3ra-1416/14 — Recunoaşterea ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat si obligarea Ministerului Justitiei să elibereze licenta de avocat

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIȚIE A REPUBLICII MOLDOVA

dosar nr.3ra-1416/14 prima instanță: Judecătoria Rîșcani mun. Chișinău (judecător E.Cobzac) instanța de apel: Curtea de Apel Chișinău (judecători: N.Cernat, A.Pahopol, A.Gavrilița ) DECIZIE 10 decembrie 2014 mun.

Chișinău Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, în componența: Președintele ședinței, Judecătorul Nicolae Clima, Judecătorii: Tatiana Vieru, Ion Corolevschi Oleg Sternioală, Svetlana Novac examinând fără citarea părților recursul declarat de către Vdovîi Valentin, în cauza civilă înaintată de către Valentin Vdovîi împotriva Comisiei de licențiere a profesiei de avocat a Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova, intervenient accesoriu Ministerul Justiției, privind recunoaşterea ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat emis în baza hotărârii Comisiei de licențiere a profesiei de avocat nr.20 din 23.10.2012 şi obligarea Ministerului Justiției să elibereze licența de avocat, împotriva deciziei Curţii de Apel Chișinău din 17 iunie 2014, prin care a fost respins apelul declarat de către Vdovîi Valentin și menținută hotărârea Judecătoriei Rîşcani mun.

Chişinău din 17 decembrie 2013, prin care acțiunea a fost respinsă, a c o n s t a t a t: La 27.02.2013 reclamantul Vdovîi Valentin s-a adresat în judecată cu acțiune împotriva Comisiei de licențiere a profesiei de avocat a Uniunii Avocaţilor din RM (Comisia de licențiere), prin care a solicitat recunoaşterea ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat emis în baza hotărârii Comisiei de licențiere nr.20 din 23.10.2012 şi obligarea Ministerului Justiției să elibereze licența de avocat. În motivarea acţiunii, reclamantul a indicat că prin hotărârea Comisiei de licențiere din 23.10.2012 cererea sa cu privire la admiterea în profesia de avocat, însoțită de documentele prevăzute la art.21 din Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002, a fost respinsă din motivul că este incompatibil cu activitatea de avocat, despre care a fost informat în scris la 08.11.2012.

Luând cunoștință cu hotărârea respectivă şi considerând că este întemeiată pe o abordare unilaterală a prevederilor legale, a depus cerere prealabilă conform art.14 din Legea contenciosului administrativ, însă, la 29.01.2013, adresând-se la Uniunea Avocaţilor a primit extrasul Hotărârii Comisiei de licențiere nr.26 din 18.12.2012, prin care cererea prealabilă a fost respinsă. Reclamantul consideră că a respectat condițiile legale admiterii în profesia de avocat a persoanelor scutite de obligația susținerii examenelor de calificare şi de a efectua stagiul profesional, conform art.10 alin.(2) din Legea nr.1260 din 19.07.2002, nefiind invocat alt temei pentru a fi respinsă cererea sa.

A menționat, că respectiva Comisie de licențiere urma doar să constate corespunderea solicitantului în raport cu celelalte condiții stabilite de lege și că motivul de incompatibilitate nu a fost corect încadrat, deoarece reclamantul nu a reușit să obțină dreptul de a desfășura activitatea de avocat, nu putea să știe cu certitudine când va fi examinată şi care va fi soluția. A afirmat, că avea dreptul să decidă, în cazul admiterii în profesia de avocat, asupra acțiunilor sale ulterioare, fie să-și suspende activitatea de avocat în condițiile art.13 al Legii cu privire la avocatură, fie să renunțe la oricare altă activitate incompatibilă cu profesia de avocat.

Doar în acel moment activitatea unei persoane care a obținut dreptul de a desfășura activitatea de avocat devine incompatibilă cu altă activitate remunerată, circumstanță care constituie temei de suspendare a activității de avocat în condițiile art.13 alin.(1) lit.b) al Legiicu privire la avocatură ori de retragere a licenței, dacă această faptă a constituit o abatere disciplinară pasibilă sancționării în temeiul Codului deontologic al avocatului. Prin urmare, Comisia de licențiere a încălcat legislația, fiindu-i lezat dreptul în alegerea liberă a profesiei. A afirmat, că formal a întrunit condițiile stipulate în art.10 al Legii cu privire la avocatură şi nu a existat temei pentru adoptarea hotărârii de refuz în admiterea sa în profesia de avocat, deoarece libertatea în alegerea activității profesionale îi aparține.

Din aceste considerente, reclamantul s-a adresat în instanța de judecată cu prezenta acțiune pentru recunoaşterea ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat emis în baza hotărârii Comisiei de licențiere a profesiei de avocat nr.20 din 23.10.2012 şi obligarea Ministerului Justiției să elibereze licența de avocat. Prin hotărârea Judecătoriei Rîşcani, mun. Chişinău din 17.12.2013, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată. Prin decizia Curţii de Apel Chișinău din 17.06.2014, a fost respins apelul declarat de către Vdovîi Valentin, fiind menținută hotărârea primei instanțe din 17.12.2013. Nefiind de acord cu decizia instanței de apel din 17.06.2014, Vdovîi Valentin a declarat recurs prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătorești pronunțate și emiterea unei noi hotărâri prin care acțiunea să fie admisă.

În motivarea recursului a invocat art.432 CPC, precum că instanțele judecătorești inferioare au încălcat esențial și au aplicat eronat normele de drept material. Totodată, recurentul a mai invocat că instanţa de apel nu a constatat şi nici elucidat toate circumstanțele care au importanță pentru justa soluționare a litigiului. Intimatul a menționat în referință că argumentele invocate în recurs n-au relevanță la situația în cauză, fiind doar o viziune proprie a recurentului, adică o interpretare personală neîntemeiată pe prevederile legii. Intervenientul accesoriu nu a depus referință la cererea de recurs, ceea ce nu împiedică examinarea recursului potrivit art.439 alin.(2). În conformitate cu art. 434 CPC, recursul se declară în termen de 2 luni de la data comunicării hotărârii sau deciziei integrale.

Copia deciziei instanței de apel din 17.06.2014 recurentul a recepționat-o pentru cunoștință la 10.07.2014, iar recursul la declarat la 10.09.2014, prin urmare cererea de recurs este depusă în termen legal. Analizând legalitatea hotărârilor judecătorești atacate, în raport cu materialele dosarului, circumstanțele pricinii și normele de drept aplicabile prezentei cauze, Colegiul civil, comercial și de contencios administrativ lărgit al Curţii 2 Supreme de Justiţie consideră necesar de admis ca întemeiat recursul declarat de către Vdovîi Valentin, a casa parțial hotărârile instanțelor judecătorești inferioare și a emite o nouă hotărâre în această parte prin care acțiunea se admite din următoarele considerente.

În conformitate cu art.445 alin.(1), lit.b) CPC, instanța de recurs, după ce judecă recursul este în drept să admită recursul, să caseze integral sau parțial decizia instanței de apel și hotărârea primei instanțe, pronunțând o nouă hotărâre. Fiind investită cu judecarea pricinii, având ca obiect recunoaşterea ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat emis în baza hotărârii Comisiei de licențiere a profesiei de avocat nr.20 din 23.10.2012 şi obligarea Ministerului Justiției să elibereze licența de avocat, instanțele judecătorești inferioare au ajuns la concluzia respingerii acțiunii. Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie consideră o astfel de concluzie ca fiind neîntemeiată și eronată din următoarele considerente.

Problema de drept în prezenta acțiune este raportată la normele de drept cu privire la cerințele pentru exercitarea profesiei de avocat, activități incompatibile cu profesia de avocat, actele necesare pentru admiterea în profesia de avocat și licențierea profesiei de avocat. Astfel, aprecierea soluționării juste a cauzei date revine instanței de recurs din prisma problemei de drept indicate și normelor de drept ce guvernează prezentul raport juridic litigios . Conform art.10 alin.(2) din Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 „Sînt scutite de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care dețin titlul de doctor, precum şi cele care au cel puțin 10 ani vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror dacă, în termen de 6 luni după demisia din funcțiile respective, au solicitat eliberarea licenței pentru exercitarea profesiei de avocat.

De aceleași drepturi şi în aceleași condiții beneficiază şi persoanele care, după demisia din funcţia de judecător şi procuror, au continuat să activeze în domeniul dreptului”. Potrivit art.11 alin.(1), lit.a) din aceeași Lege „Profesia de avocat este incompatibilă cu oricare funcţie retribuită, cu excepția funcțiilor legate de activitatea științifică şi didactică, precum şi de activitatea în calitate de arbitru al judecății arbitrale (arbitrajului)”. În corespundere cu art.12 „(1) Pentru desfășurarea activității de avocat, solicitantul care a susținut examenul de calificare adresează o cerere scrisă ministrului justiției privind eliberarea licenței pentru exercitarea profesiei de avocat. (2) După primirea licenței, avocatul este în drept să desfășoară activitatea de avocat doar după: a) depunerea jurămîntului; b) înregistrarea unei forme de organizare a activității de avocat în condițiile art.32”.

Potrivit art.13 „(1) Activitatea de avocat se suspendă de drept: a) la cererea scrisă a avocatului, în cazul existenței unor motive întemeiate; b) în caz de incompatibilitate, pe durata existenței acestei stări”. Conform art.21 alin.(4) din Lege „Prezentarea unor acte ce conțin informații neveridice poate servi drept temei pentru neadmiterea în profesia de avocat”, iar potrivit art.43 alin.(3), Comisia de licențiere adoptă hotărâri privind admiterea în profesie. 3 În contextul normativ reiterat, raportat la materialele dosarului și circumstanțele prezentei cauze, instanţa de recurs constată că recurentul a solicitat Comisiei de licențiere examinarea cererii în vederea obținerii licenței necesare pentru exercitarea profesiei de avocat, prevalându-șe de faptul că are cel puțin 10 ani vechime în muncă în funcţia de procuror, s-a adresat în termen de 6 luni după demisia din funcția respectivă și a continuat să activeze în domeniul dreptului.

Examinând cererea depusă, Comisia de licențiere a constatat că Vdovîi Valentin se afla în funcţia de șef al direcției juridice, reglementări şi resurse umane din cadrul Autorităţii Aeronautică Civilă a RM, ceea ce constituie o activitate incompatibilă cu profesia de avocat. Astfel, prin hotărârea Comisiei de licențiere nr.20 din 23.10.2012 a fost respinsă cererea recurentului privind admiterea în profesia de avocat, invocându-se activitatea incompatibilă cu profesia de avocat, situație reglementată la art.11 alin.(1), lit.a) din Legea cu privire la avocatură. Ca urmare, la 18.12.2012 a fost respinsă și cererea prealabilă depusă de Vdovîi Valentin privind anularea hotărârii din 23.10.2012.

Adresându-se în instanța de judecată cu prezenta acțiune, prima instanță a respins argumentele reclamantului precum că respectiva Comisie de licențiere urma doar să constate corespunderea condițiilor obligatorii formulate în art.10 al Legii cu privire la avocatură şi că incompatibilitățile prevăzute la art.11 nu sunt prevăzute la art.10, deci nu-i pot fi imputate. Astfel, prima instanță a ajuns la concluzia că argumentele reclamantului nu au relevanță pentru situația în cauză şi constituie o interpretare greșită a prevederilor legale.

La aceeași concluzie a ajuns și instanța de apel, menționând în decizia pronunțată la 17.06.2014, că argumentele expuse de către Vdovîi Valentin și invocate în cererea de apel, precum că prima instanță nu a constatat şi elucidat pe deplin circumstanțele importante pentru soluționarea pricinii, aplicând eronat prevederile normelor de drept materiale, nu pot fi reținute ca întemeiate, fiind invocate doar pentru a se încadra în temeiurile de declarare a apelului. În acest context, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie constată că la examinarea acestui litigiu, raportat la problemele de drept ridicate, instanțele judecătorești inferioare au ajuns la concluzii greșite și au respins neîntemeiat prezenta acțiune din următoarele considerente.

Astfel, instanța de recurs menționează că dreptul de a exercita activitatea de avocat, stabilit la art.12 din Legea cu privire la avocatură, este precedat de o procedură prealabilă ce constă în depunerea cererii de eliberare a licenței pentru exercitarea profesiei de avocat. La etapa acestei solicitări, dreptul de a exercita activitatea de avocat conform art.12 nu este încă obținut, respectiv dreptul de a fi angajat în câmpul muncii nu trebuie apreciat ca o incompatibilitate în sensul art.11 din Legea cu privire la avocatură. Or, profesia de avocat este compatibilă cu orice funcție retribuită la etapa adresării sau depunerii cererii de admitere în profesia de avocat, în caz contrar s-ar încălca dreptul la muncă și protecția muncii, statuat la art.43 alin.(1) din Constituția RM, dar și dreptul la viața privată, garantat la art.8 din CEDO.

Instanța de recurs menționează, că profesia de avocat este incompatibilă cu orice funcție retribuită, cu excepția celei didactice și științifice, dar survine numai în 4 momentul în care respectivul candidat capătă dreptul propriu-zis de a exercita activitatea de avocat prin obținerea licenței. Astfel, problema de drept în prezenta cauză scoate în evidență distincția care trebuie avută în vedere atunci când eventualii candidați solicită obținerea licenței de avocat. Această distincție reiese din chiar conținutul Legii cu privire la avocatură și anume: Capitolul III. Admiterea în profesia de avocat și Capitolul IV. Licențierea profesiei de avocat.

Or, la etapa admiterii în profesia de avocat nu există încă certitudinea posibilității reale de a exercita această profesie, ci numai la etapa licențierii propriu- zise apare acest drept, adică când urmează îndeplinirea obligatorie a unor alte condiții, precum: adresarea cererii scrise ministrului justiției privind eliberarea licenței; înregistrarea unei forme de organizare a activității de avocat în condițiile art.31 din Legea cu privire la avocatură. În acest context, instanța de recurs menționează că pentru a nu fi periclitat dreptul la muncă și dreptul la viața privată, incompatibilitatea exercitării profesiei de avocat cu orice altă muncă retribuită survine numai la etapa licențierii profesiei de avocat și nicidecum la etapa admiterii în profesia de avocat, cum s-a întâmplat în speță.

Astfel, instanța de recurs consideră că în prezenta acțiune nu se poate imputa recurentului încălcarea art.21 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, deoarece, la caz, conform art.10 alin.(2) este stabilit că „De aceleași drepturi şi în aceleași condiții beneficiază şi persoanele care, după demisia din funcţia de judecător şi procuror, au continuat să activeze în domeniul dreptului”. În speță, recurentul, după ce a demisionat din funcția de procuror s-a angajat în câmpul muncii, fiind aplicabile prevederile art.10 alin.(2) din Legea cu privire la avocatură, în situația în care a solicitat eliberarea licenței pentru exercitarea profesiei de avocat. Instanța de recurs menționează, că normele de drept reiterate, și anume art.10 alin.(2) coroborat cu art.21 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, trebuie aplicate într-o așa manieră, încât să nu fie încălcat dreptul la muncă și dreptul la viața privată garantate de legislația națională și protejate de CEDO.

În caz contrar, în ipoteza în care persoanele învederate de normele de drept stabilite la art.10 alin.(2) și art.21 alin.(4) din Legea cu privire la avocatură, s-ar retrage din câmpul muncii fiind impuse de imperativul accederii în profesia de avocat, s-ar știrbi din dreptul la muncă și dreptul la viața privată prevăzute de legea fundamentala a Republicii Moldova și garantate de CEDO. Pe de altă parte, procedura de obținere a licenței, ca orice altă procedură, necesită timp pentru pregătirea actelor necesare și prevede luarea unei hotărâri de organul abilitat, în cazul de față Comisia de licențiere.

Or, pe această durată, solicitanții la admiterea în profesia de avocat ar fi lipsiți nejustificat de drepturile reiterate mai sus, cu implicațiile ce decurg în acest sens, și anume: asigurarea materială a lor și a membrilor familiei lor, dreptul la îndemnizațiile și alocațiile din sistemul asigurărilor sociale de stat etc. Totodată, în ipoteza în care admiterea în profesia de avocat nu s-ar reuși din diverse motive, situație posibilă reieșind din condițiile impuse de lege și competențele Comisiei de licențiere, s-ar crea impedimente intereselor individuale ale candidaților în raport cu interesele publice necesare într-o societate democratică, 5 disproporție ce se va imputa statului în eventualitatea unei adresări la CtEDO de solicitanții respectivi.

Or, practica CtEDO în asemenea circumstanțe este explicită, cum ar fi de exemplu cauza Mateescu contra României, Hotărâre din 14.01.2014. Astfel, în viziunea CtEDO, raportat la respectiva cauză, vom regăsi următoarele concluzii expuse la punctul 27 și anume: „Având în vedere elementele menționate anterior, Curtea consideră că decizia autorităților de a condiționa exercitarea de către reclamant a profesiei de avocat de cariera medicală a acestuia, deși fusese deja acceptat în barou după ce promovase examenul de admitere, constituie o ingerință în exercitarea dreptului acestuia la respectarea vieții sale private”. Raportând cele menționate la acțiunea înaintată de către Vdovîi Valentin, instanța de recurs constată că recurentul fiind la etapa admiterii în profesia de avocat și nu la etapa licențierii propriu-zise, Comisia de licențiere a admis o ingerință în dreptul acestuia la viața privată, în speță, libertatea în alegerea profesiei în care dorește să activeze.

Intimatul menționează în referință precum că „În fond, comisia nu a respins cererea solicitantului din alte motive, unicul motiv fiind incompatibilitatea funcţiei sale cu profesia de avocat, deţinînd o funcţie administrativă şi retribuită, ce constituie o incompatibilitate prevăzută de lege. Astfel, solicitantul în cazul în care ar înlătura incompatibilitatea în cauză, comisia ar admite cererea d-nului Vdovîi Valentin în profesia de avocat”.

Însă, instanța de recurs consideră, la caz, că pentru a asigura proporția intereselor individuale în raport cu cele publice, Comisia de licențiere la etapa admiterii în profesia de avocat este în drept să admită în profesia de avocat pe solicitanții angajați în câmpul muncii în funcții retribuite, conform art.10 alin.(2) din Legea cu privire la avocatură, și nimic nu îngrădește retragerea licenței respective, în ipoteza în care solicitantul nu va respecta prevederile art.11 din Lege, la etapa licențierii profesiei de avocat reglementată la Capitolului IV din aceeași Lege. Or, cele două etape de accedere în profesia de avocat prevăzute de legiuitor la Capitolului III și IV din Legea cu privire la avocatură, asigură respectarea art.11 din Lege, pe de o parte, și dreptul la viața privată, inclusiv dreptul la exercitarea oricărei funcții retribuite, pe de altă parte.

Astfel, instanța de recurs reiterează că potrivit art.43 din Constituția RM „Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii, la condiții echitabile şi satisfăcătoare de muncă, precum şi la protecția împotriva șomajului”. Dreptul la alegerea ocupației perfect se interferează cu prevederile art. 8 CEDO, care stipulează că orice persoana are dreptul la respectarea vieții sale private. CtEDO a reafirmat în raport cu propria jurisprudență, că viața privată are un câmp larg care include în sine, pe lângă celelalte aspecte, dreptul la dezvoltarea personală, libertatea de a decide în privinţa propriului viitor, posibilitatea de a-şi dezvolta identitatea personală și socială a fiecărui individ, prin relaționarea cu cei din jurul său, că viața profesională face parte din zona de interacțiune între individ și ceilalți care, chiar și într-un context public, poate să țină de viața privată.

Restricțiile aduse vieții profesionale pot intra în câmpul de aplicare al articolului 8 și atunci când au repercusiuni în modul în care individul își creează identitatea socială și profesională (Campagnano vs. Italia, 77955/01). Or, raportându-ne la prezenta acțiune înaintată de către Vdovîi Valentin, instanța de recurs constată că la momentul depunerii cererii de admitere în profesia de avocat 6 reclamantul a întrunit toate cerinţele legale stipulate la art.10 din Legea cu privire la avocatură. În pofida concluziilor la care au ajuns instanțele judecătorești inferioare, potrivit art.21 din Legea cu privire la avocatură, recurentul nu trebuia să depună nici o declarație că este șomer sau că desfășoară vreo funcție retribuită.

Astfel, intimatul nu a combătut argumentul expus mai sus, la fel nici instanțele judecătorești inferioare, și anume starea de incompatibilitate în sensul art.13 din Legea cu privire la avocatură. Or, după cum s-a menționat, respectiva stare de incompatibilitate nu survine în momentul depunerii cererii de admitere în profesie de avocat, ci în momentul în care candidatul/solicitantul căpătată dreptul de a desfășura activitatea de avocat în conformitate cu prevederile art.12 din Legea cu privire la avocatură. În asemenea circumstanțe, Comisia de licențiere urma doar să verifice dacă recurentul, după admiterea în profesia de avocat, dar înainte de a obține licența în corespundere cu art.22 din Legea cu privire la avocatură, nu abuzează de acest drept, fiind antrenat în alte activități profesionale incompatibile cu statutul de avocat.

Prin urmare, invocarea de către intimat a incompatibilității persoanei care a solicitat admiterea în profesia de avocat în condițiile art.10 alin.(2) din Legea cu privire la avocatură, în prezenta acțiune nu are temei legal, cu atât mai mult că cerința imperativă de neparticipare în alte activități profesionale, față de candidații scutiți de efectuarea stagiului profesional şi de examenul de calificare, în lege nu este prevăzută și respectiv nu este interzis. Totodată, Legea de referință nu specifică perioada de valabilitate a hotărârii adoptate de Comisia de licențiere şi nu impune o condiție de obținere a licenței într- un anumit interval de timp, adică persoana care corespunde cerințelor stipulate la art.10, constatată de comisie, este liberă să decidă momentul în care să obțină licența şi respectiv, să obțină dreptul de a exercita profesia de avocat în condițiile art.12 al Legii cu privire la avocatură.

În altă ordine de idei, instanța de recurs consideră că nu poate fi admisă pretenția recurentului prin care solicită să fie obligat Ministerul Justiției să elibereze licența de avocat, deoarece procedura de licențiere presupune incompatibilitatea oricărei alte funcții retribuite, de care recurentul va trebui să dea dovadă. În caz contrar, Ministerul Justiției, fiind organul abilitat să elibereze licența pentru exercitarea profesiei de avocat, este în drept să o retragă, în situația în care se constată că solicitantul cererii de eliberare a licenței, inclusiv oricare alt avocat, desfășoară vreo activitate retribuită incompatibilă cu acest statut, drept prevăzut de legiuitor la art.25 alin.(1), lit e) și f) din Legea cu privire la avocatură, cât și din alte considerente stabilite la acelaşi articol din respectiva Lege.

Astfel, instanța de recurs consideră că argumentul recurentului privind recunoaşterea ca ilegal refuzul de a fi admis în profesia de avocat este întemeiat în baza normelor Legii cu privire la avocatură, aplicabile pricinii, și urmează a fi admis, iar pretenția prin care solicită să fie obligat Ministerul Justiției să elibereze licența de avocat este neîntemeiată. Totodată, instanța de recurs consideră că instanțele judecătorești inferioare eronat au respins acțiunea în partea recunoașterii ca neîntemeiat refuzul de a fi admis în profesia de avocat în privința lui Vdovîi Valentin, iar în partea obligării Ministerului Justiției să elibereze licența de avocat just au respins această pretenție.

7 Având în vedere că circumstanțele pricinii au fost stabilite de instanțele judecătorești inferioare, că nu este necesară verificarea unor dovezi suplimentare, însă normele de drept ce guvernează prezentul raport juridic litigios au fost aplicate eronat, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie ajunge la concluzia de a admite recursul, a casa parțial hotărârile instanțelor judecătorești inferioare și a emite o nouă hotărâre în această parte prin care acțiunea se admite. În conformitate cu art.art. 444, 445 alin.(1), lit.b), 445 alin.(3) CPC, Colegiul civil, comercial şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie, d e c i d e: Se admite recursul declarat de către Vdovîi Valentin.

Se casează parțial decizia Curţii de Apel Chișinău din 17 iunie 2014 și hotărârea Judecătoriei Rîşcani mun. Chişinău din 17 decembrie 2013, în partea recunoașterii ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat emis în baza hotărârii Comisiei de licențiere a profesiei de avocat nr.20 din 23.10.2012. Se pronunță o nouă hotărâre în această parte, prin care se recunoaște ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat emis în baza hotărârii Comisiei de licențiere a profesiei de avocat nr.20 din 23.10.2012. Se menține decizia Curţii de Apel Chișinău din 17 iunie 2014 și hotărârea Judecătoriei Rîşcani mun.

Chişinău din 17 decembrie 2013 în partea respingerii acțiunii privind obligarea Ministerului Justiției să elibereze licența de avocat, în cauza civilă la acțiunea înaintată de către Valentin Vdovîi împotriva Comisiei de licențiere a profesiei de avocat a Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova, intervenient accesoriu Ministerul Justiției, privind recunoaşterea ca neîntemeiat refuzul de admitere în profesia de avocat emis în baza hotărârii Comisiei de licențiere a profesiei de avocat nr.20 din 23.10.2012. Decizia este irevocabilă din momentul emiterii. Președintele ședinței, judecătorul Nicolae Clima Judecătorii: Tatiana Vieru Ion Corolevschi Oleg Sternioală Svetlana Novac 8