GOLIASZ v. POLAND

Comunicat la 5 octombrie 2020 Publicat la 26 octombrie 2020 PRIMEA SECȚIUNE Cerere nr. 5203/17 Krystian GOLIASZ împotriva Poloniei depusă la 18 iulie 2017 DECLARAREA FACTELOR Reclamantul, dl Krystian Goliasz, este un național polonez, născut în 1987 și reținut în Varșovia. Datele cazului, astfel cum a prezentat reclamantul, pot fi rezumate după cum urmează. La 12 februarie 2015, Curtea de district din Varșovia a condamnat reclamantul pentru infracțiunea de a participa la vânzarea de droguri. Curtea l-a condamnat la închisoarea de un an și la o amendă. Curtea s-a bazat pe mărturia unică a unui anumit P.R., principalul traficant de droguri dintr-o bandă, care a fost interogat în timpul anchetei împotriva reclamantului, ca coeficient suspect al acesteia.

P.R. mai târziu a invocat o clauză de autoincriminare și a refuzat să depună mărturie în fața instanței (art. 182 §) 3 din Codul de Procedură Penală - dreptul de a refuza să furnizeze o probă în cazul în care martorul este acuzat într-o altă procedură de complicitate în aceeași crimă. P.R. a descris îndeaproape lanțul de vânzări de droguri în care reclamantul ar fi participat. Prin urmare, reclamantul nu a avut posibilitatea de a-l interoga la proces. Curtea de District a afirmat în mod expres că singura probă care a incriminat reclamantul a fost depunerea preliminară dată de P.R. Curtea a constatat că mărturia P.R. a fost suficient de confirmată de o serie de alți șase martori (care nu au incriminat direct reclamantul).

Astfel, aceaceasta a fost fiabilă și suficient de convingătoare pentru condamnarea reclamantului de o serie de vânzări de droguri. Procurorul reclamantului a apelat împotriva hotărârii de primă instanță, susținând că acuzatul nu a putut pune la îndoială martorul unic și crucial. La 27 ianuarie 2016, Curtea Regională de Varșovia a respins recursul. Curtea a susținut că, deși P.R. a refuzat să depună mărturie la ședință, el nu a revocat declarațiile sale anterioare și, de fapt, a „confirmat-le”. Curtea de apel a raționat, de asemenea, că, deși nicio altă dovadă nu a confirmat direct mărturia P.R., nu există dovezi care ar fi respins-o. Curtea de apel a subliniat că dovezile sunt suficiente pentru a condamna reclamantul pe unele, dar nu toate contează.

La 24 noiembrie 2016, Curtea Supremă a respins recursul de casare al reclamantului. La 20 ianuarie 2017, reclamantul a fost servit cu motivele scrise ale deciziei respective. Reclamantul se plânge de încălcarea articolului 6 din Convenție, susținând că drepturile sale de apărare au fost reduse în mod indebit deoarece nu a putut examina P.R. în proces. Reclamantul susține că mărturia P.R. constituia singura și dovezi decisive împotriva lui. Reclamantul a avut o audiere echitabilă în determinarea acuzației penale împotriva lui? În special, a existat o încălcare a dreptului reclamantului garantat de art. 6 § 3 litera (d) din Convenție din cauza faptului că declarația preliminară a martorului urmăririi judiciare P.R.

a fost admisă în dovada fără a avea posibilitatea de a examina acest martor (a se vedea Al‐Khawaja și Tahery c. Regatul Unit [GC], nos. 26766/05 și 22228/06, §§ 118-147, ECHR 2011; și Schatschaschwili c. Germania [GC], nr. 9154/10, §§ 100-131, ECHR 2015)?

Communicated on 5 October 2020 Published on 26 October 2020

FIRST SECTION

Application no. 52503/17 Krystian GOLIASZ against Poland lodged on 18 July 2017

STATEMENT OF FACTS

1. The applicant, Mr Krystian Goliasz, is a Polish national, who was born in 1987 and is detained in Warsaw. The circumstances of the case

QUESTION TO THE PARTIES

Did the applicant have a fair hearing in the determination of the criminal charge against him? In particular, was there a breach of the applicant’s right guaranteed by Article 6 § 3 (d) of the Convention on account of the fact that the pre-trial statement of prosecution witness P.R. was admitted in evidence without the applicant having a possibility to examine this witness (see Al‑Khawaja and Tahery v. the United Kingdom [GC], nos. 26766/05 and 22228/06, §§ 118-147, ECHR 2011; and Schatschaschwili v. Germany [GC], no. 9154/10, §§ 100-131, ECHR 2015)?