu fapta pentru care a fost condamnat de instanțele naționale. Pe de altă parte, încălcarea constatată de Curte în prezenta cauză este rezultatul neîndeplinirii de către stat a obligației sale procedurale privind o anchetă efectivă în temeiul art. 3 și art. 8 din Convenție. Prin urmare, procedura indicată de Guvern nu poate asigura o despăgubire pentru încălcarea constatată a Convenției.
Curtea consideră că reclamanta a suferit, fără îndoială, stres ca urmare, cel puțin parțial, a deficiențelor în abordarea autorităților, constatate în prezenta cauză. Prin urmare, Curtea îi acordă 12.700 euro pentru prejudiciul moral suferit. Cheltuieli și speze
Reclamanta mai solicită 1.780 euro cu titlu de cheltuieli și speze suportate în fața Curții, ca onorarii de avocat, și 90 euro ca onorariu de avocat în legătură cu procedura națională.
Guvernul se opune onorariului de avocat și susține că este excesiv.
Conform jurisprudenței Curții, reclamantul are dreptul la rambursarea cheltuielilor și spezelor doar dacă se dovedește că acestea au fost efectiv și necesar suportate și au un cuantum rezonabil. În prezenta cauză, ținând seama de documentele aflate la dispoziția sa și de criteriile de mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde suma de 1.500 euro cu titlu de cheltuieli și speze în procedura în fața Curții, plus orice impozite care ar putea fi datorate de reclamantă. Dobânzi moratorii
Curtea consideră oportun ca rata dobânzii moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, Alătură fondului excepția Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne în privința plângerii reclamantei în temeiul art. 3 și art. 8 din Convenție; Declară cererea admisibilă; Respinge excepția Guvernului privind neepuizarea și hotărăște că a fost încălcat art. 3 și art. 8 din Convenție ca urmare a lipsei unei anchete efective a plângerii reclamantei privind violul; Hotărăște: (a) Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care vor fi convertite în leva bulgărească la cursul aplicabil la data plății: (i) 12.700 euro (douăsprezece mii șapte sute euro), plus orice impozit ce ar putea fi datorat, pentru prejudiciul moral; (ii) 1.500 euro (o mie cinci sute euro), plus orice impozit ce ar putea fi datorat de reclamantă, pentru cheltuieli și speze; (b) de la expirarea termenului de trei luni sus-menționat și până la plată se va aplica o dobândă simplă asupra sumelor sus-menționate, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe perioada de întârziere, la care se vor adăuga trei puncte procentuale; Respinge restul cererii reclamantei privind satisfacția echitabilă. Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 28 mai 2020, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Victor Soloveytchik Síofra O’Leary Grefier adjunct al secției Președinte
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.