Decizia nr. 110/2025 — ÎCCJ

I. Circumstanțele cauzei 1. Acțiunea disciplinară Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art.100 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâților procurori A. și B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din același act normativ.

2. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii Prin hotărârea nr. (...) din 22 ianuarie 2025 Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară a respins acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâților A. și B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca neîntemeiată. 3. Recursul exercitat în cauză Împotriva hotărârii anterior menționate, a formulat recurs Inspecția Judiciară, înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/1/2025.

Prin cererea de recurs s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii nr. (...) din data de 22 ianuarie 2025, pronunțate de către Secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, în dosarul nr. x/P/2019 și reținerea spre rejudecare a acțiunii disciplinare, în limitele stabilite de art. 501 C. proc. civ., și, în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare exercitate împotriva magistraților A., procuror militar în cadrul Parchetului J., și B., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., astfel cum acestea au fost reținute în acțiune, cu consecința individualizării și aplicării unei sancțiuni disciplinare prevăzute de lege.

1. a. Prima critică a hotărârii atacate se referă la înlăturarea în mod neîntemeiat a înregistrării audio al cărei conținut a fost redat prin procesul-verbal de redare în formă scrisă a conținutului discuției ambientale prezumate a fi purtată în luna ianuarie 2018 în sediul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Y., mediatizată în spațiul public la 4 ianuarie 2019, precum și a materialelor de presă care evocă aspectele rezultate din înregistrare apreciază că aceasta s-a realizat cu ignorarea dispozițiilor legale ce reglementează admisibilitatea probelor. Susține că acea înregistrare urmărește un scop legitim și respectă cerințele de proporționalitate legitimând limitarea dreptului la viață privată, în raport cu obiectul discuțiilor și interesul public care se impune a fi ocrotit.

În raport de prevederile art. 250 și ale art. 341 C. proc. civ., înregistrările audio sunt mijloace materiale de probă întrucât servesc la stabilirea faptelor și pot conduce la soluționarea cauzei nefiind obținute prin încălcarea legii sau a bunelor moravuri de vreme ce înregistrarea a urmărit un scop legitim al protejării drepturilor persoanelor. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia există dubii asupra autenticității acelei înregistrări, menționează că instanța disciplinară a ignorat restul probelor administrate în cauză, respectiv poziția procurorilor audiați care nu au contestat apartenența vocilor surprinse pe înregistrare.

Aceștia au situat temporal momentul discuțiilor la data reținută ca atare în rezoluția de exercitare a acțiunii disciplinare, astfel cum a susținut domnul procuror B. și, de asemenea, la elementele relevate pe parcursul cercetării disciplinare de către procurorul-șef care a corelat anumite aspecte audio fixate pe respectiva înregistrare cu aspecte consemnate în procesul-verbal al ședinței de analiză a soluțiilor din data de 19 ianuarie 2018. De asemenea, instanța disciplinară nu a luat în considerare punctul de vedere al procurorului B. (f. 143 dosar disciplinar) care deși arată că există posibilitatea ca înregistrarea să prezinte un colaj al mai multor discuții purtate în cadrul colectivului de procurori, precizează în același timp că limbajul folosit de acesta este unul plastic, relaxat, însușindu-și astfel circumstanțiat cele redate în cuprinsul înregistrării.

În acest context, fiind într-o procedură disciplinară (răspundere civilă lato sensu), iar nu penală, reamintește că împrejurarea că nu există o înregistrare originală nu este de natură a invalida faptul probat, aceasta în condițiile în care abaterea disciplinară ca atare rezultă din totalitatea probelor administrate și care se coroborează cu înregistrarea și validează concluzia la care a ajuns inspectorul judiciar.

b. În ceea ce privește articolele de presă care evocă aspecte rezultate din înregistrare, apreciază că în mod eronat acestea au fost înlăturate ca mijloace de probă cu ignorarea dispozițiilor art. 30 din Constituție ce consacră libertatea presei care este corelat cu dreptul la informație, prevăzut de art. 31 alin. (1) din Constituția României În virtutea obligației constituționale ce revine jurnaliștilor de a informa corect opinia publică corelativă dreptului la informație al cetățeanului, care are și dreptul de a cere ca informația oferită de jurnaliști sa fie veridică, iar mijloacele de probă administrate în această cauză, respectiv declarațiile procurorilor și notele de relații oferite de judecători, recurenta apreciază că acestea confirmă că aceste obligații au fost respectate de către jurnaliști.

2. Referitor la fondul cauzei, recurenta susține că în mod eronat instanța disciplinară a reținut că nu sunt îndeplinite elementele constitutive ale abaterii disciplinare pentru care s-a exercitat acțiunea disciplinară, întrucât manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției nu au avut loc în public. Arată, în primul rând că magistrații au încălcat obligația de rezervă, respectiv, de a se abține de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie și societate, relațiile acestora la locul de muncă și în societate bazându-se pe respect și bună credință.

În al doilea rând, susține că instanța disciplinară (după înlăturarea probei cu înregistrarea audio și a materialelor de presă) a apreciat în mod greșit că nu este îndeplinită cerința publicității raportat la locul în care s-a purtat dialogul (sediul unității de parchet) fără a lua în considerare că la momentul dialogului purtat de procurori se aflau mai multe persoane. Se constată că a fost acordată o protecție juridică absolută atât locului în care au avut loc discuțiile, cât și secretului profesional de care este ținut personalul unității de parchet fără să se țină seama de împrejurarea că această protecție este acordată de lege tocmai în vederea îndeplinirii scopului activității procurorilor acela al apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.

Altfel spus, în situația în care desfășurarea activității și modalitatea în care magistrații se raportează la atribuțiile ce le revin în virtutea funcției sunt deturnate de la scopul pentru care au fost reglementate de lege aceștia nu pot beneficia de această protecție. Susținerile magistraților nu sunt simple judecăți de valoare formulate într-un limbaj informal pentru a putea fi protejați de libertatea de exprimare, ci reprezintă modul în care aceștia se raportează la valori precum independența justiției și înțeleg să-și exercite funcția, cu atât mai mult cu cât în virtutea funcției și a atribuțiilor care le reveneau aveau posibilitatea de a exercita o presiune psihică asupra colegilor judecători, inerentă oricărui proces penal, („a băga frica în ei”).

Astfel, exercitarea funcției de urmărire penală într-o manieră în care nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar toate persoanele care au săvârșit infracțiuni să răspundă conform legii este un principiu care grefează activitatea Ministerului Public. În astfel de condiții exteriorizarea unor manifestări conform cărora anumite forme de urmărire penală trebuie exercitate împotriva judecătorilor pentru „a băga frica în ei” înfrânge indubitabil principiile legalității, oficialității și a prezumției legale de nevinovăție. De asemenea, aceste manifestări afectează obligația de rezervă și diligență pe care trebuie să o manifeste chiar și în interiorul cercului profesional față de justițiabili și față de participanții la înfăptuirea actului de justiție.

Apreciază, așadar, în raport de considerentele anterioare, că afirmațiile magistraților și modalitatea în care aceștia se raportează la exercitarea atribuțiilor ce decurg din funcția de procuror nu pot face obiectul protecției conferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu atât mai mult cu cât acest drept de exprimare nu are caracter absolut, ci comportă anumite limitări precum protecția reputației sau a drepturilor altora. Astfel, recurenta face referire la nota de relații din 13 martie 2019 a pârâtului A., prin care acesta a arătat, în esență, că: „în niciun caz nu am avut intenția să exercit presiuni asupra colegilor mei cu cercetarea judecătorilor în discuție, dimpotrivă, la momentul discuției respectiv decizia, hotărârea colegilor mei privind trimiterea în judecată, respectiv privind efectuarea în continuare a urmăririi penale era deja luată de aceștia.

” „De asemenea, acesta și-a menținut poziția și în declarația de martor dată în dosarul nr. y/P/2019 al Secției pentru Investigare a infracțiunilor din justiție, când a afirmat că: „(...) eu am făcut această afirmație în care mă refeream la începerea urmăririi penale față de cele două judecătoare și de a-i trimite în judecată pe ceilalți trei în contextul prezentat anterior cunoscând de la colegii mei, stadiul procesual al dosarelor pe care le instrumentau și respectiv că îi va trimite în judecată și penală și am considerat că în felul acesta judecătorii cercetați vor avea frică de lege.

