Dermanski împotriva Bulgariei

Prezenta cauză privește o operațiune polițistă desfășurată la domiciliul reclamanților, percheziția locuinței lor și sediilor întreprinderii lor, percheziția vehiculelor lor și absența presupusă a căilor de atac efective în dreptul intern. Reclamanții invocă articolele 3, 8 și 13 ale Convenției. FAPTE

Reclamanții s-au născut respectiv în 1962, 1970, 1990 și 1995. Locuiesc la Lovetch. Au beneficiat de asistență judiciară și au fost reprezentați de dna. A. Marinov, avocat înscris la baroul din Sofia.

Guvernul a fost reprezentat de agentul său, dl. V. Obretenov, din Ministerul Justiției.

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate în modul următor.

Primii doi reclamanți sunt soți. Sunt administratori ai două societăți specializate în tăierea și transformarea lemnului. Al treilea și al patrulea reclamant sunt fiii cuplului.

Pe 14 aprilie 2009, parchetul de district al Lovetch a deschis o investigație penală (nr. 230/09) împotriva unei persoane identificate ca X pentru falsificarea unor documente oficiale (permise de transport de lemn) în beneficiul a două societăți, dintre care una administrată de dl. Ognyan Dermanski.

Pe 28 decembrie 2009, parchetul regional al Lovetch a deschis o investigație penală (nr. 1/10) împotriva directorului serviciului municipal de agricultură și păduri din Ugarchin pentru abuz de putere în exercitarea funcțiilor publice. Operațiunea polițistă și percheziții efectuate pe 30 martie 2010

În cadrul investigației penale nr. 1/10, tribunalul regional al Lovetch, pronunțând asupra cererii parchetului regional din același oraș, a autorizat pe 29 martie 2010 percheziții în apartamentul reclamanților, birourile și fabrica de cherestea a întreprinderii lor, precum și la domiciliul mamei dnei Dermanska. Mandatul îl viza pe dl. Ognyan Dermanski și autoriza percheziția sediilor sus-menționate de la ora 6 dimineața a zilei următoare.

Pe 30 martie 2010 dimineața, cei patru reclamanți dormi în apartamentul lor din Lovetch.

La ora 5:45, dna Dermanska a fost trezită de un apel telefonic al poliției care o solicita să se prezinte la fabrica de cherestea pentru a participa la o perchezie. Cincisprezece minute mai târziu, a auzit soneria ușii apartamentului și a deschis imediat. Cinci agenți mascat ai forțelor de intervenție, patru polițiști și trei investigatori au intrat în apartament, și-au îndreptat armele spre ea și au respingut-o în colțul coridorului. Unul dintre polițiști a strigat „Unde este Ognyan?"

Agenții forțelor de intervenție au parcurs rapid camerele. Unul dintre ei a intrat în dormitorul fraților Yuli și Rosian, care aveau respectiv douăzeci și cincisprezece ani, și i-a trezit. Îndreptat armele spre ei, le-a ordonat să se îmbrace și să se ducă în salon.

Dl. Ognyan Dermanski relatează că a fost scos din pat de polițiști, împins la pământ, încătușat și dus în salon. Spune că a rămas încătușat pentru mai multe ore, cu armele polițiștilor îndreptat constant spre el.

Avocatul familiei, care locuia aproape de clienții săi, s-a prezentat rapid la fața locului. Polițiștii i-au prezentat mandatul de perchezie și au început apoi să percheziționeze sediile.

Conform relatării reclamanților, în acest timp, Rosian, fiul lor mai mic, a intrat într-o stare de stres acut care l-a făcut să tremure. Polițiștii nu i-au permis fratelui Yuli să îi aducă o haină caldă.

În timp ce percheziționau apartamentul, polițiștii au descoperit și au confiscat mai multe documente personale și profesionale legate de activitatea societăților administrate de dl. și dna Dermanski, precum și computerul fiului lor mai mare și discuri de date informaice aparținând acestuia.

În aceeași zi, între ora 7:50 și 9:20, polițiștii au percheziționat fabrica de cherestea a întreprinderii dl. Ognyan Dermanski în prezența acestuia. În paralel, o altă echipă a percheziționat birourile întreprinderii. Mai multe documente și obiecte legate de activitatea acesteia au fost confiscate în urma celor două percheziții.

Între ora 11:50 și ora 13:00, polițiștii au percheziționat cele două vehicule ale familiei în prezența dnei Dermanska. Într-una din vehicule, au găsit și confiscat un caiet și câteva documente. Din procesos-verbale întocmite de polițiști rezultă că măsurile în cauză se încadrau în investigația penală nr. 1/10 și se bazau pe art. 161, alineatul 2, al Codului de procedură penală, care reglementa percheziții efectuate urgent în cadrul unei proceduri penale. Polițiștii nu aveau o autorizație judiciară prealabilă și, contrară cerinței articolului 161, alineatul 2, procesele-verbale de perchezie nu au fost ulterior comunicate unui judecător. Starea psihologică a reclamanților după operațiunea polițistă

Reclamanții relatează că au fost afectați de acțiunile polițiștilor.

Dl. Ognyan Dermanski ar fi fost dus încătușat în fața blocului său sub privirea vecinilor de către polițiști. Angajații săi ar fi văzut de asemenea în această stare în timp ce percheziționau sediile întreprinderii. S-ar fi simțit profund umilit după aceste evenimente.

Șocată, dna Dermanska ar fi dezvoltat tulburări de somn și ar fi trebuit să ia anxiolitice pentru mai multe luni.

De asemenea puternic stresat, Yuli Dermanski ar fi fost forțat să consulte un psihiatru și să ia anxiolitice în continuare.

Rosian Dermanski ar fi dezvoltat tulburări de somn și ar fi început să simtă o senzație de panică de fiecare dată când auzea soneria ușii de intrare. Medicii i-ar fi diagnosticat un sindrom post-traumatic și ar fi fost și el forțat să ia anxiolitice. Urmăririle penale împotriva dl. Ognyan Dermanski

Printr-o ordonanță emisă pe 30 martie 2010 în cadrul investigației penale nr. 230/09 (vezi §6 mai sus), parchetul de district al Lovetch a ordonat arestarea dl. Ognyan Dermanski pentru o perioadă de șaptezeci și doi de ore și l-a trimis în judecată pentru tăierea, deținerea și transformarea ilegală a lemnului.

Pe 31 martie 2010, tribunalul de district al Lovetch l-a plasat pe acest reclamant în arest preventiv până pe 12 noiembrie 2010, dată la care a decis să-l pună în arest la domiciliu. Pe 18 aprilie 2011, tribunalul l-a eliberat pe interesatul la cauțiune.

Pe 14 ianuarie 2011, parchetul de district al Lovetch a întocmit o primă acuzație formală împotriva reclamantului. Ulterior, tribunalele penale au trimis de mai multe ori cauza parchetului pentru complemente de investigație. Au abandonat o parte din acuzații din cauza expirării termenului de prescripție. Procedura penală s-a încheiat pe 24 octombrie 2016, dată la care tribunalul regional al Pleven a achitat reclamantul de acuzațiile rămase care fuseseră reținute de către parchet.

Din documentele dosarului rezultă că nici unul din cei patru reclamanți nu a fost trimis în judecată în cadrul investigației penale nr. 1/10 (§7 mai sus).

Guvernul invocă epuizarea necompletă a căilor de atac interne. Subliniază că reclamanții nu au depus plângere pentru violență polițistă la autoritățile competente. De asemenea, nu ar fi intentat o acțiune de despăgubire în temeiul legii privind răspunderea statului.

Guvernul indică în continuare că operațiunea polițistă litigioasă a fost autorizată anterior de un tribunal, că a fost condusă cu precizie și că a respectat un echilibru corect între interesul general și drepturile interesaților.

Adaugă că nu există dovezi care să susțină acuzațiile referitoare la supunerea reclamanților la tratamente rele de către polițiști. Deși admite că operațiunea polițistă a avut inevitabil un impact asupra sferei private a interesaților, consideră că efectele psihologice ale acesteia nu au atins minimul de gravitate necesar pentru ca acțiunile în cauză să poată fi calificate ca tratamente inumane sau degradante în sensul articolului 3 al Convenției. Reclamanții

Reclamanții susțin că o plângere penală împotriva polițiștilor responsabili de operațiunea din 30 martie 2010 ar fi fost evident ineficace. Ei consideră de asemenea că acțiunea de despăgubire în temeiul legii privind răspunderea statului nu poate fi considerată ca o cale de atac internă efectivă în cazul lor.

Ei pretind că au fost supuși unor tratamente incompatibile cu art. 3 al Convenției în cursul operațiunii polițiste desfășurate la domiciliul lor pe 30 martie 2010. Poliția s-ar fi prezentat în locuința lor familială foarte devreme dimineața, deși nu ar fi fost deloc implicați în investigația penală care a stat la baza percheziției în cauză; agenții forțelor de intervenție ai poliției ar fi fost mascat și înarmați; ar fi imobilizat dl. Ognyan Dermanski și ar fi îndreptat armele spre toți reclamanții; ar fi expus dl. Ognyan Dermanski încătușat la privirea vecinilor la ieșirea din domiciliu și la privirea angajaților săi în timp ce se desfășurau măsurile de investigație în acea zi.

Reclamanții consideră că utilizarea unor mijloace operaționale pentru arestarea dl. Ognyan Dermanski nu era deloc justificată. În plus, modul în care operațiunea polițistă în cauză s-a desfășurat ar fi afectat profund ceilalți trei reclamanți, care ar fi resimțit sentimente puternice de frică, anxietate și umilință. Dl. Ognyan Dermanski, pentru partea sa, s-ar fi simțit umilit atât în fața familiei cât și în fața terților. Aprecierea Curții

Curtea observă că Guvernul a invocat epuizarea necompletă a căilor de atac interne (§29 mai sus). Având în vedere circumstanțele cauzei, nu consideră totuși necesară abordarea acestei probleme deoarece, în orice caz, pretența formată de reclamanți din unghiul articolului 3 al Convenției este inadmisibilă pentru motivele prezentate mai jos.

Curtea dorește să amintească imediat că art. 3 nu interzice recurgerea la forță de către agenții poliției în momentul arestării. Cu toate acestea, recurența la forță trebuie să fie proporțională și absolut necesară având în vedere circumstanțele cauzei (a se vedea, printre multe altele, Rehbock c. Slovenia, nr. 29462/95, § 76, CEDO 2000-XII, și Altay c. Turcia, nr. 22279/93, § 54, 22 mai 2001). În acest sens, este important de exemplu de a ști dacă există motive să se creadă că interesatul se va opune arestării, sau va încerca să fugă, să provoace răniri sau daune, sau să ascundă dovezi (Raninen c. Finlanda, 16 decembrie 1997, § 56, Recueil 1997-VIII). Orice recurență la forță fizică de către agenții statului împotriva unei persoane care nu o face strict necesară comportamentul acesteia umilește demnitatea umană și, prin urmare, constituie o violare a drepturilor garantate de art. 3 al Convenției (Rachwalski și Ferenc c. Polonia, nr. 47709/99, § 59, 28 iulie 2009).

De asemenea, trebuie amintit că pentru a cădea sub incidența articolului 3, un tratament rău trebuie să atingă un minim de gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin natura sa; depinde de ansamblul datelor cauzei și, în special, de durata tratamentului, efectele sale fizice sau psihologice și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, Gutsanovi c. Bulgaria, nr. 34529/10, § 125, CEDO 2013 (extrase)).

Curtea amintește de asemenea că într-o serie de cauze împotriva Bulgariei a constatat violări ale articolului 3 al Convenției care s-au produs în cursul operațiunilor polițiste efectuate în aceeași perioadă cu cele din prezenta cauză (Gutsanovi, citat, §§ 127-137, Slavov și alții c. Bulgaria, nr. 58500/10, §§ 76-85, 10 noiembrie 2015, Stoyanov și alții c. Bulgaria, nr. 55388/10, §§ 69-73, 31 martie 2016, și Govedarski c. Bulgaria, nr. 34957/12, §§ 57-66, 16 februarie 2016). Curtea a concluzionat în special că operațiunile polițiste la domiciliile acestor reclamanți nu au fost planificate și executate în așa fel încât să se asigure că mijloacele folosite să se limiteze la cele strict necesare pentru a atinge scopurile sale finale, și anume arestarea unei persoane suspectate că a comis infracțiuni penale și adunarea dovezilor în cadrul unei investigații penale (ibidem).

Este adevărat că prezenta cauză prezintă unele asemănări cu cauzele bulgare citate mai sus. Rezultă în special din documentele dosarului că operațiunea polițistă în cauză a fost condusă devreme dimineața, de mai mulți polițiști mascat și înarmați, care au intrat cu forța în domiciliul reclamanților (paragrafele 10-14 mai sus).

Cu toate acestea, trebuie constatat că mai multe alte circumstanțe specifice acestei cauze arată o diferență semnificativă care există între această cauză și cauzele bulgare citate mai sus. În special, organele investigației penale aveau obținut autorizația prealabilă a unui judecător pentru a efectua perchezia domiciliului reclamanților (§8 mai sus; a se vedea din contra Gutsanovi, citat, §§ 32 și 133, și Slavov și alții, citat, §§ 21 și 83); dna Dermanska primise un apel telefonic de la poliție cincisprezece minute înainte de intervenția la domiciliu (§10 mai sus); ușa apartamentului nu a fost forțată (ibidem; a se vedea, din contra, Gutsanovi, citat, § 119 in fine); dl. Dermanski nu a fost forțat să rămână într-o poziție umilitoare (a se vedea, din contra, Stoyanov și alții, citat, § 68); cei doi fii ai cuplului Dermanski nu erau copii mici, ci aveau respectiv cincisprezece și douăzeci de ani (§11 mai sus; a se vedea, din contra, Govedarski, citat, § 62 in fine).

Curtea consideră că trebuie să se ia în considerare ansamblul elementelor menționate mai sus pentru scopul aprecierii gradului de gravitate al tratamentelor denunțate.

Este de asemenea adevărat că intervenția polițistă la domiciliul reclamanților a avut efecte psihologice negative asupra lor (a se vedea paragrafele 19-22 mai sus). Cu toate acestea, având în vedere ansamblul circumstanțelor care înconjoară operațiunea polițistă, natura, intensitatea și durata tratamentelor denunțate, precum și vârsta fiilor cuplului Dermanski, Curtea consideră că efectele negative ale intervenției polițiste în cauză nu au depășit pragul de gravitate necesar pentru aplicarea articolului 3 al Convenției.

Rezultă că, în circumstanțele specifice ale prezentei cauze, pretența bazată pe art. 3 al Convenției este evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Guvernul invocă epuizarea necompletă a căilor de atac interne. Afirmă că reclamanții au omis introducerea unei acțiuni de despăgubire în temeiul legii privind răspunderea statului pentru a-și apăra drepturile garantate de art. 8 al Convenției.

Reclamanții răspund că dreptul intern nu prevedea niciun recurs judecătoresc care le-ar fi permis să conteste legalitatea măsurilor litigioase.

Curtea amintește că s-a mai pronunțat asupra unor excepții de același tip ridicate de Guvern cu ocazia unor cauze similare. În hotărârile sale Gutsanovi (citat, §§ 210-212) și Govedarski (citat, §§ 72-73), a concluzionat în special că acțiunea de despăgubire împotriva statului nu ar fi fost o cale de atac internă suficient de efectivă pentru reclamanți, care se aflau într-o situație identică cu cea a reclamanților din prezenta cauză. Curtea consideră că aceeași concluzie se impune în prezenta cauză și că, prin urmare, trebuie respingă excepția privind epuizarea necompletă a căilor de atac interne ridicată de Guvern.

Constatând că în plus această pretență nu este evident neîntemeiată nici inadmisibilă din orice alt motiv vizat de art. 35 al Convenției, Curtea o declară admisibilă. Pe fond Argumentele părților

Reclamanții susțin că nici percheziiile desfășurate la domiciliul și nici birourile și sediile de producție ale întreprinderii lor nici percheziiile vehiculelor lor nu au fost efectuate în conformitate cu legislația internă. De asemenea, susțin că ingerința în exercitarea drepturilor lor garantate de art. 8 nu era proporțională cu scopul legitim urmărit.

Guvernul contestă această teză și invită Curtea să respingă pretențiile reclamanților. Expune că măsurile contestate au fost efectuate în conformitate cu regulile de procedură relevante în materie, explicând că au fost desfășurate în cadrul unei proceduri penale și că, în conformitate cu cerințele codului de procedură penală, au fost autorizate de un judecător. Adaugă că percheziiile și percheziiile aveau scopul de a descoperi și de a aduna dovezi propice să permită stabilirea faptelor care sunt obiectul procedurii penale în cauză și că erau proporționale cu acest scop. Aprecierea Curții

Curtea consideră că a existat ingerință în exercitarea de către reclamanți a dreptului lor la respectarea domiciliului și vieții private: apartamentul și sediile întreprinderii lor au fost percheziionate, vehiculele au fost percheziionate și responsabilii investigației penale au confiscat anumite documente care se aflau acolo. Prin urmare, trebuie să se determine dacă această ingerință era justificată în conformitate cu §2 al articolului 8 al Convenției, adică dacă era „prevăzută de lege", dacă urmăreau one sau mai multe scopuri legitime și dacă era „necesară", „într-o societate democratică", la realizarea acestui scop sau a acestor scopuri.

Curtea constată că percheziiile desfășurate la domiciliul reclamanților și în sediile întreprinderii lor au fost, în conformitate cu legislația internă, autorizate de un tribunal, și că urmăreau un scop legitim, și anume adunarea dovezilor în cadrul unei proceduri penale. De asemenea, consideră că au fost proporționale cu scopul legitim urmărit.

În schimb, percheziiile vehiculelor lor, care conform legislației interne trebuiau să fii autoriza de justicia prealabilă sau de o apreciere judiciară ex post factum, au fost efectuate în absența unor asemenea autorizații sau aprobări (§17 mai sus). Rezultă că aceste măsuri nu erau „prevăzute de lege", în sensul articolului 8 al Convenției, și că, prin urmare, se analizează ca o ingerință nejustificată în dreptul reclamanților la respectarea vieții private.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că a existat violare a articolului 8 al Convenției în cazul de față în ceea ce privește percheziiile vehiculelor reclamanților.

Guvernul susține că interesații ar fi putut solicita reparație pecuniară în temeiul legii privind răspunderea statului, sau chiar în temeiul articolului 45 al legii privind obligațiile și contractele. Privind admisibilitatea

Curtea amintește că a constatat că pretența bazată pe art. 3 era inadmisibilă din cauza defectului manifest de întemeiare (§43 mai sus). În absența unei pretenții susținute sub unghiul articolului 3, pretența bazată pe art. 13 combinat cu aceasta este, de asemenea, evident neîntemeiată și trebuie respingă în aplicarea articolului 35 §§ 3 a) și 4 al Convenției.

Cu privire la pretența bazată pe art. 13 combinat cu art. 8 al Convenției, Curtea constată că aceasta nu este evident neîntemeiată nici inadmisibilă din orice alt motiv vizat de art. 35 al Convenției. O declară, prin urmare, admisibilă. Pe fond

Curtea constată că prezenta cauză este relativ similară cu alte cauze împotriva Bulgariei în care a constatat violări ale articolului 13 combinat cu art. 8 al Convenției în legătură cu percheziiile efectuate în aceeași perioadă și în circumstanțe analoge cu cele din prezenta cauză (Gutsanovi, § 234, Slavov și alții, §§ 161-163, Stoyanov și alții, §§ 152-153, și Govedarski, § 94, toate citate). În aceste cauze, Curtea a observat că acțiunea care putea fi intentată în temeiul legii privind răspunderea statului nu constituia o cale de atac internă efectivă apă să remedieze presupusele violări ale articolului 8. Curtea consideră că aceste aceleași motive pot fi reținute în prezenta cauză.

Curtea constată, în plus, că Guvernul nu și-a susținut teza conform căreia acțiunea de despăgubire în temeiul articolului 45 al legii privind obligațiile și contractele constituia o cale de atac internă efectivă în circumstanțele specifice ale prezentei cauze.

Considerațiile anterioare sunt suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că reclamanții nu aveau căi de atac interne efectivă pentru a remedia presupusele violări ale articolului 8 al Convenției.

Prin urmare, a existat violare a articolului 13 al Convenției.

Reclamanții solicită în comun 100.000 euro (EUR) pentru daune morale. Sub titlul daunelor materiale pe care declară că le-au suferit, dna și dl. Dermanski reclamă respectiv 28.649,89 EUR și 13.103 EUR. Solicită ca sumele acordate să fie versate direct pe contul bancar al avocatului lor dl. A. Marinov.

Guvernul contestă aceste pretenții și consideră că sumele solicitate sunt exorbitante.

Curtea nu constată niciun link de cauzalitate între violările constate și daunele materiale pretinse. Respinge, prin urmare, cererea formulată la această rubrică. Pe de altă parte, consideră rezonabil să acorde în comun celor patru reclamanți 7.500 EUR pentru daune morale, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe această sumă, să se verseze pe contul bancar al dnei A. Marinov. Dobânzi de moratoriu

Curtea consideră oportun să calieze rata dobânzilor de moratoriu pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la pretențiile bazate pe articolele 8 și 13 ale Convenției și inadmisibilă pentru restul; Constată că a existat violare a articolului 8 al Convenției; Constată că a existat violare a articolului 13 al Convenției; Constată a) că Statul pârât trebuie să verse în comun celor patru reclamanți, în termen de trei luni, 7.500 EUR (șapte mii cinci sute euro) pentru daune morale, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe această sumă, care va fi convertită în levi bulgari la cursul aplicabil la data plății și va fi versată pe contul dnei A. Marinov; b) că, de la expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu aceea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; Respinge restul cererii de satisfacție echitabilă. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 17 decembrie 2020, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Martina Keller Mārtiņš Mits Grefieră adjunctă Președintă

La présente affaire porte sur une opération policière menée au domicile des requérants, la perquisition de leur logement et des locaux de leur entreprise, la fouille de leurs véhicules et l’absence alléguée de voies de recours effectives en droit interne. Les requérants invoquent les articles 3, 8 et 13 de la Convention. EN FAIT

Les requérants sont nés respectivement en 1962, en 1970, en 1990 et en 1995. Ils résident à Lovetch. Ils ont été admis au bénéfice de l’assistance judiciaire et ont été représentés par M e A. Marinov, avocat inscrit au barreau de Sofia.

Le Gouvernement a été représenté par son agent, M. V. Obretenov, du ministère de la Justice.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Les deux premiers requérants sont époux. Ils sont gérants de deux sociétés spécialisées dans la coupe et la transformation du bois. Les troisième et quatrième requérants sont les fils du couple. 6 . Le 14 avril 2009, le parquet de district de Lovetch ouvrit une enquête pénale (n o 230/09) contre X pour falsification de documents officiels (permis de transport de bois) au profit de deux sociétés, dont l’une gérée par M. Ognyan Dermanski. 7 . Le 28 décembre 2009, le parquet régional de Lovetch ouvrit une enquête pénale (n o 1/10) contre le directeur du service municipal de l’agriculture et des forêts d’Ugarchin pour abus de pouvoir dans l’exercice de ses fonctions publiques. L’opération policière et les perquisitions effectuées le 30 mars 2010 8 . Dans le cadre de l’enquête pénale n o 1/10, le tribunal régional de Lovetch, statuant sur une demande du parquet régional de la même ville, autorisa le 29 mars 2010 des perquisitions dans l’appartement des requérants, les bureaux et la scierie de leur entreprise, ainsi qu’au domicile de la mère de M me Dermanska. Le mandat visait M. Ognyan Dermanski et autorisait la perquisition des locaux susmentionnés à partir du lendemain à 6 heures.

Le 30 mars 2010 au matin, les quatre requérants dormaient dans leur appartement à Lovetch. 10 . À 5 h 45, M me Dermanska fut réveillée par un appel téléphonique de la police qui lui demandait de se rendre à la scierie pour y assister à une perquisition. Quinze minutes plus tard, elle entendit sonner à la porte de l’appartement et alla immédiatement ouvrir. Cinq agents cagoulés des forces d’intervention, quatre policiers et trois enquêteurs firent alors irruption dans l’appartement, braquèrent leurs armes sur elle et la repoussèrent au coin du couloir. Un des policiers cria « Où est Ognyan ? » 11 . Les agents des forces d’intervention firent rapidement le tour des pièces. L’un d’eux entra dans la chambre des frères Yuli et Rosian, qui étaient alors âgés de vingt ans et quinze ans respectivement, et les réveilla. Pointant son arme vers eux, il leur ordonna de s’habiller et de se rendre dans le salon.

M. Ognyan Dermanski expose qu’il fut sorti de son lit par les policiers, plaqué au sol, menotté et amené au salon. Il dit être resté menotté pendant plusieurs heures, les armes des policiers braquées constamment contre lui. 13 . L’avocat de la famille, qui habitait près de chez ses clients, se rendit rapidement sur place. Les policiers lui présentèrent le mandat de perquisition et se mirent ensuite à fouiller les locaux. 14 . Selon les requérants, dans l’intervalle, Rosian, leurs fils cadet, était entré dans un état de stress aigu qui le faisait trembler. Les policiers ne permirent pas à son frère Yuli de lui apporter un vêtement chaud.

Pendant la perquisition de l’appartement, les policiers découvrirent et saisirent plusieurs documents personnels et professionnels liés à l’activité des sociétés gérées par M. et M me Dermanski, ainsi que l’ordinateur de leur fils aîné et des disques de données informatiques lui appartenant.

Le même jour entre 7 h 50 et 9 h 20, les policiers perquisitionnèrent la scierie de l’entreprise de M. Ognyan Dermanski en présence de l’intéressé. Parallèlement, une autre équipe procéda à la perquisition des bureaux de l’entreprise. Plusieurs documents et objets liés à l’activité de celle-ci furent saisis à l’issue des deux perquisitions. 17 . Entre 11 h 50 et 13 heures, les policiers fouillèrent les deux véhicules de la famille en présence de M me Dermanska. Dans l’un des véhicules, ils trouvèrent et saisirent un cahier et quelques documents. Il ressort des procès-verbaux qui furent dressés par les policiers que les mesures en cause s’inscrivaient dans le cadre de l’enquête pénale n o 1/10 et qu’elles reposaient sur l’article 161, alinéa 2, du code de procédure pénale, qui régissait les perquisitions pratiquées d’urgence dans le cadre d’une procédure pénale. Les policiers ne disposaient pas d’une autorisation préalable délivrée par un tribunal et, contrairement à ce qu’exigeait ledit article 161, alinéa 2, les procès-verbaux de perquisition ne furent pas ultérieurement communiqués à un juge. L’état psychologique des requérants après l’opération policière

Les requérants exposent qu’ils ont été éprouvés par les agissements des policiers. 19 . M. Ognyan Dermanski aurait, sous le regard de ses voisins, été amené menotté devant son immeuble par les policiers. Ses employés l’auraient également vu dans cet état lors de la perquisition des locaux de son entreprise. Il se serait senti profondément humilié après ces événements.

Choquée, M me Dermanska aurait développé des troubles du sommeil et aurait dû prendre des anxiolytiques pendant plusieurs mois.

Lui aussi fortement stressé, Yuli Dermanski aurait été obligé de consulter un psychiatre et de prendre des anxiolytiques par la suite. 22 . Rosian Dermanski aurait quant à lui développé des troubles du sommeil et se serait mis à éprouver un sentiment de panique chaque fois qu’il entendait la sonnette de la porte d’entrée. Les médecins lui auraient diagnostiqué un syndrome post-traumatique, et il aurait lui aussi été contraint de prendre des anxiolytiques. Les poursuites pénales dirigées contre M. Ognyan Dermanski

Par une ordonnance délivrée le 30 mars 2010 dans le cadre de l’enquête pénale n o 230/09 (voir paragraphe 6 ci-dessus), le parquet de district de Lovetch ordonna la détention de M. Ognyan Dermanski pour une durée de soixante-douze heures et le mit en examen pour coupe, détention et transformation illégales de bois.

Le 31 mars 2010, le tribunal de district de Lovetch plaça ce requérant en détention provisoire jusqu’au 12 novembre 2010, date à laquelle il décida de l’assigner à son domicile. Le 18 avril 2011, le tribunal libéra l’intéressé sous caution.

Le 14 janvier 2011, le parquet de district de Lovetch dressa un premier acte d’accusation contre le requérant. Par la suite, les tribunaux pénaux renvoyèrent à plusieurs reprises l’affaire au parquet pour des compléments d’enquête. Ils abandonnèrent une partie des charges pour écoulement du délai de prescription. La procédure pénale prit fin le 24 octobre 2016, date à laquelle le tribunal régional de Pleven acquitta le requérant du restant des charges qui avaient été retenues par le parquet.

Il ressort des pièces du dossier qu’aucun des quatre requérants n’a été mis en examen dans le cadre de l’enquête pénale n o 1/10 (paragraphe 7 ci-dessus).

Le Gouvernement excipe d’un non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne que les requérants n’ont pas porté plainte pour violences policières devant les autorités compétentes. Ils n’auraient pas non plus intenté une action en dommages et intérêts sur le fondement de la loi sur la responsabilité de l’État.

Le Gouvernement indique ensuite que l’opération policière litigieuse avait préalablement été autorisée par un tribunal, qu’elle a été menée de manière précise et qu’elle a ménagé un juste équilibre entre l’intérêt général et les droits des intéressés.

Il ajoute qu’il n’y a aucune preuve à l’appui des allégations d’infliction de mauvais traitements aux requérants par les policiers. S’il admet que l’opération policière a inévitablement eu un impact sur la sphère privée des intéressés, il considère que ses effets psychologiques n’ont pas atteint le minimum de gravité requis pour que les agissements en cause puissent être qualifiés de traitements inhumains ou dégradants au sens de l’article 3 de la Convention. Les requérants

Les requérants soutiennent qu’une plainte pénale contre les policiers auteurs de l’opération du 30 mars 2010 aurait manifestement été inefficace. Ils estiment également que l’action en dommages et intérêts fondée sur la loi sur la responsabilité de l’État ne peut davantage être considéré comme un recours interne effectif dans leur cas.

Ils allèguent qu’ils ont été soumis à des traitements incompatibles avec l’article 3 de la Convention au cours de l’opération policière menée à leur domicile le 30 mars 2010. La police se serait introduite dans leur logement familial très tôt le matin, alors qu’ils n’auraient été aucunement impliqués dans l’enquête pénale à l’origine de la perquisition en cause ; les agents des forces d’intervention de la police auraient été cagoulés et armés ; ils auraient immobilisé M. Ognyan Dermanski et auraient braqué leurs armes sur tous les requérants ; ils auraient exposé M. Ognyan Dermanski menotté aux regards de ses voisins à la sortie de son domicile et aux regards de ses employés lors des mesures d’enquête effectuées ce jour-là.

Les requérants estiment que l’emploi de tels moyens opérationnels pour procéder à l’arrestation de M. Ognyan Dermanski n’était nullement justifié. De surcroît, la manière dont l’opération policière en cause s’est déroulée aurait profondément affecté les trois autres requérants, qui auraient éprouvé de forts sentiments de peur, d’angoisse et d’humiliation. M. Ognyan Dermanski, pour sa part, se serait senti humilié tant devant ses proches que devant des tiers. Appréciation de la Cour

La Cour observe que le Gouvernement a excipé du non-épuisement des voies de recours internes (paragraphe 29 ci-dessus). Compte tenu des circonstances de l’espèce, elle n’estime pourtant pas nécessaire d’aborder cette question car, en tout état de cause, le grief formulé par les requérants sous l’angle de l’article 3 de la Convention est irrecevable pour les raisons exposées ci-après.

La Cour tient à rappeler d’emblée que l’article 3 ne prohibe pas le recours à la force par les agents de police lors d’une interpellation. Néanmoins, le recours à la force doit être proportionné et absolument nécessaire au vu des circonstances de l’espèce (voir, parmi beaucoup d’autres, Rehbock c. Slovénie , n o 29462/95, § 76, CEDH 2000-XII, et Altay c. Turquie , n o 22279/93, § 54, 22 mai 2001). À cet égard, il importe par exemple de savoir s’il y a lieu de penser que l’intéressé opposera une résistance à l’arrestation, ou tentera de fuir, de provoquer des blessures ou des dommages, ou de supprimer des preuves ( Raninen c. Finlande , 16 décembre 1997, § 56, Recueil 1997-VIII). Tout recours à la force physique par les agents de l’État à l’encontre d’une personne qui n’est pas rendu strictement nécessaire par son comportement rabaisse sa dignité humaine et, de ce fait, constitue une violation des droits garantis par l’article 3 de la Convention ( Rachwalski et Ferenc c. Pologne , n o 47709/99, § 59, 28 juillet 2009).

Il convient de rappeler également que pour tomber sous le coup de l’article 3, un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause et, notamment, de la durée du traitement, de ses effets physiques ou psychologiques ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (voir, Gutsanovi c. Bulgarie , n o 34529/10, § 125, CEDH 2013 (extraits)).

La Cour rappelle aussi que dans une série d’affaires contre la Bulgarie elle a constaté des violations de l’article 3 de la Convention qui se sont produites au cours d’opérations policières effectuées à la même époque que celles de l’espèce ( Gutsanovi , précité, §§ 127-137, Slavov et autres c. Bulgarie , n o 58500/10, §§ 76-85, 10 novembre 2015, Stoyanov et autres c. Bulgarie , n o 55388/10, §§ 69-73, 31 mars 2016, et Govedarski c. Bulgarie , n o 34957/12, §§ 57-66, 16 février 2016). La Cour y a conclu notamment que les opérations policières aux domiciles de ces requérants n’ont pas été planifiées et exécutées de manière à assurer que les moyens employés se limitent à ceux strictement nécessaires pour atteindre ses buts ultimes, à savoir l’arrestation d’une personne suspectée d’avoir commis des infractions pénales et le rassemblement de preuves dans le cadre d’une enquête pénale ( ibidem ).

Il est vrai que la présente affaire présente quelques similitudes avec les affaires bulgares précitées. Il ressort notamment des pièces du dossier que l’opération policière en cause a été menée, tôt le matin, par plusieurs policiers cagoulés et armés, qui ont fait irruption au domicile des requérants (paragraphes 10-14 ci-dessus).

Cependant, force est de constater que plusieurs autres circonstances spécifiques à la présente espèce font apparaitre la différence significative qui existe entre cette affaire et les affaires bulgares précitées. En particulier, les organes de l’enquête pénale avaient obtenu l’autorisation préalable d’un juge pour procéder à la perquisition du domicile des requérants (paragraphe 8 ci-dessus ; voir à contrario Gutsanovi , précité, §§ 32 et 133, et Slavov et autres , précité, §§ 21 et 83) ; M me Dermanska avait reçu un appel téléphonique de la police quinze minutes avant l’intervention au domicile familial (paragraphe 10 ci-dessus) ; la porte de l’appartement n’a pas été forcée ( ibidem ; voir, à contrario , Gutsanovi , précité, § 119 in fine ) ; M. Dermanski n’a pas été contraint de rester dans une position humiliante (voir, à contrario , Stoyanov et autres, précité, § 68) ; les deux fils du couple Dermanski n’étaient pas de jeunes enfants, mais avaient quinze et vingt ans respectivement (paragraphe 11 ci-dessus ; voir, à contrario , Govedarski , précité, § 62 in fine ).

La Cour considère qu’il y a lieu de prendre en compte l’ensemble des éléments mentionnés ci-dessus pour le but de l’appréciation du degré de gravité des traitements dénoncés.

Il est aussi vrai que l’intervention policière au domicile des requérants a eu des effets psychologiques négatifs sur eux (voir paragraphes 19-22 ci-dessus). Cependant, compte tenu de l’ensemble des circonstances entourant l’opération policière, de la nature, de l’intensité et de la durée des traitements dénoncés, ainsi que de l’âge des fils du couple Dermanski, la Cour estime que les effets négatifs de l’intervention policière en cause ne sont pas allés au-delà du seuil de gravité requis pour l’application de l’article 3 de la Convention. 43 . Il s’ensuit que, dans les circonstances spécifiques de la présent espèce, le grief tiré de l’article 3 de la Convention est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Le Gouvernement plaide le non-épuisement des voies de recours internes. Il affirme que les requérants ont omis d’introduire une action en dommages et intérêts fondée sur la loi sur la responsabilité de l’État pour faire valoir leurs droits garantis par l’article 8 de la Convention.

Les requérants rétorquent que le droit interne ne prévoyait aucun recours judiciaire qui leur aurait permis de contester la légalité des mesures litigieuses.

La Cour rappelle qu’elle s’est déjà prononcée sur des exceptions du même type soulevées par le Gouvernement à l’occasion d’affaires similaires. Dans ses arrêts Gutsanovi (précité, §§ 210-212) et Govedarski (précité, §§ 72-73), elle a notamment conclu que l’action en dommages et intérêts contre l’État n’aurait pas été une voie de recours interne suffisamment effective pour les plaignants, qui étaient placés dans une situation identique à celle des requérants en l’espèce. La Cour estime que le même constat s’impose dans la présente affaire et qu’il y a donc lieu de rejeter l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement.

Constatant par ailleurs que ce grief n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention, la Cour le déclare recevable. Sur le fond Arguments des parties

Les requérants plaident que ni les perquisitions menées à leur domicile et dans les bureaux et les locaux de production de leur entreprise ni les fouilles de leurs véhicules n’ont été effectuées conformément à la législation interne. Ils soutiennent également que l’ingérence dans l’exercice de leurs droits garantis par l’article 8 n’était pas proportionnée au but légitime poursuivi.

Le Gouvernement conteste cette thèse et invite la Cour à rejeter les griefs des requérants. Il expose que les mesures contestées ont été effectuées dans le respect des règles de procédure pertinentes en la matière, expliquant qu’elles ont été menées dans le cadre d’une procédure pénale et que, conformément aux exigences du code de procédure pénale, elles ont été autorisées par un juge. Il ajoute que les perquisitions et les fouilles avaient pour but de découvrir et de recueillir des preuves propres à permettre d’établir les faits objet de la procédure pénale en cause et qu’elles étaient proportionnées à ce but. Appréciation de la Cour

La Cour estime qu’il y a eu ingérence dans l’exercice par les requérants de leur droit au respect de leur domicile et de leur vie privée : leur appartement et les locaux de leur entreprise ont été perquisitionnés, leurs véhicules ont été fouillés et les responsables de l’enquête pénale ont saisi certains documents qui s’y trouvaient. Il convient dès lors de déterminer si cette ingérence était justifiée au regard du paragraphe 2 de l’article 8 de la Convention, c’est-à-dire si elle était « prévue par la loi », si elle poursuivait un ou plusieurs buts légitimes et si elle était « nécessaire », « dans une société démocratique », à la réalisation de ce ou ces buts.

La Cour constate que les perquisitions menées au domicile des requérants et dans les locaux de leur entreprise avaient, conformément à la législation interne, été autorisées par un tribunal, et qu’elles poursuivaient un but légitime, à savoir le rassemblement de preuves dans le cadre d’une procédure pénale. Elle considère par ailleurs qu’elles étaient proportionnées au but légitime poursuivi. 53. À l’inverse, les fouilles de leurs véhicules, qui selon la législation internes devaient faire l’objet d’une autorisation judiciaire préalable ou d’un contrôle judiciaire ex post factum , ont été effectuées en l’absence de telles autorisation ou approbation (paragraphe 17 ci-dessus). Il en résulte que ces mesures n’étaient pas « prévues par la loi », au sens de l’article 8 de la Convention, et qu’elles s’analysent donc en une atteinte injustifiée au droit au respect de la vie privée des requérants.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention dans le cas d’espèce en ce qui concerne les fouilles des véhicules des requérants. SUR

Le Gouvernement argue que les intéressés auraient pu demander une réparation pécuniaire en vertu de la loi sur la responsabilité de l’État, voire en vertu de l’article 45 de la loi sur les obligations et les contrats. Sur la recevabilité

La Cour rappelle qu’elle a constaté que le grief tiré de l’article 3 était irrecevable pour défaut manifeste de fondement (paragraphe 43 ci-dessus). En l’absence d’un grief défendable sous l’angle de l’article 3, le grief tiré de l’article 13 combiné avec celui-ci est également manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l’article 35 §§ 3 a) et 4 de la Convention.

Concernant le grief tiré de l’article 13 combiné avec l’article 8 de la Convention, la Cour constate que celui-ci n’est pas manifestement mal fondé ni irrecevable pour un autre motif visé à l’article 35 de la Convention. Elle le déclare donc recevable. Sur le fond

La Cour constate que la présente affaire est relativement similaire à d’autres affaires contre la Bulgarie où elle a constaté des violations de l’article 13 combiné avec l’article 8 de la Convention en rapport avec des perquisitions effectuées à la même époque et dans des circonstances analogues à celles de l’espèce ( Gutsanovi , § 234, Slavov et autres , §§ 161 ‑ 163, Stoyanov et autres , §§ 152-153, et Govedarski , § 94, tous précités). Dans ces affaires, la Cour a relevé que l’action pouvant être introduite en vertu de la loi sur la responsabilité de l’État ne constituait pas une voie de recours interne effective apte à remédier aux violations alléguées de l’article 8. La Cour estime que ces mêmes motifs peuvent être retenus en l’espèce.

La Cour constate en outre que le Gouvernement n’a pas étayé sa thèse selon laquelle l’action en dommages et intérêts fondée sur l’article 45 de la loi sur les obligations et les contrats constituait une voie de recours interne effective dans les circonstances spécifiques de la présente affaire.

Les considérations qui précèdent sont suffisantes pour permettre à la Cour de conclure que les requérants ne disposaient pas de voies de recours internes effectives pour remédier aux violations alléguées de l’article 8 de la Convention.

Partant, il y a eu violation de l’article 13 de la Convention.

Les requérants demandent conjointement 100 000 euros (EUR) pour dommage moral. Au titre du dommage matériel qu’ils déclarent avoir subi, M me et M. Dermanski réclament 28 649,89 EUR et 13 103 EUR respectivement. Ils demandent que les sommes allouées soient versées directement sur le compte bancaire de leur avocat M e A. Marinov.

Le Gouvernement conteste ces prétentions et considère que les sommes demandées sont exorbitantes.

La Cour ne distingue aucun lien de causalité entre les violations constatées et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc la demande formulée à ce titre. En revanche, elle estime raisonnable d’accorder conjointement aux quatre requérants 7 500 EUR pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt sur cette somme, à verser sur le compte bancaire de M e A. Marinov. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR,