Decizia nr. 124/2025 — ÎCCJ

Asupra cauzei de față, reține următoarele: I. Circumstanțele cauzei Prin acțiunea disciplinară înregistrată la data de 10 iulie 2019 pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat Secției ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, cercetată sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c), f), k) teza a II-a și m) din același act normativ.

I s-a imputat doamnei procuror că a avut atitudini nedemne profesiei, în sensul că a refuzat să se mute dintr-un birou în altul, a refuzat să preia lucrările ce îi reveneau, nu s-a prezentat la serviciu deși nu i se aprobase concediul, nu a respectat ordinul administrativ al conducătorului parchetului. Prin Încheierea din 17 ianuarie 2024 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2021, s-a respins excepția prescripției răspunderii disciplinare invocată de pârâta procuror A. Totodată, s-a încuviințat pentru Inspecția Judiciară proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată și proba testimonială constând în audierea a doi martori.

S-a prorogat discutarea necesității administrării probei testimoniale constând în audierea altor martori după administrarea probelor încuviințate și s-a respins cererea formulată de pârâta procuror A. privind avizarea ordinului de deplasare nr. 1 din 8 ianuarie 2024 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria X. În ceea ce privește excepția prescripției răspunderii disciplinare, Secția a apreciat că în cauză nu poate fi aplicat termenul de prescripție al răspunderii disciplinare prevăzut de Legea nr. 303/2022, deoarece întreaga procedură disciplinară și exercitarea acțiunii disciplinare față de pârâta procuror sunt guvernate de dispozițiile Legii nr. 317/2004.

Prin Hotărârea nr. (...) din 12 iunie 2024 pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2021, cu unanimitate, s-a admis acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, cercetată sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c), f), k) teza a II-a și m) din Legea nr. 303/2004, iar în baza art. 100 alin. (1) lit. d) din Legea nr.303/2004, cu majoritate, s-a aplicat pârâtei A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X, sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcție pe o perioadă de 6 luni” pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c), f), k) teza a II-a și m) din același act normativ.

Prin decizia nr. 263 din 2 decembrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/1/2024 a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 17 ianuarie 2024 și a hotărârii nr. (...) din 12 iunie 2024 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii ‒ Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2021. În motivare, s-a arătat că instanța de recurs a reținut că este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât cauzei îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care este legea în vigoare la data săvârșirii faptelor imputate ca abateri disciplinare.

Ca urmare, în cauză nu se poate aplica termenul de prescripție a răspunderii disciplinare prevăzut de lege nouă, aspectele invocate de recurentă și anume prescripția precum și aplicarea prevederilor generale ale Codului muncii au fost respinse, arătându-se că procedura disciplinară aplicabilă în cazul magistraților cuprinde mai multe etape și în mod rezonabil nu pot fi încadrate într-un termen fix de doi ani de la săvârșirea faptei. În ceea ce privește aplicarea Codului muncii cu privire la prescripție a răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, s-a făcut referire la jurisprudența anterioară a Completului de 5 judecători și anume deciziile nr. 269/2017 și nr. 336/2017. Nici aspectele jurisprudențiale invocate cu privire la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului nu au fost reținute, având în vedere că circumstanțele de fapt sunt diferite.

Motivul de recurs privind încălcarea dreptului la apărare a fost respins de instanța de recurs, reținându-se incidența art. 45 alin. 3 din Legea nr. 317/2004 și a art. 11 din Normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, din analiza cărora a rezultat că inspectorul judiciar căruia i se repartizează lucrarea disciplinară are libertatea de apreciere cu privire la ei verificările prealabil se impun a fi efectuate. De asemenea, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu a fost reținut, instanța de recurs apreciind că au fost aplicate corect circumstanțele abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004. Ceea ce s-a imputat recurentei a fost că a adoptat o atitudine necorespunzătoare atât față de conducerea parchetului de pe lângă Judecătoria X, cât și față de grefierii din cadrul unității de parchet cu ocazia desfășurării de către aceștia a unor activități specifice postului.

Instanța de recurs a constatat că aspectele invocate de recurentă prin motivele de recurs sunt contrazise de actele și lucrările dosarului, instanța de disciplină făcând o apreciere corectă și completă a materialului probator administrat nemijlocit. Ca urmare, situația de fapt în mod just stabilită a rămas neschimbată în recurs și a reliefat clar conduita ilicită, vinovăția, rezultatul prejudiciabil precum și legătura de cauzalitate, constatându-se totodată că recurenta nu neagă faptele, ci le acordă o semnificație proprie. S-a constatat că faptele imputate întrunesc și elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. f) din Legea nr. 303/2004 și anume refuzul explicit manifestat de magistrat de a intra în posesia lucrărilor repartizate, adică de a îndeplini îndatoririle de serviciu.

Din probele administrate a reieșit refuzul explicit manifestat de recurentă de a intra în posesia lucrărilor repartizate spre soluționare, refuzul de a participa la ședința de judecată organizată la judecătorie conform planificării întocmite de conducerea unității de la care a absentat nemotivat. În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. k) din Legea nr. 303/2004 și anume absențe nemotivate de la serviciu în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ora parchetului, s-a constatat că recurenta nu a respectat obligațiile impuse de dispozițiile legale și regulamentare cu privire la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004, s-a reținut că magistratul nu a dat curs nici dispozițiilor verbale anterioare emiterii ordinului prim procurorului parchetului de pe lângă Judecătoria X, nici celor emise ulterior; cu toate că avea cunoștință de necesitatea organizării administrative a parchetului determinată de lipsa de spațiu și de noua repartizare în birouri a procurorilor stagiari, recurenta să adopte o atitudine de tip șicanatorie; inițial și-a manifestat acordul, ulterior refuzând eliberarea biroului, în acest fel împiedicând desfășurarea activității procurorilor stagiari. Apărările magistratului în legătură cu pretinsele nelegalități ale ordinului, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să constate respectiva nelegalitate, nu se pot constitui în apărări valabile.

Ca urmare, instanța de recurs a constatat existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte și rezultatul produs. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii în raport cu împrejurările anterior redate, gravitatea concretă a faptelor și consecințele, s-a reținut că este justificată aplicarea unei sancțiuni care se atragă atenția magistratului asupra gravității faptei. Revizuirea Împotriva acestei decizii, doamna procuror a formulat calea extraordinară de atac a revizuirii. Motivul de revizuire invocat este cel prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și vizează soluția pronunțată în ședința publică din 17 ianuarie 2024 de către Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv momentul la care a fost respinsă excepția prescripției răspunderii disciplinare.

Susține revizuenta că Înalta Curte a procedat la o analiză parțială a cererilor cu care a fost învestită; cu alte cuvinte, nu s-a pronunțat cu privire la cererea de avizare a ordinului de deplasare, cerere ce a fost formulată în ședința publică din 17 ianuarie 2024. A apreciat că prezenta cale extraordinară de atac este admisibilă, întrucât decizia nr. 263 este dată asupra fondului și este definitivă, prin raportare la considerentele acestei hotărâri, prin care s-a soluționat recursul declarat de doamna procuror împotriva Încheierii din 17 ianuarie 2024 și a Hotărârii (...)/2024. A susținut că instanța a omis să se pronunțe asupra cererilor formulate de părți.

Această cerere era deosebit de importantă și din perspectiva faptului că s-a constatat că doamna procuror este vinovată de săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. k) și anume absență de la serviciu în condițiile în care la dosarul cauzei a existat depus un ordin de deplasare pentru acele zile, ordin ce a fost avizat și semnat atât de președintele secției de procurori cât și de un inspector din cadrul inspecției judiciare; așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție a omis să dea eficiență dispozițiilor care incumbă în această situație. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători Examinând cererea de revizuire din perspectiva temeiurilor de fapt invocate și a motivului de revizuire indicat de către titularul cererii, Înalta Curte constată că revizuenta și-a întemeiat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., conform cărora „revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă 1. instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”. În concret, revizuenta și-a întemeiat cererea de revizuire pe cea de-a treia ipoteză a textului de lege, susținând că Înalta Curte ar fi analizat doar parțial cererile cu care a fost învestită, făcând referire la cererea de avizare a ordinului de deplasare. Detaliind, revizuenta a arătat că ar fi formulat respectiva cerere în ședința din 17 ianuarie 2024, dar instanța nu s-ar fi pronunțat asupra ei.

Verificând aceste susțineri, Înalta Curte constată că prin Încheierea din 17 ianuarie 2024, Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară a respins excepția prescripției răspunderii disciplinare invocate de pârâta procuror A., a încuviințat pentru Inspecția Judiciară proba cu înscrisuri și proba testimonială constând în audierea anumitor martori, a prorogat discutarea necesității administrării probei testimoniale constând în audierea anumitor martori, a încuviințat pentru pârâta procuror A. proba cu înscrisuri astfel cum a fost solicitată, a dispus emiterea unei adrese către Inspecția Judiciară pentru a se solicita depunerea la dosar a rezoluției 21-2319/2021, a respins cererea formulată de pârâta procuror A. privind avizarea ordinului de deplasare nr. 1 din 8.01.2024 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria X, amânând judecarea cauzei pentru 20 martie 2024. În motivare, cu privire la cererea de avizare a ordinului de deplasare nr. 1/2024 emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria X, instanța disciplinară a reținut că, potrivit Ordinului nr. 2634/2015 privind documentele financiar-contabile emis de Ministerul Finanțelor Publice, precum și a art. 43 din Codul Muncii, un ordin de deplasare motivează efectuarea unei deplasări în interesul entității angajator și nu în interes personal,

iar pârâta procuror fost prezentă în fața Secției pentru procurori în materie disciplinară în calitate de pârât în dosarele nr. x/P/2020, nr. x/P/2023 și nr. x/P/2021, această calitate justificând un interes, exclusiv, personal. Pârâta procuror A. a formulat recurs împotriva Încheierii din 17 ianuarie 2024, criticând atât soluția dată asupra excepției prescripției răspunderii disciplinare cât și refuzul avizării ordinului; de asemenea, calea de atac s-a îndreptat și împotriva Hotărârii nr. (...) din 12 iunie 2024. În cuprinsul recursului, criticile formulate împotriva Încheierii din 17 ianuarie 2024 s-au referit în principal la excepția prescripției răspunderii disciplinare; abia spre finalul memoriului, la fila 10 din dosar, recurenta a arătat că încheierea respectivă ar suscita discuții și din perspectiva refuzului de avizare al ordinului de deplasare.

Prin decizia a cărei revizuire se solicită, instanța a respins atât recursul declarat de recurenta A. împotriva Încheierii din 17 ianuarie 2024 și pe cel formulat împotriva Hotărârii nr. (...) din 12 iunie 2024 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii ‒ Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2021. În considerentele deciziei, instanța a răspuns pe larg criticilor privind măsura respingerii excepției prescripției răspunderii disciplinare, argumentele regăsindu-se la filele 14 – 17 din decizie. Împrejurarea că instanța nu ar fi răspuns punctual aspectelor invocate de recurentă, cu privire la avizarea ordinului de deplasare nu atrage incidența motivului de revizuire anterior redat.

Aceasta deoarece majoritatea criticilor formulate împotriva încheierii din 17 ianuarie 2024 se refereau la excepția prescripției răspunderii disciplinare, la care instanța a răspuns pe larg, cum s-a arătat anterior. Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, cu privire la refuzul de avizare a ordinului de deplasare, recurenta a făcut o simplă afirmație, invocând nelegalitatea și netemeinicia hotărârii, pentru interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în speță, fără însă a reda vreun text de lege sau a indica sub ce aspect ar fi nelegală hotărârea, care să permită instanței de recurs să procedeze la o analiză în calea de atac.

Contrar susținerilor revizuentei, Înalta Curte reamintește că este necesar a se face distincția între capetele de cerere cuprinse în cererile introductive de instanță, cererile reconvenționale, cererile de intervenție ori de chemare în garanție, pe de o parte și apărările formulate în proces, fie sub forma unor apărări de fond, fie sub forma unor excepții procesuale, de fond ori de procedură. În egală măsură, Înalta Curte subliniază că este necesar a se distinge între motivele și argumentele pe care se sprijină o cale ordinară de atac și capetele de cerere cu care o instanță a fost învestită și care configurează cadrul procesual din perspectiva obiectului cererii și a mizei litigiului dintre părți.

Ipoteza minus petita (instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut) are în vedere situația în care instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere, mai exact atunci când nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor cu care a fost sesizată, formulate în termen, indiferent dacă ele au un caracter principal, accesoriu, incidental sau adițional, singura condiție fiind ca aceste cereri să vizeze obiectul litigiului. Rațiunea căii extraordinare de atac a revizuirii pentru ipoteza minus petita este aceea de a constitui un remediu în ipoteza în care fondul litigiului nu a fost soluționat în întregime, iar unele capete de cerere cu care instanța a fost învestită nu au primit nicio soluționare.

Pentru a nu determina părțile să înceapă un nou proces cu privire la capătul sau capetele de cerere care au fost omise de la soluționare și cu privire la care, în absența unei soluții judiciare a instanței, nu există nici autoritate de lucru judecat, legiuitorul conferă acestora posibilitatea complinirii hotărârii pe calea revizuirii cu privire la soluțiile ce se impun a fi dispuse asupra capetelor de cerere omise de la soluționare. În niciun caz revizuirea nu se poate transforma într-o cale ordinară de atac având ca finalitate o rejudecare a fondului și o reapreciere a probatoriului sau a apărărilor ori a excepțiilor invocate.

O eventuală omisiune a instanței de a analiza o excepție de procedură sau o apărare de fond, chiar dacă din perspectivă judiciară poate fi considerată o eroare procedurală, nu deschide calea pentru exercitarea revizuirii întemeiată pe motivul minus petita, deoarece această cale de atac este admisibilă pentru ipoteza în discuție numai în cazul în care fondul procesului nu a primit o soluționare integrală, rămânând nesoluționate capete de cerere cu care instanța de fond a fost învestită. Aplicând aceste considerații teoretice cauzei, din această perspectivă, Înalta Curte reține că nu se poate vorbi așadar de minus petita în cazul omisiunii instanței de a răspunde unei apărări care a fost invocată de una din părți și care nu a fost sprijinită de argumente juridice; la fel nici în ipoteza în care instanța de control judiciar a omis să analizeze un motiv de apel sau de recurs invocat de titularul căii de atac.

În acest din urmă caz, omisiunea unei instanțe de control judiciar de a examina un motiv de casare în recurs sau un motiv de anulare ori schimbare a hotărârii în apel, ar putea constitui un motiv de contestație în anulare, întemeiat pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., în măsura în care sunt întrunite toate condițiile de exercitare a acestei căi extraordinare de atac. Or, așa cum se poate observa, cu privire la refuzul avizării ordinului de deplasare, recurenta a avut exclusiv o poziție procesuală defensivă din perspectiva obiectului dedus judecății, formulând apărări cu privire la acest aspect, fără însă a învesti instanța de recurs cu pretenții sau cereri care, din eroare, să fi rămas nesoluționate, motiv pentru care cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., transpare a fi neîntemeiată impunându-se a fi respinsă. Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, Curtea va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DECIDE: Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 263 din 2 decembrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/1/2024. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 octombrie 2025.