Eu nu m-am referit atunci când am folosit aceste exprimări la amenințări la adresa judecătorilor și nu am avut și nu am avut intenția sa obțin hotărâri judecătorești favorabile Direcției Naționale Anticorupție Serviciul teritorial Y.” Se aduce în vedere și nota de relații din 13 martie 2019 a pârâtului procuror B., prin care acesta a susținut că: „(...) La un moment dat procuror A. ar fi făcut afirmația că dacă eu încep urmărirea penală împotriva a două judecătoare și dacă colegul X. îi va trimite în judecată pe trei judecători care au activat la un moment dat la Curtea de Apei X. (dosar în care se dispusese anterior efectuarea urmăririi penale față de aceștia) ar fi intra frica la care eu as fi replicat că atunci „o să îi mai liniștim” arată că nu își amintește în concret de aceste afirmații și care este motivul pentru care a intrat într-o astfel de discuție, însă este cert faptul că atât el cât și colegul A. se refereau la „frica de lege” respectiv consecințele penale pe care le generează încălcarea legii în situațiile anchetate de noi(...)”.

Prin declarația de martor dată în dosarul nr. y/P/2019 al Secției pentru investigare a infracțiunilor din justiție, acesta a susținut: „(...)Cu privire la contextul în care eu și colegul meu am făcut aceste afirmații arăt că în acea perioada aveam în instrumentare dosarul penal x/P/2013 care fusese până în aprilie 2017 în instrumentarea domnului procuror A., dosar ce privea săvârșirea unor fapte de corupție și de fals de către personalul auxiliar al Tribunalului X. - Secția contencios administrativ, respectiv avocați din cadrul Baroului X.. (...) Cu privire la schimbul de replici avut cu domnul A. și care au apărut în spațiul public, referitor la începerea urmăririi penale față de cele două judecătoare, arăt că formularea acuzației împotriva judecătorilor a fost independentă față de discuția purtată în cadrul acelei discuții, iar domnul procuror A. îmi cunoștea punctul de vedere deja format.

Arăt că într-adevăr au fost făcute niște referiri pe care eu le consider plastice, în sensul în care colegul meu a afirmat că „băgăm frica în ei” și eu aș fi replicat că „așa poate se mai liniștesc” probabil s-a referit că punerea sub acuzare a unor judecători cu privire la hotărârile nelegale pe care aceștia le-ar fi dat deja cu intenție le-ar putea induce ideea ce ar fi mult mai scrupuloși în respectarea legii indiferent că sunt date în penal, civil sau în contencios. (...) În niciun caz prin folosirea acelor expresii nu s-a dorit intimidarea, șantajarea, tracasarea unor judecători cu atât mai mult cu cât acestea (expresiile) nu le-au fost aduse la cunoștință, în concluzie pot să afirm cu certitudine că niciodată în activitatea mea profesională nu am formulat acuzații la adresa vreunei persoane indiferent de calitatea ei doar pentru ca aceasta să adopte o conduită dorită de mine, ci întotdeauna aceste acuzații au fost formulate în baza probelor de la dosar.

(...) Așadar, recurenta apreciază că, raportat la conținutul declarațiilor celor doi magistrați, instanța disciplinară a preferat să acorde valență probatorie favorabilă acestora fără a reține că în realitate, prin chiar declarațiile date aceștia, nu au contestat propriu-zis conținutul discuțiilor. În ceea ce privește sintagma folosită „a băga frica în ei” , recurenta arată că aceasta nu vizează frica de lege respectiv consecințele penale pe care le generează încălcarea legii în situațiile anchetate de aceștia, idee acreditată de magistrați, de vreme ce este pe deplin cunoscut că orice proces penal generează disconfort și stres (inclusiv frică) pentru orice persoană.

În același sens este și punctul de vedere al magistratului Y., judecător în cadrul Secției penale a Curții de Apel X. care a arătat că înțelege că „afirmațiile făcute despre modul în care se urmărește «liniștirea» judecătorilor incomozi prin trimiterea în judecată a unora dintre noi sunt de natură să constituie presiuni pentru obținerea unor soluții favorabile DNA, chiar și în ciuda probelor din dosar” (f. 165 dosar disciplinar).

În acest context, menționează că instanța disciplinară nu a luat în considerare notele de relații oferite de către judecătorii Z., U. și Y. din cadrul Curții de Apel X., la solicitarea inspectorului judiciar cu mențiunea că sunt elaborate atât prin raportare la înregistrarea dialogului dintre pârâții procurori (mijloc de probă înlăturat), apărut în mass-media la data de 4 ianuarie 2019, cât și a experiențelor personale intervenite urmare faptului că au fost sau erau cercetați în cauze penale aflate pe rolul Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul Teritorial Y. Din lecturarea notelor de relații se constată că magistrații judecători și-au expus punctul de vedere cu privire la înregistrarea apărută în presă, însă au menționat și că: „în mai multe cazuri după pronunțarea unor soluții de achitare, tot prin intermediul unor persoane i s-a transmis nemulțumirea produsă în cadrul DNA de soluția pronunțată de mine (Z.-judecător) (f. 154 dosar disciplinar), iar un alt judecător, U., a găsit o justificare a comportamentului magistraților în raport cu aceasta prin prisma a două soluții de achitare pe care le-a pronunțat în două dosare (f. 160 dosar disciplinar).

Contrar celor reținute de instanța disciplinară, experiențele personale ale magistraților cu DNA susțin punctul de vedere al Inspecției Judiciare, altfel că în mod eronat instanța disciplinară nu le-a acordat relevanță probatorie. Astfel, în opinia recurentei, prin încălcarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanța disciplinară nu a luat în considerare ansamblul probelor ce au fost administrate în cauză. Prin urmare, în raport de probele administrate în cauză, consideră că faptele imputate magistraților îndeplinesc elementele de tipicitate ale abaterilor disciplinare, așa cum acestea au fost detaliate în cuprinsul acțiunii disciplinare. 4. Apărările părților Intimatul A. a depus întâmpinare prin care solicită, în principal, anularea recursului, susținând că cererea recurentei a fost întemeiată în mod formal pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., fără să fie indicate normele de drept material încălcate, iar pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului. Arată că prin cererea de recurs au fost indicate doar normele de drept procedural pe care recurenta le apreciază ca fiind aplicate în mod greșit de către instanța disciplinară, respectiv, în privința administrării probelor, laolaltă cu critici privind modul de apreciere a probelor, motiv pentru care consideră că recursul declarat nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și solicită, în principal, anularea recursului. Mai susține că, deși recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe de o parte, situația reglementată de text nu se regăsește în criticile formulate, iar pe de altă parte, pretinsele critici de nelegalitate nu se raportează la considerentele în baza cărora s-a dispus soluția din hotărârea recurată, circumstanțe în care intervine nulitatea recursului.

Face referire la Ordonanța din 17 martie 2025 din dosarul nr. x/P/2022 pronunțată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție despre care afirmă că are putere de lucru judecat în cauză. Mai arată că înregistrarea din speță a fost declarată inadmisibilă și prin Hotărârea nr. 12P/2024 pronunțată în dosarul nr. x/P/2019, cu aceiași motivare, cauză disciplinară ale cărei părți au fost B. și Inspecția Judiciară iar împotriva acestei soluții nu s-a formulat recurs. Prin întâmpinare, intimatul mai arată, cu referire la conținutul pretinsei înregistrări, că nu și a însușit conținutul acesteia, pe care a contestat-o constant sub aspectul conținutului, al legalității, al veridicității și al integrității.

În ceea ce privește faptul că, în cauză, au fost lezate valori ca prestigiul justiției, onoarea și demnitatea profesională, arată că intimaților le-a fost imputat același lucru într-o procedură penală având ca obiect infracțiuni de șantaj și abuz, cu referire la faptul ca aceste afirmații ar fi fost făcute anterior cu un an ca ele să fie difuzate, pentru a induce un sentiment de frică în persoana judecătorilor U., R., T., S. și V., care au participat în respectiva cauză ca părți vătămate, fără a se observa că pentru fiecare dintre aceștia era exclusă, motivat, o asemenea situație.

Mai mult, precizează că dosarele nr. x/P/2013 și nr.x/P/2015 ale DNA ST Y. au fost formate mult anterior datei de 19 ianuarie 2019, la care se presupune că s-a purtat respectivul dialog de pe înregistrare, ceea ce exclude concluzia ca intimații ar fi efectuat urmărirea penală în anumite dosare cu magistrați în scopul intimidării acestora, așa cum corect s-a reținut și în hotărârea recurată, dar și în Ordonanța nr. x/P/2022 din 17 martie 2025. Solicită a se constata caracterul de spațiu nepublic a sediului DNA-ST Y. În ceea ce privește solicitarea recurentei, pe fond după casare cu reținere spre rejudecare, de a se aplica o sancțiune disciplinară, intimatul consideră că fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu mai este prevăzută ca abatere disciplinară, nici ca atare, nici în alte texte/forme, ceea ce, în opinia sa, ar face ca aplicarea vreunei sancțiuni să înfrângă principiul legalității răspunderii administrative/disciplinare.

Solicită înlăturarea considerațiilor Inspecției Judiciare privind aplicarea legii civile în timp în această materie. Consideră că este nelegal și neechitabil ca o persoană care este cercetată disciplinar pentru o abatere ce datează de peste 7 ani să fie pusă într-o situație mai grea, decât una care săvârșește aceiași faptă, când nu mai este prevăzută de lege ca abatere disciplinară.

În aprecierea intimatului, este împlinit și termenul de prescriere al răspunderii disciplinare prevăzute de art. 53 din Legea nr. 305/2022, de 4 ani de la săvârșirea faptei, față de împrejurarea că s-a reținut că fapta ar fi fost săvârșită în ianuarie 2018. Recurenta Inspecția Judiciară a formulat răspuns la întâmpinare , prin care solicită respingerea ca nefondată a excepției nulității recursului invocate de intimat, în raport de considerentele Deciziei Curții Constituționale a României nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634/20 iulie 2018. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004 nu mai este abatere disciplinară, apreciază că abaterea disciplinară reglementată de art. 271 lit. a) din Legea nr.303/2022 are un caracter general, în sensul că acoperă toate incompatibilitățile și interdicțiile aplicabile magistraților, iar dispozițiile art. 104 din Legea nr.161/2003 reglementează inclusiv interdicții referitoare la demnitatea funcției, cele care făceau anterior obiectul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și al procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Sub aspectul aplicării în timp a legii, consideră că dosarul disciplinar este guvernat de dispozițiile Legii nr.303/2004 și respectiv, ale Legii nr. 317/2004 raportat la data săvârșirii faptelor respectiv, 19 ianuarie 2018, potrivit principiului de drept tempus regit actum , abaterea disciplinară neputând fi asimilată nici domeniului penal și nici celui contravențional, fiind în realitate o răspundere civilă delictuală lato sensu. În ceea ce privește susținerea potrivit căreia s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 53 din Legea nr.305/2022, învederează că Legea nr.303/2004, aplicabilă cauzei, nu prevedea un astfel de termen. În continuare, recurenta reia argumentele redate prin cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători: Cu titlu preliminar, față de faptul că ambele părți și-au subsumat criticile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ., se impune precizarea că recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 305/2022 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare a aspectelor invocate de recurenți prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, așa cum a decis Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018. Ca o primă chestiune, Înalta Curte reține că, în procedura disciplinară, așa cum s-a arătat și în hotărârea recurată, verifică dacă modul în care magistratul și-a exercitat funcția întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de legea aplicabilă cauzei, respectiv, Legea nr. 303/2004.

De asemenea, instanța de control judiciar va avea în vedere faptul că apărările formulate prin întâmpinare de către intimatul A., care vizează legalitatea procedurii disciplinare, nu se impun a fi analizate întrucât partea nu a înțeles să declare recurs împotriva hotărârii Secției pentru judecători în materie disciplinară. Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatului, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed.

Înalta Curte reține că prin hotărârea nr. (...) din 22 ianuarie 2025, Secția pentru procurori în materie disciplinară a respins acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva intimaților A. și B., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul X., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004, ca neîntemeiată, constatând că nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale acestei abateri disciplinare, întrucât intimații și-au exercitat atribuțiile de serviciu cu respectarea legii și nu au adoptat măsuri în afara dispozițiilor procesuale și procedurale.

În ceea ce privește primul motiv de recurs, referitor la înlăturarea probei cu înregistrarea audio a discuției ce se presupune a fi din luna ianuarie 2018 în sediul Direcției Naționale Anticorupție – Serviciul Teritorial Y., mediatizată în spațiul public la 4 ianuarie 2019, precum și a materialelor de presă care evocă aspectele rezultate din înregistrare, Înalta Curte îl va respinge. În primul rând, instanța de control are în vedere Ordonanța de clasare din 17 martie 2025 din dosarul nr. x/P/2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de urmărire penală prin care s-a reținut că proba invocată în susținerea acțiunii disciplinare formulate în prezenta cauză, respectiv înregistrarea audio, lansată în spațiul public la data de 4 ianuarie 2019 a fost înlăturată din probatoriul administrat în cauză, mijlocul de probă fiind interzis de lege.

În al doilea rând, Înalta Curte apreciază relevante considerentele reținute de Secția pentru procurori în materie disciplinară referitoare la faptul că înregistrarea conține o discuție colegială, informală, între mai multe persoane prezumate a fi procurori și a fi purtată într-un sediu al unui serviciu teritorial din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Așa cum a reținut și instanța disciplinară, se constată că din fondul acestor discuții nu se decelează exercitarea unor atribuții profesionale precise, ci se exprimă opinii cu referire la diverse spețe penale sau persoane din mediul judiciar aferent zonei geografice X. De asemenea, Înalta Curte reține că articolele de presă au avut ca bază înregistrarea apărută în mass-media, dar care a fost înlăturată din probatoriul administrat în dosar pentru că a fost obținută cu încălcarea textelor de lege incidente, așa cum s-a arătat anterior.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate pretinde valorificarea în plan probator a unor articole de presă întemeiate pe o înregistrare nelegal obținută. De altfel, Secția pentru procurori în materie disciplinară a constatat, din perspectiva veridicității înregistrării audio apărute în spațiul public, că aceasta nu conține integral dialogul derulat între pârâții procurori, fiind omise atât momentul inițierii, cât și finalul acestuia, care ar putea fi relevante în contextul probator. În plus, nici Inspecția Judiciară, nici Secția nu au avut acces nemijlocit la originalul înregistrării audio care a declanșat prezenta procedură disciplinară. Or, într-adevăr, asupra unei înregistrări se poate interveni, astfel că integritatea tehnică a acesteia nu poate fi asigurată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că este legală constatarea Secției pentru procurori în materie disciplinară, în sensul că soluția pronunțată în cauză a avut în considerare doar mijloacele de probă legal administrate și în contextul în care înregistrarea audio și toate celelalte derivate din aceasta au fost respinse ca inadmisibile. În ceea ce privește abaterea disciplinară prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 , republicată, a reținut că, în cauză, nu sunt întrunite elementele constitutive ale acesteia. Potrivit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară „manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu”.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, în jurisprudența Completului de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că această abatere disciplinară este reglementată în considerarea îndatoririi ce revine persoanelor care îndeplinesc funcția de magistrat de a asigura, prin manifestările în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, menținerea neștirbită a onoarei și probității profesionale, precum și a prestigiului justiției. Natura specifică a funcției de procuror și nevoia de a păstra demnitatea acesteia impun ca procurorul să se comporte în așa fel încât să se asigure că, în ochii unui observator rezonabil, conduita sa este ireproșabilă.

Conduita magistratului trebuie să fie ireproșabilă nu numai în exercitarea funcției, ci și în societate, în așa fel încât publicul să aibă încredere în integritatea corpului judiciar. Aflându-se permanent în atenția publică, datorită importanței activității sale, magistratul trebuie să accepte, în mod liber și de bunăvoie, anumite restricții personale, care nu îi sunt aplicabile cetățeanului obișnuit.

Obligațiile ce revin magistraților în sensul celor expuse sunt conturate prin art. 90 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, cu modificările ulterioare, conform cărora „ judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie și în societate ”, pct. 1.2 din Principiile de bază ale independenței justiției (Principiile O.N.U.), art. 3 din Statutul Universal al Judecătorilor și Principiul V pct. 2 din Recomandarea R (94) 12 a Consiliului Europei. Raportat la textele enunțate, în acord cu instanța disciplinară, se reține că magistrații au obligația de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, atât în exercițiul funcțiunii, cât și în viața particulară.

Instanța supremă reține că răspunderea disciplinară a magistraților nu poate fi angajată decât în situația în care sunt întrunite toate elementele constitutive ale abaterii disciplinare. Analizând faptele imputate intimaților, în ceea ce privește latura subiectivă, Înalta Curte reține că forma de vinovăție care caracterizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, este cea a intenției, magistratul realizând că încalcă principiile ce guvernează activitatea lor, prevăzând rezultatul faptei sale, respectiv afectarea încrederii în actul de justiție, urmărind sau acceptând eventualitatea producerii lui. Latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, reprezintă atitudinea psihică a persoanei, în speță a unui magistrat, care a săvârșit o faptă ilicită, față de respectiva faptă și de urmările acesteia.

Pentru a se decela atitudinea autorului faptei ilicite, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (2) C. civ., trebuie să se examineze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, realizându-se apoi legătura cu fapta sa și cu urmările produse. Așadar, trebuie stabilită o legătură între un element de ordin subiectiv și unul de ordin obiectiv, care, însumate, conturează conduita persoanei în cauză. Acesta este și motivul pentru care, în hotărârea atacată, în analiza existenței vinovăției pârâților-intimați procurori, Secția pentru procurori în materie disciplinară a avut în vedere atât elemente obiective, cât și subiective, particularitățile abaterii cercetate determinând o strânsă interdependență dintre acestea.

Relativ la elementul intelectiv, acesta privește reprezentarea în conștiința persoanei a consecințelor sociale ale faptei sale și prevederea (sau cel puțin posibilitatea prevederii) urmărilor faptei ilicite săvârșite. Acest factor presupune capacitatea concretă a autorului faptei de a înțelege semnificația conduitei sale și de a evalua corect consecințele acesteia. Elementul volitiv vizează deliberarea și decizia asupra propriei conduite și motivele care pot determina o persoană să săvârșească o faptă ilicită, răspunderea disciplinară fiind angajată dacă autorul a ales o conduită care este incriminată ca abatere disciplinară.

Declarațiile explicative ale intimaților referitoare la conținutul înregistrării apărute în spațiul public nu echivalează cu asumarea afirmațiilor, astfel cum se susține și prin întâmpinare, din moment ce, acestea pot fi circumscrise formulării unor apărări la sensul afirmațiilor care le-au fost atribuite, în momentul în care intimații au fost confruntați cu analiza discuțiilor înregistrate. În acest context, Înalta Curte reține că probatoriul administrat nu relevă intenția directă sau indirectă, percepția și nici posibilitatea acceptată ori prezumtivă a intimaților A. și B. ca discuțiile respective să ajungă la cunoștința publică prin orice manieră, ca urmare a acțiunii unei persoane. Așa cum a reținut și instanța disciplinară, intimaților nu le poate fi imputată fapta unei terțe persoane, rămase neidentificată, care a procedat la diseminarea unor discuții informale, colegiale.

Așadar, în circumstanțele cauzei, Înalta Curte va acorda valența dorită susținerilor intimaților în sensul că nu au avut intenția directă sau indirectă nici ca dialogul să ajungă la cunoștința publicului, nici ca afirmațiile exprimate să aducă atingere onoarei, probității profesionale ori prestigiului justiției. Reținând neîndeplinirea condiției referitoare la latura subiectivă a abaterii disciplinare, nu se mai impune analiza celorlalte elemente constitutive pentru că numai îndeplinirea cumulativă a acestor elemente conduce la concluzia existenței abaterii.

Pentru considerentele expuse, în acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține că fapta imputată pârâților-intimați nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, astfel că urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. (...) din 22 ianuarie 2025 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2019. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, DISPUNE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta Inspecția Judiciară împotriva hotărârii nr. (...) din 22 ianuarie 2025 pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru procurori în materie disciplinară, în dosarul nr. x/P/2019.

Definitivă. Pronunțată astăzi, 2 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ.