CASE OF M.S. v. SLOVAKIA AND UKRAINE - [Ukrainian Translation] by the Ministry of Justice of Ukraine
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation of Article 3 - Prohibition of torture (Article 3 - Expulsion) (Ukraine) (Afghanistan);Violation of Article 5+5-4 - Right to liberty and security (Article 5-2 - Information in language understood) (Article 5-4 - Procedural guarantees of review;Article 5 - Right to liberty and security) (Ukraine);No violation of Article 34 - Individual applications (Article 34 - Hinder the exercise of the right of application) (Ukraine)
CASE OF M.S. v. SLOVAKIA AND UKRAINE - [Ukrainian Translation] by the Ministry of Justice of Ukraine (CtEDO, 2020)
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A CINCEA
CAUZA „M.S. ÎMPOTRIVA SLOVACIEI ȘI A UCRAINEI”
(CASE OF M.S. v. SLOVAKIA AND UKRAINE)
(Cererea nr. 17189/11)
HOTĂRÂRE
Art. 3 • Expulzare (Ucraina) • Neluarea în considerare, de către autoritățile ucrainene, înainte de expulzare, a temerilor reclamantului privind o posibilă persecuție în Afganistan • Concentrarea pe motivele formale pentru refuzul acordării statutului de refugiat • Concluzii contradictorii cu privire la documentul său de identitate și la identificarea țării sale de origine • Reclamantul a fost informat despre decizie abia după transportul la aeroport, cu trei zile înainte de expulzare • Concluzia nemotivată a instanței naționale în decizia de expulzare, formulată pe baza examinării unor informații învechite privind existența unei amenințări potențiale în Afganistan
Art. 5 §§ 2 și 4 (Ucraina) • Reclamantul nu a fost informat într-o limbă pe care o înțelegea cu privire la temeiurile juridice ale detenției sale și la procedura privind detenția sa • Lipsa unui interpret sau a unui avocat în cursul examinării judiciare
Art. 34 (Ucraina) • Autoritățile statale au respectat obligația de a nu împiedica exercitarea dreptului la o cerere individuală
STRASBOURG
11 iunie 2020
DEFINITIV
11.09.2020
Această hotărâre a devenit definitivă în condițiile art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de redactare.
În cauza „M.S. împotriva Slovaciei și a Ucrainei”,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a cincea), reunită într-o cameră alcătuită din:
Síofra O’Leary, președinte,
Ganna Yudkivska,
Yonko Grozev,
Alena Poláčková,
Lәtif Hüseynov,
Lado Chanturia,
Anja Seibert-Fohr, judecători,
și Claudia Westerdiek, grefier al secției,
Având în vedere:
cererea introdusă la 16 martie 2011 în fața Curții împotriva Ucrainei, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”), de un cetățean afgan, dl M.S. („reclamantul”);
decizia de a comunica Guvernelor Republicii Slovace și Ucrainei plângerile menționate la paragraful 1 și de a scoate de pe rol și de a declara inadmisibile restul plângerilor din cerere;
decizia președintelui secției de a autoriza Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați și ONG-ul slovac „Liga drepturilor omului” să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 2 din Regulamentul Curții);
decizia de a nu divulga datele privind identitatea reclamantului;
după deliberarea în camera de consiliu la 17 martie 2020,
pronunță următoarea hotărâre, adoptată în aceeași zi:
INTRODUCERE
Reclamantul s-a plâns că autoritățile slovace, după ce l-au reținut după trecerea frontierei dinspre Ucraina, nu l-au informat cu privire la motivele reținerii, ceea ce a încălcat art. 5 § 2 din Convenție. Ulterior, l-au returnat pe reclamant în Ucraina, unde a fost ținut în condiții necorespunzătoare, în pofida pretinsei sale calități de minor, ceea ce a constituit o încălcare a art. 3 din Convenție. Acesta nu a avut posibilitatea de a participa efectiv la procedura privind detenția sa și a fost, în cele din urmă, returnat în Afganistan în lipsa unei evaluări corespunzătoare a pericolelor care îl pândeau acolo, ceea ce a constituit o încălcare a art. 3, art. 5 §§ 1, 2 și 4 și a art. 13 din Convenție. În cele din urmă, acesta a susținut, în temeiul art. 34 din Convenție, că în Ucraina reprezentantului unui ONG i s-a refuzat accesul la reclamant, ceea ce l-a împiedicat pe reclamant să prezinte Curții o cerere de aplicare a unei măsuri provizorii.
ÎN FAPT
Reclamantul locuiește în Afganistan. Acesta a fost reprezentat de dl A. Maksimov, jurist care își exercită profesia în Kiev și care, la momentul introducerii cererii, lucra la biroul din Ucraina al Societății pentru ajutorarea imigranților evrei („HIAS”).
Guvernul Republicii Slovace a fost reprezentat de agentul guvernamental, dna M. Pirošíková. Guvernul Ucrainei a fost reprezentat de agentul său, în ultimele etape ale procedurii, dl I. Lișcina.
Reclamantul a susținut că s-a născut în 1993 sau 1994, în timp ce autoritățile statale ale Slovaciei și Ucrainei au consemnat data nașterii sale ca fiind 14 ianuarie 1992 (a se vedea paragrafele 9, 18 și 26). În susținerea afirmației sale, împreună cu formularul cererii, reclamantul a prezentat Curții o fotocopie a unui document afgan care îi atestă identitatea, în limba originală și cu dimensiunea de 6 pe 7 cm, precum și „traducerea sa neoficială” în limba engleză, efectuată de avocatul de la biroul HIAS din Ucraina. Potrivit traducerii, în câmpul documentului „Data nașterii și vârsta” se preciza „vârsta de 8 ani în 2002”. Reclamantul a furnizat, de asemenea, Curții o fotografie care, în opinia sa, dovedea că acesta arăta ca un adolescent.
EVENIMENTELE DIN AFGANISTAN ȘI CĂLĂTORIA RECLAMANTULUI ÎN SLOVACIA
Înainte de a părăsi Afganistanul, reclamantul locuia în provincia Kunduz, în nordul țării.
Conform susținerilor reclamantului, tatăl său colabora cu Direcția de Securitate Națională a Afganistanului. În jurul anului 2005, după reținerea unor traficanți de stupefiante, tatăl a fost ucis de persoane neidentificate, posibil legate de talibani. În 2010, unchiul matern al reclamantului a primit o scrisoare cu amenințări. Reclamantul nu cunoștea conținutul exact al scrisorii, dar unchiul său a susținut că reclamantul „era, de asemenea, în pericol legat de uciderea tatălui său” și a organizat plecarea sa din țară.
Tot conform susținerilor reclamantului, în mai 2010, traficanți l-au dus pe reclamant în Tadjikistan, unde a trecut frontiera cu pașaportul său. Ulterior, traficanții i-au luat pașaportul. Apoi reclamantul s-a deplasat în Kârgâzstan, Kazahstan și Rusia. A rămas la Moscova timp de o lună, iar la începutul lunii iulie 2010 a intrat în Ucraina. Reclamantul a locuit la Kiev timp de trei luni. În timpul călătoriei în Ucraina, reclamantul a fost însoțit de cumnatul său (soțul surorii sale). În Ucraina, reclamantul și cumnatul său s-au despărțit. La trei zile după reclamant, cumnatul său a putut pleca în Slovacia, apoi în Spania și a cerut acolo azil.
La 23 septembrie 2010, la ora 16.10, poliția de frontieră slovacă l-a reținut pe reclamant împreună cu alți trei cetățeni afgani în timpul trecerii ilegale a frontierei Slovaciei. Acesta nu avea niciun document de identitate.
Conform documentelor furnizate de Guvernul slovac, în aceeași zi, la ora 19.25, ofițerii poliției de frontieră l-au audiat pe reclamant pentru a-i stabili identitatea și pentru a clarifica împrejurările în care comisese infracțiunea legată de intrarea și șederea ilegală pe teritoriul Slovaciei. S-a efectuat traducere din slovacă în engleză. Dl Zazai, aparent un membru al grupului de afgani cu care reclamantul a trecut frontiera, efectua traducerea din engleză în limba pașto. Data nașterii reclamantului a fost indicată ca fiind 14 ianuarie 1992. Reclamantul le-a spus ofițerilor de poliție că dorea să meargă în Europa de Vest, să locuiască și să muncească acolo, și a precizat că nu cerea azil în Slovacia.
Documentul cu audierea a fost semnat de ofițerul de poliție și de traducătorul din slovacă în engleză, dar nu de reclamant sau de dl Zazai. Guvernul slovac a susținut că reclamantului i s-a cerut să semneze procesul-verbal, dar acesta a refuzat fără nicio explicație. În schimb, alți doi membri ai grupului reclamantului au semnat documente similare.
La 24 septembrie 2010 a fost luată decizia de expulzare a reclamantului. De asemenea, i s-a interzis intrarea în Slovacia pe o perioadă de cinci ani. Reclamantului i s-a oferit traducerea liniilor directoare privind expulzarea cu un scurt rezumat al legislației slovace relevante și al procedurilor legate de expulzarea străinilor, în limba pașto. Conform susținerilor Guvernului slovac, decizia de expulzare a fost tradusă în limba pașto. Documentul furnizat de Guvern este scris în mare parte în limba pașto. Părțile care conțineau regulile generale și citatele din legislație au fost prezentate în această limbă, iar anumite detalii specifice ale acestei cauze, cum ar fi data și țara de destinație, Ucraina, în limba slovacă.
La 24 septembrie 2010, la ora 14.00, reclamantul a fost predat autorităților ucrainene.
Reclamantul a susținut că, pe perioada șederii sale în Slovacia, nu i s-a asigurat traducere și nu i s-au furnizat informații despre procedura de acordare a azilului în Slovacia, și nici nu a avut acces la un avocat. Întrucât reclamantul nu vorbea nicio limbă europeană, a încercat să ceară azil prin intermediul unui compatriot afgan care vorbea puțin franceza. Cu toate acestea, funcționarii slovaci nu au reacționat în niciun fel. În pofida eforturilor reclamantului de a vorbi cu aceștia și de a le spune că era minor, data nașterii sale a fost consemnată ca fiind 14 ianuarie 1992. Aceștia nu i-au furnizat decizia scrisă privind returnarea sa în Ucraina și nu i-au explicat procedura de apel.
RETURNAREA ÎN UCRAINA ȘI DETENȚIA DE ACOLO
La 24 septembrie 2010, după expulzarea sa în Ucraina, reclamantul a fost plasat în centrul de reținere temporară al serviciului de frontieră din orașul Ciop. Reclamantul a susținut că, prin intermediul altor deținuți afgani care vorbeau rusă, i-a comunicat gardianului, pe care îl considera supraveghetor, că avea paisprezece ani. De asemenea, a susținut că a comunicat reprezentantului ONG-ului „Caritas” că era minor și că dorea să depună o cerere de acordare a statutului de refugiat, iar reprezentantul „Caritas” a transmis această informație lucrătorilor serviciului de frontieră, însă nu s-au luat măsuri.
Conform susținerilor reclamantului, condițiile de detenție în centrul de reținere temporară din Ciop erau nesatisfăcătoare. Celulele erau supraaglomerate. Uneori, deținuților nu li se asigurau plimbări zilnice și „trebuiau să facă gălăgie ca să li se permită o plimbare de o oră”.
La o dată nespecificată, Detașamentul de Frontieră Ciop al Serviciului de Stat de Grăniceri al Ucrainei (denumit în continuare „SSGU”) a luat o decizie privind expulzarea voluntară a reclamantului de pe teritoriul Ucrainei.
La o dată nespecificată, SSGU a sesizat Tribunalul Administrativ Districtual Transcarpatic cu o acțiune privind expulzarea forțată a reclamantului de pe teritoriul Ucrainei și reținerea sa până la expulzare. Conform hotărârii instanței (a se vedea paragraful 18), reclamantul a fost de acord cu pretențiile SSGU. De asemenea, conform hotărârii instanței, la 1 octombrie 2010, SSGU și reclamantul au solicitat instanței examinarea cauzei fără participarea lor, în procedură scrisă.
La 13 octombrie 2010, instanța a admis cererea și a dispus expulzarea reclamantului de pe teritoriul Ucrainei și reținerea sa până la expulzare. Instanța a constatat că reclamantul s-a născut la 14 ianuarie 1992. Aceasta a stabilit că reclamantul a intrat ilegal pe teritoriul Ucrainei, nu avea mijloace pentru ieșirea voluntară și nici rude pe teritoriul Ucrainei și a trecut ilegal frontiera (cu Slovacia). În opinia instanței, aceasta demonstra că, cu greu, ar fi executat decizia privind ieșirea voluntară din țară.
Instanța a făcut, de asemenea, referire la publicația Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați (denumit în continuare „UNHCR”) „Culegere de informații privind țările de origine și materiale juridice pentru utilizare în procedura UNHCR de stabilire a statutului de refugiat”, publicată în februarie 2008, aparent în traducere în limba ucraineană. Această publicație nu a fost prezentată instanței. Conform susținerilor tribunalului districtual, în publicație se preciza că „Afganistanul nu era o țară unde se săvârșesc infracțiuni împotriva persoanelor”. Prin urmare, acesta a ajuns la concluzia că, în cazul returnării sale în Afganistan, viața reclamantului nu ar fi pusă în pericol. Instanța a observat că reclamantul nu a depus o cerere pentru acordarea statutului de refugiat și nu dorea să ceară azil în Ucraina.
Conform susținerilor reclamantului, acesta nu avea cunoștință de examinarea cauzei, nu avea avocat și nu își înțelegea drepturile în cursul procedurii în fața instanței. Reclamantul a semnat un document privind renunțarea la dreptul de a fi prezent în instanță, fără a înțelege conținutul acestuia. Reclamantului nu i s-a comunicat hotărârea instanței și nu i s-a explicat procedura de apel. Prin urmare, acesta a omis termenul de zece zile pentru apel (a se vedea dispoziția națională relevantă la paragraful 37).
La 14 octombrie 2010, reclamantul a fost transferat din centrul de reținere temporară al serviciului de frontieră la centrul de cazare temporară pentru străini și apatrizi din regiunea Volin, care la acel moment era în subordinea Ministerului de Interne al Ucrainei. Reclamantul a susținut că, la sosirea acolo, i-a spus angajatului de serviciu că avea paisprezece ani. Angajatul, pretins, ar fi raportat acest lucru conducerii unității, însă nu s-au luat măsuri.
La 20 februarie 2011, Ambasada Afganistanului la Kiev a purtat o convorbire telefonică cu reclamantul, iar la 22 februarie 2011 i-a eliberat un document de călătorie, în care data nașterii sale a fost indicată ca fiind 14 ianuarie 1992.
DEPUNEREA CERERII DE ACORDARE A STATUTULUI DE REFUGIAT ÎN UCRAINA
La 19 octombrie 2010, reclamantul, împreună cu alți trei afgani, a participat la o consultație cu un jurist al unui ONG, partener local al Organizației Internaționale pentru Migrație. Unul dintre afgani a făcut traducerea. S-au furnizat informații despre modul de depunere a cererii de acordare a statutului de refugiat. Reclamantul nu a contestat desfășurarea acestei consultații, dar a susținut că nu și-o amintea.
La 23 februarie 2011, reclamantul a depus o cerere de acordare a statutului de refugiat în Ucraina. Pentru a-și justifica cererea, acesta a susținut că, în cazul returnării în Afganistan, „va fi ucis imediat”.
La 2 martie 2011, un funcționar al direcției Serviciului de Migrație al Ucrainei din regiunea Volin (denumit în continuare „organul regional al serviciului de migrație”) a purtat o discuție cu reclamantul cu privire la cererea sa de acordare a statutului de refugiat. Reclamantul a susținut că, în Afganistan, locuia în orașul Kunduz, învăța și trăia pe seama unchiului matern. Întrebat de ce a părăsit Afganistanul, a răspuns că tatăl său fusese ucis de talibani cu patru ani în urmă, iar ulterior talibanii au început să îl amenințe. Unchiul a primit o foaie de hârtie al cărei conținut îi era necunoscut reclamantului și a spus că reclamantul trebuie să părăsească țara. După aceasta, unchiul a obținut documente de călătorie pentru el, cu care reclamantul a părăsit Afganistanul fără probleme. Apoi, reclamantul a fost întrebat despre țara de destinație și a răspuns că dorea să ajungă la Londra, unde locuia sora sa. A explicat că plecase din Afganistan în Tadjikistan cu pașaport și viză, dar ulterior traficanții i-au luat aceste documente. A precizat, de asemenea, că a ajuns în Ucraina din Rusia și a mers la frontiera cu Slovacia prin Kiev. Nu a cerut ajutor în Ucraina, deoarece traficanții îi promiseseră că îl vor duce la Londra, unde locuia sora sa.
În formularul întocmit pe baza aceleiași discuții au fost introduse răspunsurile reclamantului la o serie de întrebări standard privind datele sale personale, evenimentele anterioare și originea. În special, s-a indicat că reclamantul s-a născut la 14 ianuarie 1992, limba sa maternă era dari, iar acesta vorbea și pașto.
La 9 martie 2011, organul regional al serviciului de migrație a pregătit ordinul privind refuzul acordării statutului de refugiat reclamantului (a se vedea paragrafele 34 și 35 privind descrierea celor două etape ale procedurii de acordare a azilului în Ucraina). Organul regional al serviciului de migrație a stabilit că:
(i) faptele pe care se întemeia cererea sa erau vădit nefondate, întrucât acesta nu se încadra în definiția „refugiatului” prevăzută la articolul 1 din Legea Ucrainei „Privind refugiații” (a se vedea paragraful 33);
(ii) întrucât reclamantul nu era membru al niciunei organizații politice, civile sau militare și nu a fost implicat în niciun incident cu folosirea violenței fizice legate de apartenență rasială, națională, religioasă sau de convingeri politice, acesta nu putea fi considerat refugiat în conformitate cu Convenția „Privind statutul refugiaților”;
(iii) furnizarea unui document de călătorie reclamantului de către țara sa de origine demonstra că acesta beneficia de protecție în țara sa de origine, ceea ce însemna că, în conformitate cu art. 1 lit. E din Convenția „Privind statutul refugiaților”, această Convenție nu i se aplica;
(iv) reclamantul nu a depus cereri de acordare a statutului de refugiat în cursul călătoriei sale prin Tadjikistan, Rusia sau Ucraina, ci a făcut acest lucru abia după predarea sa din Slovacia în Ucraina. Aceasta demonstra că nu intenționa să obțină azil în Ucraina, ci dorea să ajungă în Regatul Unit, unde locuia sora sa;
(v) întrucât reclamantul nu avea niciun document care să îi ateste identitatea, era imposibil să i se identifice identitatea sau țara de origine.
EXPULZAREA ÎN AFGANISTAN
Conform susținerilor reclamantului, la 11 martie 2011, în cursul pregătirii expulzării sale în Afganistan, acesta a fost transferat în orașul Mukacevo, Ucraina, unde reclamantului i s-a comunicat ordinul Serviciului de Migrație al Ucrainei din 9 martie 2011.
Conform susținerilor reclamantului, sâmbătă, 12 martie 2011, ONG-ul partener al UNHCR a încercat să ia legătura cu el și cu alți cetățeni afgani care urmau să fie expulzați, pentru a le acorda asistență juridică. Totuși, accesul la aceștia a fost refuzat, ceea ce l-a împiedicat pe reclamant să prezinte Curții o cerere de aplicare a unei măsuri provizorii în temeiul art. 39 din Regulamentul Curții.
În aceeași zi, reclamantul a fost îmbarcat în trenul spre Kiev.
La 14 martie 2011, reclamantul a fost expulzat la Kabul.
Reclamantul a susținut că, la aproximativ trei săptămâni după expulzarea sa în Afganistan, persoane neidentificate l-au căutat la domiciliul său și i-au lăsat o scrisoare cu amenințări. Mama sa a organizat plecarea sa din Kunduz la Mazar-i-Sharif și Kabul. De atunci, este nevoit să își schimbe frecvent locul de reședință, ferindu-se de persoanele care i-au ucis tatăl, și să călătorească constant între Mazar-i-Sharif și Kabul.
CADRUL NORMATIV ȘI PRACTICA RELEVANTE
Legislația națională relevantă a Ucrainei
Legea Ucrainei „Privind refugiații” din 21 iunie 2001 (în vigoare la momentul faptelor)
Articolul 1 definea „refugiatul” ca:
„... persoană care nu este cetățean al Ucrainei și care, în urma unor temeri întemeiate de a fi victima persecuției pe motiv de rasă, religie, naționalitate, cetățenie, apartenență la un anumit grup social sau opinii politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o deține și nu poate beneficia de protecția acestei țări sau nu dorește să beneficieze de această protecție din cauza unor astfel de temeri, sau, neavând cetățenie și aflându-se în afara țării sale de reședință permanentă anterioară, nu poate sau nu dorește să se întoarcă acolo din cauza temerilor menționate ...”
Articolele 12-14 și 16 din Lege prevedeau o procedură în două etape de acordare a statutului de refugiat: etapa primirii cererii și etapa examinării pe fond a cererii. Organele regionale ale serviciului de migrație răspundeau de examinarea preliminară a cererilor de acordare a statutului de refugiat și luau decizii cu privire la admisibilitatea acestora. În cazul în care se hotăra întocmirea documentelor, organul regional al serviciului de migrație începea examinarea cauzei și pregătea o concluzie privind fondul cererii pentru Comitetul de Stat pentru Naționalități și Religii. Ulterior, Comitetul lua decizia finală privind acordarea sau refuzul acordării statutului de refugiat. Persoanele care depuneau cererea de acordare a statutului de refugiat puteau contesta decizia organului regional al serviciului de migrație la Comitet sau în instanță. Depunerea contestației constituia temei pentru înregistrarea șederii temporare a reclamantului în Ucraina.
Articolul 12 prevedea că examinarea cererii de acordare a statutului de refugiat începea cu o discuție în limba pe care o înțelegea persoana care solicita acordarea statutului de refugiat, cu implicarea unui interpret, dacă este necesar. Decizia privind refuzul întocmirii documentelor era luată dacă reclamantul nu corespundea definiției refugiatului, prevăzută la art. 1 din Lege (a se vedea paragraful 33), sau dacă cererea avea caracter abuziv: era întemeiată pe un act de identitate nevalabil sau era depusă de o persoană a cărei cerere anterioară fusese respinsă, iar împrejurările nu se schimbaseră.
Legea Ucrainei „Privind statutul juridic al străinilor și apatrizilor” din 4 februarie 1994 (în vigoare la momentul faptelor)
Articolul 32 din Lege stabilea procedura de expulzare a străinilor și apatrizilor din Ucraina. Acesta enumera motivele pentru expulzarea forțată, inclusiv încălcarea gravă a legislației privind străinii și apatrizii, și prevedea posibilitatea de a ține străinii și apatrizii în centre de cazare temporară pe perioada necesară pentru pregătirea expulzării, durata acestei rețineri neputând depăși șase luni.
Codul de procedură administrativă al Ucrainei din 6 iulie 2005 (în redacția în vigoare la momentul faptelor)
Conform articolului 186 din Cod, apelul trebuia depus în termen de zece zile de la pronunțarea hotărârii. Dacă hotărârea era pronunțată în procedură scrisă, apelul trebuia depus în termen de zece zile de la primirea de către reclamant a copiei hotărârii.
Dreptul internațional
Acordul dintre Ucraina și Comunitatea Europeană privind readmisia persoanelor
Părțile relevante ale Acordului, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2010, prevăd:
Articolul 3
Readmisia cetățenilor din țări terțe și a apatrizilor
„1. Statul solicitat, la cererea statului solicitant și fără alte formalități în afară de cele prevăzute prin prezentul acord, primește pe teritoriul său cetățenii din țări terțe sau apatrizii care nu îndeplinesc condițiile aplicabile cu privire la intrarea pe teritoriul statului solicitant sau șederea pe acest teritoriu sau care au încetat să mai îndeplinească aceste condiții, dacă există probe că aceste persoane:
...
(a) au intrat ilegal pe teritoriul statelor membre direct de pe teritoriul Ucrainei sau pe teritoriul Ucrainei direct de pe teritoriul statelor membre;”
MATERIALE INTERNAȚIONALE PRIVIND SITUAȚIA DIN SLOVACIA ȘI UCRAINA
Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante (denumit în continuare „CPT”)
În părțile relevante ale raportului CPT din 2007 (CPT/Inf (2009) 15), publicat la 19 mai 2009, se precizează:
„A. Unitățile care se află în subordinea Serviciului de Stat de Grăniceri al Ucrainei
...
În ceea ce privește accesul la avocat, acesta era limitat la vizitele juriștilor ONG-urilor pro bono, care îi ajutau pe străini să depună cereri de acordare a statutului de refugiat și le explicau informațiile despre procedurile juridice relevante. Cu toate acestea, delegația a fost îngrijorată să afle că, în Ciop, juriștii ONG-urilor aveau acces limitat la persoanele reținute (de exemplu, se puteau întâlni doar cu persoanele ale căror nume le cunoșteau deja). Trebuie observat, de asemenea, că furnizarea consilierii juridice era îngreunată de lipsa interpreților în centrele de reținere temporară ale Serviciului de Stat de Grăniceri al Ucrainei (a se vedea, de asemenea, paragraful 41).
...
Delegația a observat că mulți străini nu erau suficient de informați cu privire la statutul lor juridic, procedura care li se aplica și drepturile lor (inclusiv dreptul de a depune plângeri). Regulamentele de ordine interioară afișate în centrele de reținere erau, de regulă, doar în limba ucraineană. De asemenea, erau disponibile anumite alte materiale informative (de exemplu, Legea Ucrainei „Privind refugiații”), dar numai în limba franceză sau rusă; angajații Serviciului de Stat de Grăniceri al Ucrainei au precizat că li s-au terminat materialele în alte limbi. Aspectul pozitiv a fost implicarea ONG-urilor pe baza unui acord cu Serviciul de Stat de Grăniceri al Ucrainei pentru a ajuta și a informa străinii. Cu toate acestea, acordarea de asistență străinilor reținuți de către instituții externe nu scutește statul de responsabilitatea de a furniza informații și asistență acestor persoane reținute.
Principala plângere a străinilor reținuți consta în lipsa de informații privind evoluția examinării cauzelor lor și durata șederii lor în detenție. Această incertitudine afecta semnificativ condițiile de detenție și ducea la tensiuni. Observațiile făcute în timpul vizitei sugerează că angajații Serviciului de Stat de Grăniceri al Ucrainei trebuie să acorde mai multă atenție acestor probleme.
În ceea ce privește asigurarea traducerii, unii străini reținuți s-au plâns că, după reținerea lor, li s-a cerut să semneze documente în limba ucraineană, fără explicații privind conținutul acestora. Chiar și în cazul efectuării traducerii, informațiile furnizate nu erau, după cum s-a susținut, întotdeauna înțelese. Delegația a fost informată despre lipsa interpreților locali care să vorbească limbi mai puțin răspândite; pentru a depăși această problemă, se planifica crearea condițiilor pentru efectuarea traducerii la distanță de la principalele direcții regionale.”
Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați (denumit în continuare „UNHCR”)
În părțile relevante ale poziției UNHCR cu privire la situația azilului în Ucraina, în contextul returnării solicitanților de azil, din octombrie 2007, se precizează:
„13. Conform Legii Ucrainei „Privind refugiații”, organele regionale ale serviciului de migrație răspund de examinarea cererilor inițiale de acordare a statutului de refugiat și pot lua decizii cu privire la admisibilitate. Dacă organul regional al serviciului de migrație decide să înceapă întocmirea documentelor, va examina cauza pe fond și va trimite concluzia la [Comitetul de Stat al Ucrainei pentru Naționalități și Religii]. Ulterior, CSNR ia decizia în cauză. CSNR poate să fie de acord cu concluzia organului regional al serviciului de migrație sau să aplice o altă abordare. Persoanele care solicită azil pot contesta decizia negativă a organului regional al serviciului de migrație fie la CSNR, fie în instanță.
...
În ceea ce privește calitatea procedurii de acordare a statutului de refugiat, una dintre principalele probleme în domeniul reglementării acordării azilului în Ucraina (astfel cum s-a precizat la paragraful 13) era reformarea constantă a organelor cu atribuții în materie de azil, în special a organului executiv central, care a fost reorganizat de diferite guverne. În martie 2007, în temeiul Hotărârii Cabinetului de Miniștri (nr. 201), Comitetul de Stat pentru Naționalități și Religii (anterior Comitetul de Stat al Ucrainei pentru Naționalități și Migrație) a devenit organul central executiv abilitat care se ocupa de chestiunile de azil. Activitatea sa este îndrumată și coordonată de Cabinetul de Miniștri al Ucrainei prin intermediul vicepremierului Ucrainei.
...
În ceea ce privește standardele de cazare, nici solicitanții de azil, nici refugiații nu au acces adecvat la locuințe de stat, la asistență financiară sau la angajare. Conform art. 20 din Legea Ucrainei „Privind refugiații”, dreptul de a primi asistență financiară și locuințe îl au numai persoanele cărora li s-a acordat statutul de refugiat. În Ucraina există un singur centru de cazare temporară funcțional pentru solicitanții de azil și refugiați. Capacitatea sa este de 250 de locuri. Conform art. 7 din Lege, organele regionale ale serviciului de migrație trebuie să stabilească locul pentru cazarea temporară a refugiaților și solicitanților de azil și să sprijine, în general, asigurarea locuințelor pentru aceștia. Cu toate acestea, în practică, organele regionale ale serviciului de migrație nu pot oferi astfel de servicii. În schimb, refugiații și solicitanții de azil trebuie să închirieze locuințe de la proprietari privați. Întrucât sunt „străini”, li se cere o chirie mult mai mare decât cea cerută cetățenilor. Chiria pentru locuințele private, în special în orașe, este mare și continuă să crească. Drept urmare, mulți refugiați sunt nevoiți să cheltuiască aproape întregul lor venit pe plata locuinței. Multe persoane devin fără adăpost sau trăiesc în condiții improprii, riscându-și sănătatea fizică și psihologică.
...
Situația generală îi motivează pe unii solicitanți de azil să încerce să plece în căutarea unei protecții mai bune în altă țară. Aceștia sunt adesea reținuți pentru tentativa de trecere ilegală a frontierei de vest a Ucrainei. Prin urmare, numărul de rețineri crește. Deși în ultimii ani condițiile de detenție s-au îmbunătățit, ele sunt încă nesatisfăcătoare din cauza numărului tot mai mare de migranți ilegali și a dificultăților cu care se confruntă statul în legătură cu creșterea numărului lor. Solicitanții de azil sunt ținuți împreună cu alți străini și se află în detenție pe perioade lungi de timp. Acest tip de detenție administrativă poate constitui o încălcare a dreptului de a căuta azil.
...
... UNHCR sfătuiește statele să se abțină de la returnarea în Ucraina a cetățenilor din țări terțe care solicită azil, deoarece în prezent nu se poate garanta că persoanele respective: a) vor fi autorizate să intre din nou în țară, b) vor avea acces la o procedură echitabilă și efectivă de acordare a statutului de refugiat; c) că tratamentul aplicat lor va corespunde standardelor internaționale privind refugiații sau (d) că vor avea o protecție efectivă împotriva expulzării.”
Organizația „Human Rights Watch”
Într-un raport de 124 de pagini, publicat în decembrie 2010, intitulat „Capcana la frontieră: Tratamentul aplicat migranților și solicitanților de azil în Ucraina”, organizația „Human Rights Watch” (denumită în continuare „HRW”) a expus rezultatele cercetărilor sale privind experiența migranților și a solicitanților de azil după returnarea lor în Ucraina din Ungaria și Slovacia.
Conform raportului, majoritatea celor cincizeci de persoane intervievate care au fost returnate în Ucraina din Slovacia sau Ungaria au spus că, după sosirea în Slovacia sau Ungaria, au cerut azil, dar cererile lor au fost ignorate, iar acestea au fost rapid trimise înapoi în Ucraina.
Raportul a exprimat regretul față de faptul că, în decembrie 2009, Ministerul de Interne al Slovaciei a denunțat acordul cu UNHCR și organizația „Liga drepturilor omului”, pe baza căruia, începând cu 2007, juriștilor ONG-urilor li se permitea să monitorizeze procedura de returnare la frontieră.
În ceea ce privește reținerea solicitanților de azil în Ucraina, raportul precizează că multe dintre problemele indicate anterior de HRW au fost soluționate. În special, condițiile de cazare în centre s-au îmbunătățit, toate unitățile vizitate de HRW în 2010 păreau curate și bine organizate, iar niciuna nu era supraaglomerată. Majoritatea celor intervievați în astfel de unități nu aveau plângeri cu privire la condițiile neigienice sau supraaglomerare. Totuși, foștii reținuți ai centrului de reținere temporară din Ciop au menționat că unitatea era uneori supraaglomerată. Cele mai multe plângeri se refereau la mâncare, atât la calitatea, cât și la cantitatea acesteia, precum și la lipsa accesului la servicii juridice, telefon, internet și televiziune. HRW a mai precizat că rămâneau nerezolvate anumite alte probleme: în special privind accesul la procedura de acordare a statutului de refugiat; reținerea copiilor; cazarea împreună a copiilor și adulților; corupția și, în general, utilizarea disproporționată a reținerii migranților.
Conform raportului, migranții reținuți în Ucraina nu aveau un acces consecvent și garantat la un judecător sau alt organ statal. De asemenea, nu aveau acces la un avocat pentru a contesta reținerea lor. În plus, în majoritatea cazurilor, nu se efectua o evaluare individuală a necesității reținerii migranților sau solicitanților de azil.
MATERIALE INTERNAȚIONALE RELEVANTE PRIVIND SITUAȚIA DIN AFGANISTAN
În părțile relevante ale Recomandărilor metodologice ale UNHCR privind evaluarea nevoilor de protecție internațională ale solicitanților de azil din Afganistan, publicate la 17 decembrie 2010, se precizează:
„I. Introducere
...
UNHCR consideră că, în privința persoanelor care fac parte din grupurile menționate mai jos, este necesară o examinare deosebit de atentă a posibilelor amenințări. În lista grupurilor de risc, care nu este în mod necesar exhaustivă, intră: (i) persoane legate de Guvernul Afganistanului, sau cele care îl sprijină ori sunt considerate că îl sprijină ...
Având în vedere deteriorarea nivelului de siguranță în anumite regiuni ale țării și creșterea numărului de victime în rândul populației civile, UNHCR consideră că situația din provinciile Helmand, Kandahar, Kunar, precum și în unele locuri din provinciile Ghazni și Khost, poate fi caracterizată ca o situație de violență generală. Astfel, afganii care solicită azil și care locuiau anterior în aceste regiuni pot avea nevoie de protecție internațională, inclusiv de forme suplimentare de protecție, prin aplicarea unor criterii mai largi de protecție internațională. În plus, având în vedere caracterul instabil al conflictului, care se schimbă constant, fiecare cerere de azil din partea unui afgan care susține că a fugit de violența generală din alte părți ale Afganistanului trebuie să fie supusă unei evaluări atente, având în vedere probele prezentate de reclamant și alte informații actuale și fiabile despre fostul său loc de reședință. O astfel de evaluare va necesita în mod obligatoriu stabilirea dacă, la momentul luării deciziei privind acordarea azilului acestuia, exista o situație de violență generală la fostul loc de reședință al reclamantului.
În general, UNHCR consideră că fuga în interiorul țării este o alternativă rezonabilă dacă, la locul potențial al strămutării, refugiatului i se poate oferi protecție de către rudele, comunitatea sau tribul său. Bărbații fără familie și părinții cu copii pot, în anumite împrejurări, să se întrețină singuri, fără ajutorul rudelor sau comunității, într-o zonă urbană sau semiurbană cu infrastructură dezvoltată și sub controlul efectiv al Guvernului. Cu toate acestea, chiar și ținând seama de destrămarea structurii sociale tradiționale a societății din cauza deceniilor de război, a fluxurilor masive de refugiați și a creșterii migrației interne către orașe, fiecare cerere trebuie examinată în mod individual.
...
III. Conformitatea cu criteriile de protecție internațională
...
A. Potențialele grupuri de risc
Persoane legate de guvern sau care sunt considerate că sprijină guvernul și comunitatea internațională, în special Forțele Internaționale de Asistență pentru Securitate (ISAF)
Grupările armate antiguvernamentale duc o campanie continuă și sistematică împotriva civililor legați de Guvernul Afganistanului sau de comunitatea internațională, sau a celor considerați că îi sprijină, în special în zonele de operațiuni active ale grupurilor insurgente.
...
Majoritatea atacurilor țintite asupra civililor săvârșite de grupările armate antiguvernamentale au loc în zonele controlate de aceste grupări. În același timp, a crescut numărul uciderilor și execuțiilor de civili în acele regiuni ale țării care anterior erau considerate mai sigure. În provinciile sud-estice și centrale, numărul uciderilor și execuțiilor săvârșite în 2010, probabil de grupările armate antiguvernamentale, a crescut considerabil în comparație cu 2009. Numărul acestor atacuri țintite a crescut brusc în provinciile din regiunea sudică, în special în Kandahar, unde talibanii desfășoară o campanie sistematică și țintită de ucideri din începutul anului 2010. Din iunie până la mijlocul lunii septembrie 2010, s-au înregistrat în medie 21 de ucideri pe săptămână (comparativ cu șapte pe săptămână în aceeași perioadă a anului 2009), în principal în regiunile sudice și sud-estice.
UNHCR consideră că persoanele legate de Guvernul Afganistanului sau de comunitatea internațională, sau cele care le sprijină sau sunt considerate că le sprijină, în special funcționarii Guvernului, liderii tribali și religioși proguvernamentali, judecătorii, profesorii și muncitorii angajați pe obiectivele de construcție/reconstrucție, pot, în funcție de împrejurările individuale ale cauzei, să se afle în pericol din cauza opiniilor lor (atribuite) politice, în special în zonele în care operează sau pe care le controlează grupările armate antiguvernamentale.
...
B. Conformitatea cu criteriile pentru protecția internațională extinsă, inclusiv formele suplimentare de protecție
...
Victime din rândul populației civile
...
În prima jumătate a anului 2010, 183 de civili au murit în urma atacurilor teroriștilor sinucigași, dintre care mai mult de jumătate – în regiunea sudică; cu 20 la sută mai mulți comparativ cu aceeași perioadă a anului 2009.
Deși, în prima jumătate a anului 2010, grupările armate antiguvernamentale au atacat în principal obiective militare, în locurile de reședință ale populației civile, inclusiv pe drumurile utilizate de civili, în apropierea clădirilor guvernamentale, hotelurilor, în piețele aglomerate și în cartierele comerciale, acestea au folosit, de asemenea, detonări de DEI și atacuri ale teroriștilor sinucigași.
În pofida lucrărilor de deminare și de distrugere a munițiilor, care sunt în desfășurare constantă în ultimul deceniu, și a scăderii constante a numărului de afgani uciși din cauza lor, în medie pe lună, 42 de persoane mor și sunt rănite din cauza exploziilor de mine și a munițiilor abandonate, dintre care marea majoritate sunt copii. În plus, câmpurile minate, pe care mor și sunt mutilate persoane, împiedică desfășurarea unei vieți normale, blocându-le accesul la terenurile arabile, apă, asistență medicală și educație.
Analiza detaliată efectuată de UNHCR a cazurilor înregistrate de pierderi în rândul populației civile pentru perioada de la 1 iulie 2010 la 8 octombrie 2010 arată că provinciile Helmand și Kandahar în regiunea sudică și Kunduz în regiunea nord-estică suferă cel mai mult de pe urma violenței haotice legate de conflict.
...
Strămutările cauzate de conflict și returnările voluntare
Creșterea violenței și deteriorarea situației din sfera securității în unele zone ale Afganistanului, ca urmare a luptelor dintre grupările antiguvernamentale și trupele proguvernamentale, continuă să fie cauza strămutărilor masive de populație. Numărul persoanelor strămutate intern din cauza conflictului continuă să crească, iar astfel de strămutări au loc în principal în regiunile sudice și vestice ale Afganistanului ...
Pe lângă creșterea remarcabilă a amplorii strămutării populației din motive legate de conflictul din Afganistan, trebuie remarcată și creșterea numărului celor care s-au întors voluntar în patrie, în special din Pakistan și Iran. Din martie până în octombrie 2010 s-au întors în patrie peste 100.000 de afgani, de două ori mai mulți decât în aceeași perioadă a anului 2009. Există mai multe motive pentru întoarcere: (i) sentimentul că situația de securitate în unele provincii s-a îmbunătățit; (ii) factori economici și (iii) creșterea nesiguranței personale, precum și calamitățile naturale din locurile de reședință anterioare din Pakistan. Deși mii de afgani s-au întors deja la locurile lor de reședință permanentă, aproximativ o treime din numărul total de persoane strămutate intern locuiește în prezent în așezări spontane sau în zone urbane ale Afganistanului. Anumite așezări de persoane strămutate intern sunt amplasate în provinciile Nangarhar, Laghman și Kunar, unde situația este departe de a fi stabilă, iar nivelul pierderilor în rândul populației civile și al incidentelor în domeniul securității este încă ridicat. Trebuie remarcat că, în multe cazuri, întoarcerea afganilor are loc din cauza deteriorării condițiilor lor de viață din afara țării, și nu din cauza unei îmbunătățiri substanțiale a situației în sfera securității și a drepturilor omului din Afganistan.”
ÎN DREPT
PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI DE CĂTRE SLOVACIA ALE ART. 3 ȘI 13 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns că, nefurnizându-i o traducere corespunzătoare și asistență juridică, autoritățile slovace l-au lipsit de posibilitatea de a cere azil, l-au returnat în Ucraina, unde îl amenința expulzarea forțată în Afganistan, și, într-adevăr, l-au expulzat acolo. Acesta s-a întemeiat pe art. 3 și 13 din Convenție, care prevăd:
Articolul 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
Articolul 13
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”
Argumentele părților
Guvernul Slovaciei
Guvernul a susținut că, deși în documentul de identitate afgan furnizat de reclamant (tazkira) se indica „vârsta de 8 ani în 2002”, Guvernul se îndoia de autenticitatea documentului și de traducerea sa în engleză, pregătită de organizația în care lucra avocatul reclamantului. Guvernul a indicat necorespunderea dimensiunii documentului furnizat de reclamant cu cea a documentelor afgane originale de acest tip. În plus, conținutul documentului original era indescifrabil și, prin urmare, era imposibil să se verifice dacă acesta îi aparținea cu adevărat reclamantului.
În opinia Guvernului, reclamantului i se cerea să își justifice afirmațiile privind vârsta cu probe convingătoare, ceea ce acesta nu a făcut. Din argumentele sale nu reiese clar care a fost data nașterii sale.
Reclamantul a declarat lucrătorilor poliției de frontieră slovace că s-a născut la 14 ianuarie 1992. Prin urmare, nimic nu indica că era minor neînsoțit, și nu era nevoie de o verificare suplimentară. Dacă ar fi susținut că era minor, situația sa ar fi fost examinată în conformitate cu procedura consacrată privind astfel de minori.
Conform procedurii consacrate, lucrătorii poliției trebuiau să predea imediat copiii migranți neînsoțiți serviciului de protecție a copilului. La momentul faptelor, afirmațiile acestora că erau minori erau acceptate ca atare, deoarece nu exista un sistem de verificare medicală a vârstei. Acesta din urmă a fost introdus abia ulterior, pentru a preveni abuzul sistemului de către traficanții de persoane.
În ceea ce privește căile de recurs interne, Guvernul a susținut că, în termen de cincisprezece zile, reclamantul putea contesta decizia de expulzare în fața organului de nivel superior, deși, conform legislației în vigoare la acel moment, o astfel de contestație nu avea efect suspensiv. Orice decizie din această procedură ar fi fost ulterior supusă controlului judiciar. Deși cererea de control judiciar nu avea efect suspensiv automat, exista posibilitatea de a se adresa instanței cu o cerere de suspendare a executării expulzării. O altă posibilitate era depunerea unei plângeri constituționale la Curtea Constituțională a Republicii Slovace și adresarea instanței cu o cerere de suspendare a executării expulzării. Cu toate acestea, reclamantul nu a folosit niciuna dintre aceste căi de recurs.
În orice caz, existența unei căi de recurs efective era necesară numai în cazul în care reclamantul ar fi depus o plângere nu vădit nefondată privind încălcarea drepturilor sale convenționale, ceea ce nu a făcut, întrucât plângerea sa în temeiul art. 3 din Convenție era vădit nefondată.
Afirmațiile reclamantului privind lipsa traducerii erau false, deoarece, în realitate, i s-a asigurat traducere din slovacă în engleză și din engleză în pașto.
În fața autorităților slovace, reclamantul nu a formulat nicio afirmație potrivit căreia ar fi fost amenințat cu rele tratamente în Afganistan. În susținerea acestor afirmații în fața Curții, acesta s-a întemeiat numai pe publicații privind situația generală din Afganistan și situația referitoare la copii, deși în fața autorităților slovace nu a afirmat niciodată că era minor.
Rapoartele invocate de reclamant erau, fie datate cu trei ani înainte de returnarea sa, fie din perioada de după aceasta (a se vedea paragrafele 40 și 41). Prin urmare, nu se putea considera că autoritățile slovace ar fi fost informate cu privire la vreo problemă. În plus, chiar dacă în Ucraina existau anumite probleme, acestea nu puteau fi comparate cu situația din Grecia și Ungaria, care a fost criticată anterior de UNHCR și de Curte.
Unitatea din Ciop era vizitată regulat de astfel de organisme, cum ar fi Organizația Internațională pentru Migrație, UNHCR.
Spre deosebire de cauzele examinate anterior de Curte, reclamantul nu a fost expulzat în sistemul Dublin. De asemenea, nu și-a exprimat intenția de a căuta azil în Slovacia, iar autoritățile statale nu puteau prevedea că va depune o cerere pentru acordarea statutului de refugiat în Ucraina. De fapt, înainte de a face acest lucru, a așteptat cinci luni de la transferul său în Ucraina.
Dacă reclamantul ar fi solicitat efectiv azil în Slovacia, astfel cum susține, cererea sa ar fi fost documentată. Guvernul a prezentat statistici în acest sens: în 2010, 495 de persoane au trecut ilegal frontiera, dintre care 100 erau cetățeni afgani. Șaizeci și șapte de persoane au solicitat azil, dintre care zece erau cetățeni afgani.
În plus, Ucraina era stat membru al Consiliului Europei și, atât în jurisprudența Curții, cât și în practica acesteia, era recunoscută prezumția că statele membre își vor respecta obligațiile internaționale.
Făcând referire la argumentele organizației „Liga drepturilor omului” (a se vedea paragrafele 66-69), Guvernul a indicat că aceștia nu efectuau monitorizarea frontierei pe perioada respectivă, iar materialele lor se bazau exclusiv pe afirmații neverificate ale cetățenilor străini. Acuzațiile lor privind problema cu organizarea traducerii, de asemenea, nu erau susținute prin nimic. În plus, în raportul HRW din 2010 se recunoștea că statul a făcut progrese în acest domeniu și s-a confruntat cu dificultăți obiective ca urmare a lipsei interpreților în Slovacia pentru anumite limbi. În orice caz, efectiv, reclamantului i s-a asigurat traducerea în limba pașto. Deși HRW a publicat în raportul său declarațiile străinilor potrivit cărora poliția de frontieră slovacă nu îi ajuta să acceseze procedura de acordare a azilului, în pofida cererilor lor, nu s-a furnizat niciun caz susținut documentar al unei astfel de situații.
Reclamantul
Ca răspuns la observațiile Guvernului slovac privind documentul afgan care îi atesta vârsta, reclamantul a precizat că nu era obligat să își justifice afirmațiile privind vârsta cu probe convingătoare. Putea comunica oral autorităților slovace vârsta sa, dacă i s-ar fi acordat acces la un interpret.
Deși arăta ca un adolescent, poliția de frontieră slovacă nu i-a oferit un interpret. Acesta și-a reiterat afirmațiile expuse la paragraful 13. Considera că Guvernul ar fi trebuit să efectueze evaluarea vârstei cu participarea unui avocat și a unui interpret.
Astfel, acțiunile autorităților slovace au făcut posibilă expulzarea reclamantului în Afganistan.
Terții intervenienți
UNHCR
UNHCR a precizat existența unei amenințări din partea talibanilor pentru cei care sprijineau Guvernul Afganistanului, în special în sud și sud-estul țării (a se vedea paragraful 46). Acesta a făcut referire la dispozițiile care reglementează tratamentul aplicat persoanelor care solicită azil și minorilor neînsoțiți în Slovacia, precum și la raportul organizației „Human Rights Watch”, în care se susținea lipsa accesului la informații despre procedura de acordare a azilului și neasigurarea traducerii în limba înțeleasă de persoana care caută azil (a se vedea paragrafele 41-45).
Organizația „Liga drepturilor omului”
Terțul intervenient a explicat că, din 2007, efectuează monitorizarea la frontiera slovaco-ucraineană pe baza memorandumului de înțelegere cu Biroul Poliției de Frontieră și al Poliției pentru Străini al Republicii Slovace. Întrucât această cooperare a fost limitată în 2009-2012, terțul intervenient nu primea informații despre reținerea cetățenilor din țări terțe și nu putea verifica materialele cauzelor individuale, decât dacă i se acorda o procură semnată de persoanele respective. Astfel a fost doar în cauze ale anumitor cetățeni din țări terțe care au fost returnați în Ucraina. În 2010, au fost efectuate cincizeci și cinci de vizite de monitorizare la toate subdiviziunile relevante ale controlului de frontieră de la frontiera slovaco-ucraineană și au fost verificate 240 de dosare individuale. Cu toate acestea, din cauza accesului limitat și a cooperării limitate, nu toate cauzele privind reținerea cetățenilor străini în 2010 au fost verificate.
Terțul intervenient a comunicat despre cauza verificată de aceasta în 2010 a unui afgan care a fost returnat în Ucraina. Conform materialelor cauzei, traducerea a fost furnizată din slovacă în engleză, iar apoi de un membru al grupului de afgani în limba persană, dar semnăturile traducătorilor din slovacă în engleză și din engleză în persană lipseau, ceea ce ridica îndoieli cu privire la respectarea procedurii adecvate. În toate cele treizeci și trei de cazuri de returnare a străinilor în Ucraina, verificate în 2010, străinii precizau că au exprimat oral autorităților slovace intenția de a solicita azil în Slovacia. Aceasta nu era confirmată de documentele examinate ale autorităților slovace, iar în unele cazuri, în materiale erau conținute declarații clare ale străinilor privind dorința lor de a nu solicita azil. În același timp, în unele cauze verificate au fost comise erori procedurale care puteau conduce la audierea persoanelor fără a li se asigura o traducere corespunzătoare. În astfel de cazuri, autenticitatea documentelor ridica, în mod evident, îndoieli. O serie de străini care au fost returnați în Ucraina au comunicat despre nefurnizarea informațiilor privind procedura de obținere a azilului în Slovacia și despre problemele cu efectuarea traducerii. În special, astfel de plângeri erau exprimate de cetățeni ai Afganistanului și Somaliei.
În cursul monitorizării, au fost depistate o serie de cazuri în care un membru al grupului de cetățeni străini reținuți efectua traducerea pentru alți membri ai grupului în limba lor, după ce lucrătorii poliției traduceau din slovacă în engleză sau rusă. Terțul intervenient a exprimat rezerve cu privire la independența și competența unor astfel de interpreți și la caracterul adecvat al procedurii utilizate pentru numirea acestora.
Terțul intervenient, în esență, a prezentat aceleași argumente cu privire la procedura aplicabilă, la acel moment, copiilor migranți neînsoțiți, ca și Guvernul (a se vedea paragraful 51).
Aprecierea Curții
Stabilirea faptelor privind vârsta reclamantului
Părțile nu au ajuns la un acord cu privire la vârsta reclamantului. Reclamantul a susținut că s-a născut în 1993 sau 1994 și că, prin urmare, în septembrie 2010, când a fost reținut în Slovacia și returnat în Ucraina, avea cel mult șaptesprezece ani (a se vedea paragraful 4). Pe de altă parte, Guvernul a insistat asupra corectitudinii înregistrărilor sale care, conform susținerilor sale, se bazau pe declarațiile reclamantului însuși potrivit cărora s-a născut la 14 ianuarie 1992 și, astfel, la momentul faptelor, avea optsprezece ani.
Curtea constată că autoritățile naționale ale Slovaciei și Ucrainei, precum și Ambasada Afganistanului la Kiev, au consemnat în mod consecvent data nașterii reclamantului ca fiind 14 ianuarie 1992 (a se vedea paragrafele 9, 22 și 26).
Singurele elemente din materiale care, conform susținerilor reclamantului, contrazic aceste înregistrări sunt fotografia reclamantului, care, pretins, dovedește că în 2011 arăta ca un adolescent, și documentul său afgan care îi atesta identitatea.
Totuși, lipsesc indicații despre când și unde a fost făcută această fotografie.
În ceea ce privește documentul afgan care îi atesta identitatea, Guvernul slovac a exprimat îndoieli cu privire la autenticitatea acestui document și a traducerii furnizate de reclamant (a se vedea paragraful 48). Astfel cum a indicat corect Guvernul, copia documentului de identitate prezentată de reclamant era mică, iar textul originalului pare ilizibil. În plus, formatul copiei nu corespundea formatului documentelor originale de acest tip, ceea ce sugerează că, dintr-un anumit motiv, reclamantul a prezentat o copie a documentului mult redusă în dimensiune, drept urmare textul a devenit indescifrabil.
Reclamantul nu a explicat acest lucru și nu a încercat să risipească îndoielile Guvernului. Acesta nu a susținut nici că împrejurări concrete l-ar fi împiedicat să furnizeze o copie mai lizibilă a documentului sau a altui document care să îi confirme vârsta. Aceasta este deosebit de surprinzător, având în vedere că, până la depunerea răspunsului său la observațiile Guvernului slovac (4 iulie 2017), trecuseră mai mult de șase ani de la expulzarea sa în Afganistan, iar la acel moment împlinise cu siguranță majoratul.
Întrucât copia care, conform susținerilor reclamantului, era copia documentului care îi atesta identitatea, constituia singurul document oficial care, pretins, confirma vârsta reclamantului ca minor la momentul faptelor și care contrazicea toate celelalte documente din dosar, întocmite de trei state diferite, inclusiv țara sa de origine, de la reclamant se cerea un răspuns la rezerva exprimată de Guvernul slovac.
Chiar dacă Curtea ar accepta susținerile reclamantului că nu a comunicat autorităților slovace vârsta sa din cauza dificultăților de traducere, reclamantul nu a indicat existența unor astfel de dificultăți în timpul discuției sale cu reprezentanții Ambasadei Afganistanului sau în timpul discuției sale în legătură cu acordarea azilului în Ucraina, după care data nașterii sale a fost consemnată ca fiind 14 ianuarie 1992 (a se vedea paragrafele 22 și 26).
În cele din urmă, există o contradicție în propriile argumente ale reclamantului: conform versiunii sale, le-a spus autorităților ucrainene că avea paisprezece ani, în timp ce în fața Curții susține că la momentul faptelor împlinise șaisprezece sau șaptesprezece ani (a se vedea, pentru comparație, paragrafele 4, 14 și 21). Acesta nu a explicat această contradicție.
În aceste împrejurări, Curtea ajunge la concluzia că reclamantul nu i-a furnizat probe convingătoare care să o determine să se îndepărteze de constatările factuale făcute de autoritățile naționale cu privire la vârsta sa (a se vedea principiile relevante în hotărârea în cauza S., V. și A. c. Danemarcii [MC], cererea nr. 35553/12 și alte 2 cereri, pct. 154, 22 octombrie 2018).
Admisibilitatea
În primul rând, Curtea constată că Guvernul poate fi interpretat ca încercând să dovedească neepuizarea de către reclamant a anumitor căi de recurs interne aflate la dispoziția sa (a se vedea paragraful 52). Totuși, Curtea nu consideră necesar să examineze aceste argumente, întrucât plângerile reclamantului sunt, în orice caz, inadmisibile pentru următoarele motive.
Guvernul slovac a furnizat Curții procesul-verbal al audierii efectuate de lucrătorii poliției de frontieră cu reclamantul (a se vedea paragraful 9). Conform procesului-verbal, s-a efectuat traducere din slovacă în engleză; apoi din engleză în pașto, aparent de un alt migrant afgan reținut împreună cu reclamantul. Deși reclamantul a criticat caracterul adecvat al traducerii, nimic nu indică faptul că, în acele împrejurări, aceasta era atât de necorespunzătoare încât să fi dus la refuzul accesului reclamantului la procedura de acordare a azilului, în cazul în care acesta ar fi dorit să obțină acces la o astfel de procedură.
Conform documentelor, reclamantul a informat autoritățile slovace despre călătoria sa din Afganistan în Slovacia și despre intenția sa de a merge în Europa de Vest. Acesta a susținut că nu dorea să ceară azil în Slovacia. În acest sens, documentele autorităților slovace concordă cu susținerile ulterioare ale reclamantului, exprimate autorităților ucrainene și prezentate în formularul de cerere depus la această Curte, potrivit cărora reclamantul și cumnatul său aveau intenția de a merge în Europa de Vest, iar cumnatul său efectiv a făcut acest lucru la câteva zile după ce reclamantul a ajuns în Slovacia (a se vedea paragrafele 7 și 25). Documentele întocmite de autoritățile slovace sunt, de asemenea, confirmate de comportamentul reclamantului la frontieră: nu se contestă că reclamantul a încercat să treacă ilegal pe teritoriul Slovaciei și nu s-a prezentat deschis la punctul de trecere a frontierei cu cererea de acordare a azilului (a se vedea, pentru comparație, hotărârea în cauza M.A. și alții c. Lituaniei, cererea nr. 59793/17, pct. 107, 11 decembrie 2018).
În plus, tocmai documentele autorităților slovace, și nu argumentele reclamantului în fața Curții, sunt confirmate de comportamentul său ulterior în Ucraina: chiar dacă Curtea ar accepta susținerile reclamantului că prima sa încercare de a cere azil a fost respinsă de funcționarii ucraineni (a se vedea paragraful 14), reclamantul nu a contestat că la 19 octombrie 2010 a participat la o consultație privind procedura de acordare a azilului în Ucraina. Cu toate acestea, nu a depus cererea pentru acordarea statutului de refugiat decât la 23 februarie 2011, în ziua următoare eliberării documentelor de călătorie pentru el de către Ambasada Afganistanului (a se vedea paragrafele 22-24).
Spre deosebire de documentele autorităților slovace, care sunt exacte și sunt susținute de alte aspecte ale cauzei, versiunea reclamantului privind interacțiunea sa cu autoritățile slovace este destul de neclară. Acesta s-a limitat să susțină că a încercat să ceară acordarea azilului prin intermediul unui compatriot afgan care vorbea puțin franceza (a se vedea paragraful 13). Cu toate acestea, nu a precizat conținutul cererii sale și nici cui anume, când și în ce context i-a adresat-o. Nu a indicat numele compatriotului afgan care, pretins, a încercat să îi traducă cuvintele și nu a furnizat declarația acestui interpret. Reclamantul nu a respins, de asemenea, prezența în grupul său de migranți a unei persoane care cunoștea engleza, astfel cum s-a indicat în documentele autorităților slovace. Acesta nu a explicat de ce nu a încercat să ceară azil prin intermediul acestuia, având în vedere că autoritățile slovace au asigurat traducerea din slovacă în engleză, iar nu, aparent, din slovacă în franceză.
Nu s-a susținut că, la momentul faptelor, în Afganistan, în special în provincia Kunduz, exista o astfel de situație de violență generală (a se vedea paragraful 46 și hotărârea în cauza Husseini c. Suediei, cererea nr. 10611/09, pct. 95-99, 13 octombrie 2011), care, în sine, ar fi putut ridica îngrijorări cu privire la returnarea în siguranță a reclamantului acolo, în cazul expulzării sale indirecte în Afganistan, după returnarea în Ucraina. Plângerea reclamantului că viața sa este amenințată în Afganistan se baza pe împrejurări personale. Prin urmare, acesta trebuia să furnizeze aceste informații autorităților statale (a se vedea hotărârea în cauza J.K. și alții c. Suediei [MC], cererea nr. 59166/12, pct. 96, 23 august 2016). Nimic nu indică faptul că, dacă ar fi făcut acest lucru, cererea sa nu ar fi fost acceptată și examinată, de exemplu, ca urmare a aplicării prea stricte de către autoritățile slovace a prezumției că Ucraina era o țară terță sigură (a se vedea, în calitate de exemplu contrar, hotărârea în cauza Ilias și Ahmed c. Ungariei [MC], cererea nr. 47287/15, pct. 163, 21 noiembrie 2019).
În plus, autoritățile slovace nu aveau motive să dea dovadă de vigilență în privința unei eventuale situații de încălcare sistematică a drepturilor migranților, cu care s-ar fi putut confrunta reclamantul în Ucraina (a se vedea, în calitate de exemplu contrar, hotărârea în cauza Hirsi Jamaa și alții c. Italiei [MC], cererea nr. 27765/09, pct. 131-133, CEDO 2012, și hotărârea citată în cauza M.A. și alții c. Lituaniei, pct. 113).
UNHCR nu a precizat că poziția sa din 2007, în care s-au exprimat rezerve privind returnarea persoanelor în Ucraina, rămânea actuală în 2010 (a se vedea paragrafele 40 și 65). În plus, această poziție viza persoanele care căutau azil. Din motivele indicate, autoritățile statale slovace nu au considerat că reclamantul intra în această categorie. Întrucât acesta nu a cerut acordarea azilului, autoritățile statale nu erau obligate să verifice dacă va avea acces efectiv la sistemul ucrainean de acordare a azilului (a se vedea, în calitate de exemplu contrar, hotărârea citată în cauza Ilias și Ahmed c. Ungariei, pct. 134-137, în care s-a stabilit natura unei astfel de obligații cu privire la persoanele care caută azil).
În cele din urmă, autoritățile slovace nu au expus reclamantul niciunui risc sporit, încurajându-l să se întoarcă ilegal în Ucraina (a se vedea, pentru comparație și în calitate de exemplu contrar, hotărârea citată în cauza Ilias și Ahmed c. Ungariei, pct. 161 și 163), ci l-au predat autorităților ucrainene în cadrul unui proces obișnuit de readmisie.
În general, Curtea nu poate stabili, conform criteriului necesar al probei, că reclamantul a adus la cunoștința autorităților slovace îngrijorarea sa personală privind riscul returnării în Ucraina sau în Afganistan, deși a avut posibilitatea să facă acest lucru (a se vedea, în calitate de exemplu contrar, de exemplu, hotărârea în cauza Sharifi și alții c. Italiei și Greciei, cererea nr. 16643/09, pct. 242, 21 octombrie 2014). De asemenea, având în vedere concluzia sa privind vârsta reclamantului, Curtea nu este convinsă că reclamantul, a cărui veridicitate a declarațiilor era, de asemenea, pusă sub semnul întrebării, a depus o plângere nu vădit nefondată privind încălcarea de către Slovacia a art. 3 din Convenție.
Curtea reține îngrijorările terților intervenienți cu privire la organizarea accesului la sistemul de acordare a azilului la frontiera slovaco-ucraineană (a se vedea paragrafele 42, 43 și 65-69). Totuși, aceasta subliniază principiul consacrat din jurisprudența sa, potrivit căruia sarcina Curții nu este de a verifica legislația și practica relevante in abstracto, ci de a determina dacă modul în care acestea s-au aplicat reclamantului sau l-au afectat a dus la o încălcare a Convenției (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea în cauza Fernandes de Oliveira c. Portugaliei [MC], cererea nr. 78103/14, pct. 107, 31 ianuarie 2019, și a se vedea, pentru comparație, decizia privind admisibilitatea în cauza N.D. și N.T. c. Spaniei, cererile nr. 8675/15 și 8697/15, pct. 15, 7 iulie 2015).
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) și § 4 din Convenție.
În lipsa unei plângeri nu vădit nefondate în temeiul art. 3 din Convenție, plângerea reclamantului în temeiul art. 13 din Convenție trebuie respinsă ca incompatibilă cu dispozițiile Convenției ratione materiae, în conformitate cu art. 35 § 3 lit. (a) și § 4 din Convenție.
PRESUPUSA ÎNCĂLCARE DE CĂTRE SLOVACIA A ART. 5 § 2 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns că, în Slovacia, nu a fost informat cu privire la temeiurile reținerii sale. Acesta s-a întemeiat pe art. 5 § 2 din Convenție, care prevede:
„2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.”
Argumentele părților
Reclamantul a susținut că autoritățile slovace au ignorat faptul că era minor și nu i-au asigurat accesul la un interpret și la un avocat.
Guvernul a făcut referire la cronologia evenimentelor expusă la paragrafele 8-12. Acesta a subliniat că „față de reclamant nu s-au aplicat măsuri de constrângere”. În special, la 23 septembrie 2010, la ora 19.25, reclamantul a fost interogat de lucrătorii poliției de frontieră pentru stabilirea identității și a împrejurărilor în care a săvârșit infracțiunea legată de intrarea ilegală pe teritoriul Slovaciei, infracțiune pe care a săvârșit-o în mod obiectiv. Reclamantul a susținut că intenționa să meargă în Europa de Vest și că nu dorea să ceară azil în Slovacia. De asemenea, a refuzat să semneze procesul-verbal, fără a preciza motivele. Guvernul a susținut că „nu a existat niciun alt [exemplu] de privare a reclamantului de libertatea sa personală pe teritoriul Republicii Slovace, de exemplu, sub forma arestării”. În ziua următoare, 24 septembrie 2010, a fost adoptată decizia privind expulzarea administrativă, în temeiul căreia reclamantului i s-a interzis, de asemenea, intrarea în Slovacia pentru o perioadă de cinci ani. Decizia a fost tradusă în limba pașto. Reclamantului i s-a oferit traducerea în limba pașto a liniilor directoare privind expulzarea, cu un scurt rezumat al legislației slovace și al procedurilor relevante privind expulzarea străinilor. Liniile directoare includeau, de asemenea, explicații cu privire la calea de recurs disponibilă privind expulzarea.
Reclamantul s-a aflat sub jurisdicția Slovaciei de la ora 19.25 a zilei de 23 septembrie 2010 până la ora 14.00 a zilei următoare. Pe parcursul acestei perioade, a fost audiat și i s-au explicat motivele reținerii. Reclamantul a fost audiat și s-a decis expulzarea sa. Acesta a fost informat cu privire la temeiurile reținerii și au fost furnizate explicații privind căile de recurs disponibile.
Aprecierea Curții
Principiile jurisprudenței Curții privind aplicarea art. 5 din Convenție în privința reținerii cetățenilor străini în zonele de frontieră sunt expuse în hotărârea citată în cauza Ilias și Ahmed c. Ungariei, pct. 211-217.
Art. 5 § 2 stabilește o garanție elementară: orice persoană reținută trebuie să știe de ce este privată de libertate. Această dispoziție este o parte integrantă a procedurii de protecție prevăzute la art. 5 din Convenție: fiecărei persoane reținute trebuie să i se comunice, într-un limbaj simplu, neprofesional, pe care îl înțelege, despre principalele temeiuri juridice și factuale ale privării sale de libertate, pentru a avea posibilitatea de a se adresa instanței cu contestarea legalității acesteia, în conformitate cu paragraful 4. Deși această informație trebuie comunicată „de îndată”, nu trebuie să fie comunicată în întregime de către lucrătorul care efectuează reținerea, la momentul acestei rețineri. Caracterul suficient al conținutului și caracterul adecvat al promptitudinii furnizării informației trebuie evaluate în fiecare cauză concretă, în funcție de specificul acesteia (a se vedea hotărârea în cauza Khlaifia și alții c. Italiei [MC], cererea nr. 16483/12, pct. 115, 15 decembrie 2016). Limitarea în timp, condiționată de noțiunea de promptitudine, va fi respectată dacă motivele reținerii vor fi comunicate în decurs de câteva ore de la reținere (a se vedea hotărârea în cauza M.A. c. Ciprului, cererea nr. 41872/10, pct. 228, CEDO 2013 (extrase)).
Având în vedere concluzia menționată privind plângerea reclamantului în temeiul art. 5 § 2 din Convenție, Curtea va continua examinarea pornind de la prezumția că, în Slovacia, reclamantul a fost privat de libertate și că, astfel, art. 5 din Convenție era aplicabil.
Curtea nu vede niciun motiv să se îndoiască că reclamantul știa că a intrat ilegal pe teritoriul Slovaciei și că, prin urmare, cunoștea, de asemenea, temeiurile factuale ale reținerii sale în Slovacia.
În ceea ce privește temeiurile legale, reclamantul s-a aflat sub controlul autorităților slovace timp de aproximativ douăzeci și două de ore (a se vedea paragrafele 8 și 12). Având în vedere perioada relativ scurtă și caracterul evident al contextului expulzării, Curtea consideră că informațiile comunicate reclamantului la 23 septembrie 2010, în cursul audierii (cu traducere din slovacă în engleză și din engleză în pașto), care a avut loc în decurs de patru ore de la reținerea sa, împreună cu informațiile scrise furnizate în ziua următoare, 24 septembrie 2010 (a se vedea paragrafele 8-11), au fost, în aceste împrejurări, suficiente (a se vedea, de exemplu, hotărârea citată în cauza M.A. c. Ciprului, pct. 233-235).
Curtea reiterează că art. 5 § 2 din Convenție nu impune ca persoana reținută să fie informată în scris sau în orice altă formă specifică. Motivele pot fi comunicate sau înțelese în cursul audierii sau interogatoriului după reținere (ibid., pct. 229). Atunci când persoana este reținută în scopul extrădării sau deportării, informația furnizată poate fi și mai redusă (ibid., pct. 230). În special, art. 5 § 2 din Convenție nu impune să se facă referire la detalii precum dispozițiile concrete ale legislației care permit reținerea (a se vedea Suso Musa c. Maltei, cererea nr. 42337/12, pct. 116, 23 iulie 2013).
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) și § 4 din Convenție.
PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENȚIE ÎN LEGĂTURĂ CU CONDIȚIILE DE DETENȚIE ÎN UCRAINA
În formularul său de cerere, reclamantul s-a plâns că condițiile de detenție în Ucraina au fost necorespunzătoare, ceea ce a constituit o încălcare a art. 3 din Convenție. Acesta a descris condițiile de detenție în termenii prezentați la paragraful 15.
Guvernul Ucrainei nu a prezentat observații cu privire la această plângere.
Curtea reamintește că informațiile despre condițiile materiale ale detenției se află la dispoziția autorităților naționale. Prin urmare, reclamanții pot avea anumite dificultăți în obținerea probelor pentru a-și fundamenta plângerea în acest sens. Totuși, în astfel de cauze, se poate aștepta de la reclamanți cel puțin o prezentare detaliată a faptelor contestate și furnizarea, în cea mai mare măsură posibilă, a anumitor probe pentru susținerea plângerilor lor (a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza Visloguzov c. Ucrainei, cererea nr. 32362/02, pct. 45, 20 mai 2010).
Reclamantul nu a furnizat o descriere detaliată a condițiilor de detenție în unitatea din Ciop (a se vedea, pentru comparație, de exemplu, hotărârea în cauza Ildani c. Georgiei, cererea nr. 65391/09, pct. 27, 23 aprilie 2013, decizia privind admisibilitatea în cauza Ustyugov c. Ucrainei, cererea nr. 251/04, din 1 septembrie 2015, și hotărârea în cauza Story și alții c. Maltei, cererea nr. 56854/13 și alte 2 cereri, pct. 110, 29 octombrie 2015). Deși reclamantul a precizat supraaglomerarea, nu a putut furniza astfel de detalii ca suprafața aproximativă a camerei în care era ținut sau numărul de persoane care se aflau acolo împreună cu el (a se vedea paragraful 15). Lacunele din versiunea reclamantului nu pot fi completate prin rapoartele internaționale relevante, care nu conțin informații exhaustive în acest sens (a se vedea paragraful 44).
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) și § 4 din Convenție.
PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI DE CĂTRE UCRAINA ALE ART. 3 ȘI 13 DIN CONVENȚIE ÎN LEGĂTURĂ CU EVALUAREA AMENINȚĂRII PRIVIND RETURNAREA RECLAMANTULUI ÎN AFGANISTAN
Reclamantul s-a plâns că, neevaluând în mod corespunzător amenințarea posibilei rele tratări a sa în Afganistan și expulzându-l acolo, Ucraina a încălcat art. 3 și 13 din Convenție. Ultima dispoziție prevede:
„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [prezenta] Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”
Argumentele părților
Reclamantul a susținut că autoritățile ucrainene nu au examinat în mod corespunzător amenințarea legată de returnarea sa în Afganistan, inclusiv în contextul examinării cererii sale de acordare a statutului de refugiat, și au făcut tot posibilul în limitele competențelor lor pentru expulzarea sa cât mai rapidă în Afganistan. Acestea au ignorat afirmațiile reclamantului potrivit cărora, în Afganistan, va fi în pericol.
Guvernul Ucrainei nu a prezentat observații.
Aprecierea Curții
Admisibilitatea
Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. De asemenea, observă că aceasta nu este inadmisibilă pentru niciun alt motiv. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
Pe fond
(a) Principii generale relevante
Curtea reamintește că, în conformitate cu normele consacrate ale dreptului internațional și cu obligațiile asumate prin tratate internaționale, inclusiv prin Convenție, statele contractante au dreptul să reglementeze chestiunile privind intrarea, șederea și expulzarea străinilor. Cu toate acestea, expulzarea unui străin de către un stat contractant poate ridica o chestiune în temeiul art. 3 din Convenție și, astfel, poate angaja răspunderea acestui stat în temeiul Convenției, dacă se dovedește existența unor motive substanțiale pentru a considera că, în caz de deportare, persoana respectivă ar fi expusă în țara de destinație unui tratament interzis de art. 3 din Convenție. În astfel de împrejurări, din art. 3 din Convenție decurge obligația de a nu preda persoana respectivă unui asemenea stat (a se vedea hotărârea în cauza F.G. c. Suediei [MC], cererea nr. 43611/11, pct. 111, 23 martie 2016).
În cauzele privind expulzarea persoanelor care caută azil, Curtea nu examinează efectiv cererile de azil sau nu verifică modul în care statele își îndeplinesc obligațiile în temeiul Convenției de la Geneva privind statutul refugiaților. Principala chestiune pentru aceasta este existența unor garanții efective care să îl protejeze pe reclamant împotriva expulzării arbitrare directe sau indirecte în țara din care a fugit. În conformitate cu art. 1 din Convenție, responsabilitatea principală pentru asigurarea și respectarea drepturilor și libertăților garantate revine autorităților naționale. Astfel, mecanismul de depunere a plângerii în fața Curții este subsidiar față de sistemele naționale de protecție a drepturilor omului. Acest caracter subsidiar este formulat în art. 13 și art. 35 § 1 din Convenție. Curtea trebuie să se convingă că evaluarea efectuată de autoritățile statului contractant a fost corespunzătoare și suficient susținută atât prin documente naționale, cât și prin documente din alte surse fiabile și obiective, cum ar fi, de exemplu, alte state contractante sau terțe, instituții ale ONU și organizații neguvernamentale autorizate (ibid., pct. 117).
În ceea ce privește sarcina probei, în principiu, reclamantul trebuie să furnizeze probe care să demonstreze existența unor motive serioase pentru a considera că, în cazul executării măsurii contestate, ar fi expus unui tratament interzis de art. 3 din Convenție și, dacă astfel de probe au fost prezentate, Guvernul trebuie să risipească toate îndoielile apărute în acest sens. Pentru a determina dacă există o amenințare a relelor tratamente, Curtea trebuie să examineze consecințele previzibile ale extrădării reclamantului în țara solicitantă, având în vedere situația generală de acolo și împrejurările sale personale. Dacă sursele disponibile descriu situația generală, declarațiile concrete ale reclamantului în fiecare cauză individuală trebuie să fie susținute prin alte probe. În cauzele în care reclamantul susține că este membru al unui grup care este sistematic supus practicii relelor tratamente, Curtea consideră că protecția art. 3 din Convenție începe să acționeze atunci când reclamantul, în caz de necesitate, confirmă, pe baza surselor indicate, existența unor motive întemeiate pentru a considera că o asemenea practică există, iar el face parte din grupul respectiv (ibid., pct. 120).
Întrucât natura responsabilității statelor contractante în temeiul art. 3 din Convenție în astfel de cauze constă în acțiunea care expune o persoană amenințării relelor tratamente, existența acestei amenințări trebuie evaluată în principal cu referire la faptele care erau cunoscute sau trebuiau să fie cunoscute statului contractant la momentul expulzării. Dacă reclamantul nu a fost încă deportat, examinarea cauzei de către Curte are o relevanță substanțială pentru evaluare (ibid., pct. 115).
Atunci când reclamantul a fost deja expulzat, Curtea examinează dacă, la momentul expulzării din statul pârât, exista o amenințare reală că reclamantul ar fi supus unui tratament interzis de art. 3 din Convenție în statul în care a fost expulzat. Totuși, Curtea nu exclude luarea în considerare a informațiilor apărute după această dată. Astfel de informații pot avea relevanță pentru susținerea sau respingerea evaluării făcute de partea contractantă cu privire la justificarea sau lipsa justificării temerilor reclamantului (a se vedea, de exemplu, hotărârile în cauzele Mamatkulov și Askarov c. Turciei [MC], cererile nr. 46827/99 și 46951/99, pct. 69, CEDO 2005-I, și X c. Elveției, cererea nr. 16744/14, pct. 62, 26 ianuarie 2017).
Din cauza caracterului absolut al dreptului garantat, art. 3 din Convenție se aplică nu numai în cazul unui pericol care poate fi reprezentat de autoritățile statale, ci și în cazul în care pericolul este reprezentat de persoane individuale sau de grupuri de persoane care nu sunt funcționari publici. Cu toate acestea, trebuie să se dovedească faptul că amenințarea este reală, iar autoritățile statului primitor nu pot înlătura această amenințare prin asigurarea unei protecții corespunzătoare (a se vedea hotărârea citată în cauza J.K. și alții c. Suediei, pct. 80).
Relevantă este, de asemenea, posibilitatea ca reclamantul să obțină protecție sau să se reașeze în interiorul țării de origine. Art. 3 din Convenție nu împiedică statele contractante să ia în considerare existența unei „alternative de căutare a azilului în interiorul țării” în evaluarea afirmației unei persoane potrivit căreia returnarea în țara de origine ar reprezenta efectiv o amenințare reală de a fi supusă unui tratament interzis de această dispoziție (ibid., pct. 81).
Totuși, referirea la existența unei alternative de căutare a azilului în interiorul țării nu influențează responsabilitatea statului contractant care efectuează expulzarea de a garanta că reclamantul nu va fi supus unui tratament contrar art. 3 din Convenție ca urmare a deciziei sale de expulzare. De aceea, premisele luării în considerare a alternativei de căutare a azilului în interiorul țării trebuie să fie existența anumitor garanții: persoana care va fi expulzată trebuie să aibă posibilitatea de a se muta într-o regiune corespunzătoare, să fie primită acolo și să aibă posibilitatea de a se stabili acolo. Nerespectarea acestei premise poate ridica o chestiune în temeiul art. 3 din Convenție (ibid., pct. 82).
(b) Aplicarea principiilor menționate în prezenta cauză
În primul rând, Curtea constată că, în împrejurările prezentei cauze, principala chestiune la care trebuie să se răspundă nu este dacă reclamantul era amenințat cu un pericol real de rele tratamente în Afganistan, ci dacă autoritățile ucrainene au efectuat o evaluare corespunzătoare a afirmațiilor sale privind existența unei astfel de amenințări înainte de expulzarea sa acolo (a se vedea, de exemplu, hotărârea în cauza Batyrkhairov c. Turciei, cererea nr. 69929/12, pct. 46, 5 iunie 2018). Prin urmare, examinarea Curții se va limita la verificarea îndeplinirii de către autoritățile statale a obligațiilor procedurale în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea hotărârea citată în cauza F.G. și alții c. Suediei, pct. 117).
Reclamantul a susținut că aparținea unui grup, și anume membrilor de familie ai reprezentanților autorităților, care, conform informațiilor relevante despre țară (a se vedea paragraful 46), în Afganistan ar putea fi amenințați cu un pericol. Prin urmare, autoritățile ucrainene erau obligate să examineze afirmațiile sale și să stabilească dacă reclamantul va fi supus unei amenințări grave în cazul expulzării în Afganistan.
Cu toate acestea, în loc să efectueze o analiză detaliată a presupusei temeri a reclamantului că ar putea deveni victima persecuției, organul regional al serviciului de migrație s-a concentrat pe motivele formale pentru refuzul acordării statutului de refugiat. Acesta a concluzionat că reclamantul nu intra sub definiția conceptului de refugiat conform legislației naționale și Convenției privind refugiații. Dar, având în vedere evaluarea UNHCR, conform căreia, în funcție de împrejurările concrete ale cauzei, anumite persoane și familiile lor, care erau considerate ca fiind legate de Guvernul Afganistanului, ar putea fi amenințate cu un pericol din cauza unei astfel de legături presupuse (a se vedea paragraful 46), autoritatea competentă trebuia să efectueze o analiză detaliată, ținând seama de materialele disponibile pentru a determina dacă reclamantul aparținea unui astfel de grup și dacă putea fi supus unei astfel de amenințări.
În orice caz, organul regional al serviciului de migrație nu a examinat direct dacă reclamantul era amenințat cu un tratament interzis de art. 2 și 3 din Convenție în caz de returnare în Afganistan, care era singura întrebare importantă pe care autoritățile statale trebuiau să o pună în conformitate cu Convenția (a se vedea hotărârea în cauza A.D. și alții c. Turciei, cererea nr. 22681/09, pct. 99, 22 iulie 2014).
În plus, organul regional al serviciului de migrație a făcut o concluzie contradictorie, potrivit căreia reclamantul putea conta pe protecția autorităților statale ale țării sale, Afganistan, dar, în același timp, era imposibil să i se identifice țara de origine (a se vedea lit. (iii) și (v) ale paragrafului 27). O altă contradicție a constat în faptul că, la 9 martie 2011, serviciul de migrație a ajuns la concluzia că reclamantul nu avea un document de identitate, deși Ambasada Afganistanului a eliberat un document de călătorie pentru el la 20 februarie 2011 (a se vedea paragraful 22 și lit. (v) a paragrafului 27). Dar cel mai surprinzător este faptul că Serviciul de Migrație al Ucrainei a indicat faptul eliberării documentului în același ordin din 9 martie 2011, în care, ulterior, a concluzionat că reclamantul nu avea un document de identitate (a se vedea, pentru comparație, lit. (iii) și (v) ale paragrafului 27).
În plus, nu este contestat faptul că Serviciul de Migrație al Ucrainei a comunicat reclamantului ordinul său doar după începerea pregătirii pentru transportul reclamantului la aeroport în scopul expulzării sale, cu trei zile înainte de expulzarea efectivă în Afganistan, iar toate aceste trei zile le-a petrecut pe drum (a se vedea paragrafele 28 și 31). Întrucât reclamantul nu avea avocat, aceasta însemna că, practic, nu avea posibilitatea de a contesta acest ordin în instanțele naționale.
Deși chestiunea amenințării potențiale în țara de origine a fost examinată de instanța națională care a dispus expulzarea reclamantului, se pare că instanța a făcut referire la o sursă învechită de informații despre țara de origine și a ajuns la concluzia nemotivată că în Afganistan nu s-au săvârșit infracțiuni împotriva acestei persoane (a se vedea paragraful 19). Deși această evaluare a precedat examinarea cererii reclamantului de acordare a statutului de refugiat, se pare că aceasta a fost singura încercare de a analiza pe fond existența amenințării despre care acesta a susținut.
Aceste deficiențe au avut caracter procedural. Dacă autoritățile ucrainene ar fi efectuat o evaluare corespunzătoare a cererii reclamantului de acordare a statutului de refugiat, ar fi putut foarte bine să ajungă la concluzia că versiunea sa privind amenințarea relelor tratamente față de el în Afganistan era neconvingătoare, de exemplu, având în vedere că reclamantul nu a susținut că nu ar avea posibilitatea de a găsi un adăpost alternativ în interiorul țării, ceea ce, în cele din urmă, a făcut cu succes (a se vedea paragraful 32), sau din cauza faptului că versiunea sa asupra evenimentelor nu le-a inspirat încredere. Ulterior, o asemenea concluzie s-ar fi confirmat prin faptul că, efectiv, reclamantul nu a suferit până în prezent niciun rău tratament în Afganistan (a se vedea hotărârea în cauza Cruz Varas și alții c. Suediei, din 20 martie 1991, pct. 76 și 79, seria A nr. 201; decizia privind admisibilitatea în cauza Al-Moayad c. Germaniei, cererea nr. 35865/03, pct. 67, 20 februarie 2007, și hotărârea în cauza A.S. c. Franței, cererea nr. 46240/15, pct. 62-64, 19 aprilie 2018).
Cu toate acestea, autoritățile naționale erau cele care trebuiau să verifice temeinicia afirmațiilor reclamantului (a se vedea hotărârea în cauza Jabari c. Turciei, cererea nr. 40035/98, pct. 40, CEDO 2000-VIII).
Prin urmare, Ucraina a încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție în legătură cu faptul că, înainte de returnarea reclamantului, autoritățile ucrainene nu au examinat, într-un mod compatibil cu cerințele jurisprudenței Curții, afirmațiile reclamantului privind temerea de a deveni în Afganistan victima persecuției.
Având în vedere considerentele care au condus la concluzia privind încălcarea în prezenta cauză a art. 3 din Convenție, Curtea nu observă nimic care să justifice examinarea separată a acelorași fapte din perspectiva art. 13 din Convenție (a se vedea, de exemplu, hotărârile în cauzele M.D. și M.A. c. Belgiei, cererea nr. 58689/12, pct. 70, 19 ianuarie 2016, și Amerkhanov c. Rusiei, cererea nr. 16026/12, pct. 59, 5 iunie 2018).
PRESUPUSA ÎNCĂLCARE DE CĂTRE UCRAINA A ART. 5 § 1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns că reținerea sa în Ucraina constituia o încălcare a art. 5 § 1 din Convenție, partea relevantă a acestuia prevăzând:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
...
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
Reclamantul a susținut că autoritățile statale nu au examinat alternative la reținerea sa și nu au desfășurat procedura deportării sale cu diligența cuvenită: identificarea sa de către Ambasada Afganistanului nu s-a efectuat decât la 20 februarie 2011, după luni de la luarea sa în detenție (a se vedea paragrafele 12-22).
Guvernul Ucrainei nu a prezentat observații.
Curtea nu este convinsă de argumentele reclamantului. Înainte de a adopta hotărârea privind reținerea reclamantului, instanța națională a examinat factorii caracteristici cauzei sale și a ajuns la concluzia privind necesitatea reținerii sale (a se vedea paragraful 18). În mod similar, nimic nu indică existența unor astfel de întârzieri în procedură care să dovedească faptul că autoritățile statale nu au desfășurat procedura de expulzare a reclamantului cu diligența cuvenită.
Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 lit. (a) și § 4 din Convenție.
PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI DE CĂTRE UCRAINA ALE ART. 5 §§ 2 ȘI 4 DIN CONVENȚIE
Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că, în Ucraina, cu încălcarea art. 5 § 2 din Convenție, nu a fost informat cu privire la temeiurile reținerii sale, iar procedura privind reținerea sa a fost desfășurată cu încălcarea art. 5 § 4 din Convenție. Această din urmă dispoziție prevede:
„4. Orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să se pronunțe într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”
Argumentele părților
Reclamantul a reiterat versiunea evenimentelor expusă la paragraful 20. Acesta a susținut că nu a fost informat cu privire la temeiurile reținerii în Ucraina într-o limbă pe care o înțelegea. Întrucât niciun interpret sau avocat nu a fost implicat în procedura în fața Tribunalului Administrativ Districtual Transcarpatic, care, la 13 octombrie 2010, a dispus reținerea sa (a se vedea paragraful 18), iar reclamantul nu a fost informat cu privire la hotărârea instanței într-o limbă pe care o înțelegea, acesta nu a avut posibilitatea să o conteste.
Guvernul Ucrainei nu a prezentat observații.
Aprecierea Curții
Admisibilitatea
Curtea constată că această parte a cererii nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. (a) din Convenție. De asemenea, observă că aceasta nu este inadmisibilă pentru niciun alt motiv. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
Pe fond
Guvernul Ucrainei nu a prezentat Curții niciun document al autorităților naționale care să respingă versiunea evenimentelor a reclamantului (a se vedea paragraful 20) și să demonstreze că, în realitate, acesta a fost informat într-o limbă pe care o înțelegea cu privire la temeiurile legale ale reținerii sale în Ucraina și la procedura privind reținerea sa. De asemenea, nu a furnizat niciun document care să dovedească explicarea drepturilor sale legate de aceasta și renunțarea efectivă a acestuia la ele. Prin urmare, Curtea nu are temeiuri să respingă afirmațiile reclamantului.
În plus, singurul document al autorităților naționale aflat la dispoziția Curții – hotărârea instanței din 13 octombrie 2010 privind expulzarea și reținerea reclamantului (a se vedea paragraful 18) – confirmă aceste afirmații. Instanța a precizat că reclamantul a renunțat la dreptul său de a fi prezent personal și a adoptat hotărârea privind expulzarea și reținerea sa, dar această hotărâre nu conține informații despre participarea la procedură a unui interpret sau a unui avocat. De asemenea, nimic din aceasta nu indică explicarea drepturilor reclamantului într-o limbă pe care o înțelegea.
În plus, este important că afirmațiile reclamantului sunt confirmate de raportul CPT privind accesul limitat la asistență juridică și traducere în centrele de reținere temporară ale Serviciului de Stat de Grăniceri al Ucrainei, unde, la acel moment, era ținut reclamantul (a se vedea paragraful 39).
Prin urmare, Ucraina a încălcat art. 5 §§ 2 și 4 din Convenție.
PRETINSA ÎMPIEDICARE DE CĂTRE UCRAINA A DREPTULUI RECLAMANTULUI LA O CERERE INDIVIDUALĂ
Reclamantul s-a plâns că autoritățile ucrainene au refuzat reprezentantului unui ONG obținerea accesului la reclamant, împiedicând astfel reclamantul să prezinte Curții o cerere de aplicare a unei măsuri provizorii (a se vedea paragraful 29). Acesta s-a întemeiat pe art. 34 din Convenție, care prevede:
„Curtea poate fi sesizată cu o cerere de către orice persoană fizică, organizație neguvernamentală sau grup de particulari care se pretind victime ale unei încălcări de către una dintre înaltele părți contractante a drepturilor recunoscute în Convenție sau în protocoalele sale. Înaltele părți contractante se angajează să nu împiedice prin nicio măsură exercițiul eficace al acestui drept.”
Curtea constată că afirmațiile reclamantului în acest sens nu sunt susținute de nicio probă și sunt expuse în termeni destul de neclari.
Prin urmare, Curtea consideră că Ucraina și-a îndeplinit obligațiile în temeiul art. 34 din Convenție.
APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Articolul 41 din Convenție prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.”
Prejudiciu
Reclamantul a solicitat 10.000 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
Guvernul Slovaciei a precizat că reclamantul nu a precizat căruia stat i-a adresat pretențiile sale. În orice caz, Guvernul Slovaciei a considerat pretenția nejustificată și vădit excesivă. Guvernul Ucrainei nu a prezentat comentarii.
Având în vedere că încălcarea art. 3 din Convenție constatată în prezenta cauză are caracter procedural, Curtea acordă reclamantului 2.300 euro cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, sumă pe care trebuie să o plătească Ucraina.
Dobânzi moratorii
Curtea consideră oportun ca rata dobânzii moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară inadmisibile plângerile împotriva Slovaciei;
Declară admisibile plângerile împotriva Ucrainei în temeiul art. 3 și 13 din Convenție în legătură cu returnarea reclamantului în Afganistan, precum și în temeiul art. 5 §§ 2 și 4 din Convenție, iar restul plângerilor din cererea împotriva Ucrainei – inadmisibile;
Hotărăște că Ucraina a încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție în legătură cu examinarea necorespunzătoare de către autoritățile ucrainene a afirmațiilor reclamantului privind temerea de a deveni victima persecuției în Afganistan înainte de returnarea sa acolo;
Hotărăște că nu este necesar să se examineze separat plângerea reclamantului împotriva Ucrainei în temeiul art. 13 din Convenție coroborat cu art. 3 din Convenție;
Hotărăște că Ucraina a încălcat art. 5 §§ 2 și 4 din Convenție;
Hotărăște că Ucraina și-a îndeplinit obligațiile în temeiul art. 34 din Convenție;
Hotărăște că:
(a) În termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, Ucraina trebuie să plătească reclamantului 2.300 (două mii trei sute) euro, plus orice impozit ce ar putea fi datorat, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;
(b) de la expirarea termenului de trei luni sus-menționat și până la efectuarea plății, asupra acestei sume se va aplica o dobândă simplă (simple interest) la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă pe perioada de neplată, la care se vor adăuga trei puncte procentuale;
Respinge restul pretențiilor reclamantului privind satisfacția echitabilă.
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la 11 iunie 2020, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Claudia Westerdiek
Síofra O’Leary
Grefier
Președinte