2ra-741/24 — Repararea prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii și ale instanțelor judecătorești.

La 15 iunie 2022, Sîrbu Iachim a depus cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Justiției al Republicii Moldova, intervenient accesoriu Procuratura Generală a Republicii Moldova cu privire la repararea prejudiciul moral cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanțelor judecătorești și compensarea cheltuielilor de judecată.

În susținerea acțiunii reclamantul Sîrbu Iachim a indicat că în gestiunea SUP a IP Leova s-a aflat cauza penală cu nr.*****, privind învinuirea lui de comiterea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(5) din Codul penal (Escrocheria săvârșită în proporții deosebit de mari). Urmărirea penală în cadrul cauzei penale a fost pornită la 05.12.2017, de către SUP a IP Cantemir. În cadrul cauzei penale vizate, dânsul a fost recunoscut şi audiat în calitate de bănuit la 12 februarie 2018, iar la 20 aprilie 2018 i- a fost înaintată învinuirea.

Obiectul acuzației în materie penală înaintate rezidă în presupunerea precum că la 27 iunie 2013, aflându-se în magazinul de mobilă ce-i aparține, situat în *****, urmărind scopul dobândirii ilicite a bunurilor altei persoane, prin înșelăciune şi abuz de încredere, în proporții deosebit de mari, a dobândit ilegal de la M.A. suma de 25.000 de Euro, care conform cursului oficial al BNM la situația respectivă a constituit suma de 406.600 de lei, sub pretextul vânzării apartamentului său situat în *****, cu numărul cadastral *****, despre care cunoștea cu certitudine că nu putea fi vândut, deoarece era pus în gaj în contul stingerii creditului în sumă de 500.000 de lei creditat de la BC „Moldova-Agroindbank” SA situat în *****, conform contractului de ipotecă nr.***** din 18 noiembrie 2011. Astfel, fiindu-i cauzat părții vătămate un prejudiciu material considerabil în sumă de 406.600 de lei.

Acțiunile sale au fost încadrate de către acuzatorul de stat în baza prevederilor art.190 alin.(5) din Codul penal, după indicii: escrocherie, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin înșelăciune sau abuz de încredere săvârșită în proporții deosebit de mari.

Ulterior, în ședința de judecată, acuzatorul de stat a modificat învinuirea adusă inculpatului prin ordonanța din 28 ianuarie 2019, potrivit căreia Sîrbu Iachim a fost 1 învinuit precum că ar fi comis escrocheria, adică dobândirea ilicită a bunurilor altei persoane prin inducerea în eroare a unei sau a mai multor persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în privința naturii, calităților substanțiale ale obiectului, părților (în cazul în care identitatea acestora este motivul determinant al încheierii actului juridic) actului juridic nul sau anulabil, or, dacă încheierea acestuia este determinată de comportamentul dolosiv sau viclean care a produs daune în proporții deosebit de mari în următoarele circumstanțe: la 27 iunie 2013, ora exactă nu a fost stabilită, aflându-se în *****, în magazinul de mobilă care îi aparține, a dobândit ilicit, prin inducerea în eroare A.M., a sumei de 25.000 de Euro, pentru procurare apartamentului care îi aparținea în proprietate privată, situat în *****, cu numărul cadastral *****, despre care cunoștea cu certitudine că nu putea fi vândut, întrucât era pus în gaj în contul creditului de 500.000 de lei creditat de la BC „Moldova Agroindbank” situată în *****, conform contractului de ipotecă nr.**** din 18 noiembrie 2011. Astfel, fiindu-i cauzat pârții vătămate un prejudiciu material considerabil în sumă de 406.600 de lei. După expedierea rechizitoriului, cauza penală s-a aflat spre examinare pe rolul Judecătoriei Cimișlia, sediul Leova.

Prin sentința din 07.10.2019 a Judecătoriei Cimișlia, sediul Leova, dânsul a fost achitat de învinuirea înaintată în baza art.190 alin.(5) din Codul penal, pe motiv că fapta nu întrunește elementele infracțiunii, fiind considerat reabilitat.

Prin decizia din 17 februarie 2020 a Curții de Apel Comrat s-au respins ca nefondate apelurile depuse de procurorul în Procuratura r-nul Leova, Babenco Valeriu, partea vătămată M.A. și avocatul Josu Gheorghe, în interesele părții vătămate M.A., și menținută sentința din 07.10.2019 a Judecătoriei Cimișlia, sediul Leova, în cauza penală intentată în privința lui Sîrbu Iachim, achitat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(5) din Codul penal.

Prin decizia din 18 august 2020 a Curții Supreme de Justiție au fost admise recursurile ordinare depuse de procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Lilia Sîrbu, avocatul Gheorghe Josu și partea vătămată M.A., casată integral decizia din 17 februarie 2020 a Curții de Apel Comrat, cu dispunerea rejudecării cauzei de către aceeași instanță de apel, în alt complet de judecată.

Prin decizia din 22 iunie 2021 a Curții de Apel Comrat s-au admis apelurile depuse de procurorul în Procuratura r-nul Leova, Babenco Valeriu, partea vătămată M.A. și avocatul Josu Gheorghe, în interesele părții vătămate M.A., împotriva sentinței din 07 octombrie 2019 a Judecătoriei Cimișlia, sediul Leova. S-a casat sentința din 07 octombrie 2019 a Judecătoriei Cimișlia, sediul Leova, în cauza penală privind învinuirea lui Sîrbu Iachim de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(5) din Codul penal și pronunțată o hotărâre nouă, prin care Sîrbu Iachim, învinuit în baza art.190 alin.(5) din Codul penal, a fost achitat pe motiv că fapta nu întrunește elementele infracțiunii. 2

Prin decizia din 19 ianuarie 2022 a Curții Supreme de Justiție au fost considerate inadmisibile recursurile ordinare declarate de acuzatorul de stat, procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Sîrbu Lilia și de către avocatul Josu Gheorghe, în numele părții vătămate M.A., împotriva deciziei din 22 iunie 2021 a Curții de Apel Comrat, în cauza penală privindu-l pe Sîrbu Iachim, ca fiind vădit neîntemeiate. Decizia motivată a fost pronunțată integral la 17 februarie 2022.

Reclamantul a menționat că prin acțiunile ilegale ale procuraturii manifestate prin urmărirea penală ilegală, expedierea ilegală în judecată a cauzei penale în privința sa, ceea ce a condiționat judecarea îndelungată a cauzei penale timp de circa 4 ani, i-a fost cauzat un prejudiciu moral, care urmează a fi compensat în condițiile Legii nr.1545 din 25.02.1998.

Reclamantul a precizat că a fost bănuit, învinuit şi judecat de comiterea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(5) din Codul penal (escrocheria săvârșită în proporții deosebit de mari). Infracțiunea de care a fost învinuit face parte din Capitolul VI „Infracțiuni contra patrimoniului” din Partea Specială a Codului penal, fiind o infracțiune, obiectul căreia atentează la patrimoniu, fiind deosebit de gravă în sensul art.16 din Codul penal.

Fiind o persoană cu o reputație ireproșabilă, care anterior nu a fost tras la răspundere penală, având o vârstă înaintată, pentru el acuzația penală de comitere a unei infracțiuni legate de pretinsa escrocherie în proporții deosebit de mari, a prezentat un nivel foarte înalt de gravitate, în lipsa unor acțiuni ilegale din partea sa, nu numai reputația sa personală, dar şi viitorul său, (perspectiva de a executa pedeapsa sub formă de închisoare), per ansamblu i-au fost afectate.

În urma unei investigații defectuoase a circumstanțelor cauzei penale, ignorând declarațiile date în calitate de inculpat, precum şi alți martori, s-a reținut eronat precum că dânsul ar fi comis presupusa infracțiune prevăzută de art.190 alin.(5) din Codul penal, în condițiile în care doar un singur subiect procesual (M.A.), pe parcursul urmăririi penale şi judecării cauzei, a oferit declarații neveridice, bazate pe relațiile conflictuale cu reclamantul, procurorul acordând prioritate versiunii lipsite de un temei faptic a numitei M.A., expediind cauza penală vizată în instanţa de judecată.

De la recunoașterea dânsului în calitate de bănuit, abia la 17.02.2022, cauza penală pornită în privința sa, a avut o finalitate, timp de circa a 4 ani, în care a fost subiectul unei acuzații ilegale în materie penală.

Privitor la rezonanța pe care a avut-o în societate informația despre învinuirea sa, reclamantul a indicat că este un simplu locuitor al orașului *****, nefiind supus anterior răspunderii penale, a fost afectat moral, prin faptul existenței unui dosar penal în care era subiectul acuzat conform art.190 alin.(5) din Codul penal. Având în vedere că orașul ***** este un oraș mic, cu o populație relativ mică, existența unui dosar penal în privința sa, i-a creat puternice repercusiuni, legate de răspândirea informațiilor legate de pornirea urmăririi penale, pe teritoriul localității. Drept consecință, a fost 3 nevoit să suporte existența diverselor discuții ale terților legate de acuzația penală adusă, răspândirea informațiilor că, în curând, „se va duce la închisoare”. Practic, o perioadă de circa 4 ani, a devenit ținta unor discuții şi învinuiri permanente, fiind privit suspicios de cei din jur şi tratat ca un infractor, în condițiile în care nu a săvârșit infracțiunea pentru care a fost judecat penal.

Cu referire la durata urmăririi penale, precum şi durata examinării cauzei penale în instanţa de judecată, reclamantul a subliniat că urmărirea penală şi judecarea cauzei a durat circa 4 ani şi 3 luni (decembrie 2017 - februarie 2022). De la recunoașterea sa în calitatea de bănuit au trecut circa 4 ani. Cauza penală nu a prezentat un grad de complexitate sporit, care ar viza un număr mare de martori sau necesitatea efectuării unui număr mare de acțiuni procesuale, cu toate aceste durata procedurilor penale au fost îndelungate. Cauza penală a impus audierea de martori şi a părții vătămate, care locuiesc la fel în orașul *****, şi deplasarea cărora la organul de urmărire penală şi în instanţa de judecată, nu implica eforturi considerabile. Partea acuzării a prelungit artificial, dar mai ales inutil, mersul procesului penal, la caz, în special în cadrul urmăririi penale, expediind eronat cauza penală vizată pentru soluționare în fond.

Prin urmărirea penală, dar şi prin recunoașterea sa în calitate de bănuit, învinuit şi inculpat, judecarea îndelungată a cauzei penale, a fost admisă o ingerință ilegală în dreptul său la prezumția de nevinovăție contrar prevederilor art.6§2 din Convenție şi art.8 din Codul de procedură penală.

Timp de aproape 4 ani, fiind subiect al unei acuzații în materie penală, în mod cert, a fost limitat în dreptul său garantat de art.6§2 din Convenție și art.21 din Constituție, în contextul lipsei elementelor infracțiunii în acțiunile sale.

Cu privire la suferințele fizice, caracterul și gradul acestora, reclamantul a menționat că pornirea urmăririi penale, urmărirea penală propriu-zisă, judecarea cauzei şi recunoașterea sa în calitate de bănuit, învinuit şi ulterior inculpat, în condițiile lipsei faptului infracțiunii în acțiunile sale, au devenit o adevărată lovitură morală pentru dânsul.

Mai mult ca atât, prin Raportul de examinarea psihologică nr.63-22 din 13.05.2022 s-a stabilit că *****.

Cu referire la măsura în care compensația bănească poate atenua suferințele fizice și psihice cauzate, reclamantul a declarat că doar simpla achitare a dânsului pe marginea acuzațiilor în materie penală aduse, având în vedere efectele pronunțate asupra stării emoționale, pe care le-a declanșat procesul penal, nu poate fi considerată o „satisfacție echitabilă”, în latura prejudiciului moral cauzat lui.

În scopul restabilirii depline a drepturilor sale, mai ales a reparării depline a prejudiciului moral cauzat prin urmărirea penală şi judecarea ilegală, la caz, se impune aplicarea rigorilor Codului civil şi al Legii nr.1545 din 25.02.1998 privind modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penala, 4 ale procuraturii şi ale instanțelor judecătorești, cu repararea, prin echivalent bănesc a prejudiciului moral cauzat lui.

Atât pornirea urmăririi penale, urmărirea penală propriu-zisă a dânsului, judecarea cauzei, care i-au cauzat prejudicii de ordin material şi moral, în condițiile în care în acțiunile sale nu se atestă faptul infracțiunii, constituie în viziunea lui Sârbu Iachim, în esență, un delict civil, care atrage, prin efect, dreptul la repararea (deplină) a prejudiciului moral cauzat. Având în vedere gravitatea acuzațiilor aduse, efectele pronunțate asupra echilibrului emoțional ale cauzei penale vizate, durata procesului penal, reclamantul consideră că încasarea sumei de 500.000 de lei MD va constitui o satisfacție echitabilă suficientă în contextul reparării prejudiciului moral cauzat dânsului.

La fel, deferirea prezentei cauze civile instanței de judecată se datorează integral conduitei autorităților puterii de stat în contextul Legii nr.1545-XIII din 25.02.98.

În circumstanțele descrise, Sîrbu Iachim a solicitat admiterea acțiunii, încasarea din contul bugetului de stat, prin intermediul Ministerului Justiției, în beneficiul său a sumei de 500.000 de lei cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanțelor judecătorești în cadrul cauzei penale cu nr.*****, în care dânsul a fost acuzat ilegal de comiterea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(5) din Codul penal, precum și compensarea tuturor cheltuielilor de judecată suportate în prezenta cauză civilă.

La 23 februarie 2023 și 03 martie 2023, Ministerul Justiției a declarat apel (nemotivat), iar la 12 iulie 2023, a prezentat motivarea apelului, solicitând casarea hotărârii primei instanțe, cu emiterea unei hotărâri noi de respingere a acțiunii civile depuse de Sîrbu Iachim sau după caz, modificarea hotărârii primei instanțe, în partea încasării prejudiciului moral prin diminuarea acestei sume.

La 09 martie 2023, Procuratura Generală, reprezentată de procurorul în Procuratura r-nul Leova, Vasile Buzilă, a declarat apel (nemotivat), iar la 19-20 iulie 2023, a prezentat motivarea apelului, solicitând casarea hotărârii primei instanțe, cu emiterea unei hotărâri noi de respingere integrală ca neîntemeiată acțiunea civilă depusă de Sîrbu Iachim.

Instanța de apel a motivat decizia concluzionând că cuantumul prejudiciului moral, admis spre încasare de către prima instanță în beneficiul reclamantului/apelant Sîrbu Iachim în mărime de 30.000 de lei este insuficient în raport cu suferințele suportate de către ultimul în rezultatul acțiunilor ilicite ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanțelor judecătorești, considerând că suma de 50.000 de lei constituie o sumă echitabilă și suficientă în vederea compensării suferințelor şi daunelor suportate de reclamant pe perioada urmăririi penale şi a judecării cauzei penale.

La 23 iunie 2024, Procuratura Generală, reprezentată de procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Lilia Sîrbu, a declarat recurs, solicitând casarea integrală a deciziei din 04 martie 2024 a Curții de Apel Comrat și a hotărârii din 09 februarie 2023 a Judecătoriei Cimișlia, sediul Leova, cu emiterea unei hotărâri noi de respingere a acțiunii depuse de Sîrbu Iachim, ca fiind neîntemeiată.

Instanțele de judecată au ignorat suportul probator prezentat, din care rezultă că reclamantul nu poate să impute Statului răspundere pecuniară în situația când lui Sîrbu Iachim i-au fost respectate drepturile și libertățile fundamentale, contrariul nefiind stabilit.

Existența sentinței de achitare, dispusă în ordine de rejudecare, în instanța de apel, nu denotă faptul că organul de urmărire penală sau instanțele de judecată au comis careva abuzuri și acțiuni ilicite în raport cu intimatul. Toate investigațiile și acțiunile întreprinse de OUP în privința lui Sîrbu lachim, la acea etapă (05.12.2017) și judecarea cauzei penale, în cele 3 nivele (07.10.2019 (fond), 17.10.2020 (apel), 18.08.2020 (recurs), rejudecare în apel 22.06.2021, 19.01.2022 (recurs), au corespuns cu respectarea tuturor drepturilor și libertăților prevăzute de Constituție, Codul penal și Codul de procedură penală, în vederea constatării existenței sau inexistenței infracțiunii prevăzut de art.190 alin.(5) din Codul penal (escrocheria); identificării făptuitorului/lor; constatării vinovăției; stabilirii altor împrejurări importante pentru justa soluționare a cauzei penale; stabilirii adevărului, etc.

Instanțele de judecată ierarhic inferioare, punând la bază argumentele faptice ale reclamantului și ale avocatului acestuia, au neglijat rolul activ al Procuraturii într- o societate democratică, obligația organului de urmărire penală, nu au observat că sentința de achitare reprezintă în sine însuși o satisfacție echitabilă.

Instanțele de judecată nu au ținut cont de faptul că lui Sîrbu lachim, în calitate de persoană bănuită în săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.190 alin.(5) din Codul penal de către OUP și instanțele judecătorești, i-au fost respectate toate drepturile și libertățile fundamentale. Intimatul în procesul penal a avut doar calitatea de bănuit, învinuit și inculpat și niciodată de condamnat, nefiind tras la răspundere penală în sensul prevederilor art.50 din Codul penal. Pe durata procesului penal și în cursul judecării, Sîrbu Iachim nu a fost privat ilegal de libertate. Prin decizia Curții de Apel Comrat din 22.06.2021, sentința a fost casată cu pronunțarea unei noi hotărâri, prin care Sîrbu lachim, învinuit în baza art.190 alin.(5) Cod penal, a fost achitat pe motiv că fapta lui nu întrunește elementele infracțiunii. Iar, prin decizia irevocabilă a Curții Supreme de Justiţie din 19.01.2022 a fost decisă inadmisibilitatea recursului ordinare, declarate de către acuzatorul de stat, procuror în Procuratura UTA Găgăuzia, Sîrbu Lilia și de către avocatul Josu Gheorghe, în numele părții vătămate M.A., împotriva 7 deciziei Curții de Apel Comrat din 22 iunie 2021, în cauza penală privindu-l pe Sîrbu lachim, ca fiind vădit neîntemeiate.

Cele menționate denotă că intimatului Sîrbu Iachim nu i-au fost încălcate grav și abuziv drepturile și libertățile fundamentale garantate de Constituție și tratatele internaționale la care Republica Moldova este parte.

În speță nu s-a constatat caracterul ilicit al acțiunilor OUP și al instanțelor judecătorești, prin prisma încălcării grave și abuzive a drepturilor și libertăților lui Sîrbu Iachim, în sensul art.3 din Legea nr.1545/1998, ca să fie reparabil prejudiciul material și moral pretins cauzat de către ultimul, aspecte nemotivate nici de instanța de fond, cât și nici de instanța de apel.

La caz, se observă, în mod vădit, că instanțele de judecată ierarhic inferioare, au dat apreciere arbitrară probelor, încălcând drepturile participanților la proces.

Instanța de apel eronat a decis majorarea prejudiciului moral până la 50.000 de lei, fiind ignorate prevederile art.219 alin.(4) din Codul de procedură penală, or, la evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanța de judecată ia în considerare: suferințele fizice ale victimei; gravitatea și persistența suferințelor psihice, inclusiv legate de incapacitatea de a se apăra pe sine ori alte persoane; prejudiciul agrement (reprezintă imposibilitatea desfășurării anumitor activități culturale, sportive sau artistice) sau estetic (constă în rezultatul de natură nepatrimonială concretizat în alterarea aspectului fizic al persoanei, urmare susceptibilă de a cauza suferințe și de a avea repercusiuni în plan social); pierderea speranței în viață; pierderea onoarei prin defăimare; suferințele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc, ceea ce în speța dedusă judecății nu a fost realizat și demonstrat prin material probant.

Cât privește pretenția privind încasarea cheltuielilor de judecată în sumă de 5.000 de lei MD cu titlu de cheltuieli pentru asistență juridică neîntemeiat a admis-o, or, acestea excelează cuantumului. În speță, au fost ignorate prevederile legale a art.94 CPC, la caz, instanțele de judecată ierarhic inferioare urmau să se conducă de prevederile legale, dar nu să încaseze în volumul dorit și solicitat de reclamant. De fapt, scopul intimatului/reclamant este interesul pecuniar și îmbogățirea fără justă cauză.

În drept, Ministerul Justiției și-a întemeiat recursul pe prevederile art.432 alin.(1) lit.b) și e) din CPC, potrivit cărora recursul este admis dacă: b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor.

La rândul său, Procuratura Generală, reprezentată de procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Lilia Sîrbu, în susținerea recursului său a menționat că Curtea de Apel Comrat, nu a ținut cont de faptul că în cadrul urmăririi penale 8 încălcări, prin care să fie lezate drepturile reclamantului, nu au fost comise. Informația despre învinuirea lui Sîrbu Iachim și despre mersul urmăririi penale, nu a avut rezonanța în societate. Reclamantul în cadrul urmăririi penale și examinării cauzei în instanțele judecătorești, nu a fost reținut și arestat. De către reclamant nu au fost prezentate dovezi care ar confirma caracterul și gradul suferințelor psihice precum că ar fi fost suportate de către acesta.

În speță nu s-a dovedit faptul cauzării prejudiciului material (cheltuieli judiciare pentru asistența juridică), deoarece de către reclamant nu au fost prezentate probe în acest sens. Or, reclamantul urma să justifice cheltuielile de asistență juridică solicitate prin dările de seamă ale avocatului pentru munca prestată. În afară de bonul de plată seria GL nr.125101 în sumă de 5.000 de lei MD, alte acte nu au fost prezentate de către intimatul/reclamant.

De asemenea, Sîrbu Iachim nu a prezentat dovezi care ar confirma pretinsul prejudiciu moral cauzat lui prin acțiunile ilegale ale organelor de urmărire penală, ale procuraturii şi ale instanțelor judecătorești, și prin ce anume acesta s-a manifestat, respectiv, nu este întemeiată decizia instanței de apel privind încasarea în beneficiul lui Sîrbu Iachim a sumei în mărime de 50.000 de lei MD.

În viziunea Procuraturii Generale, în condițiile în care intimatul/reclamant nu a probat că a suferit anumite emoții, consecințe negative, stări trăite personal, ca urmare a tragerii ilegale la răspundere penală, nu poate fi justificată acordarea prejudiciului moral. Deși, Sîrbu Iachim a indicat că i s-a cauzat o pagubă morală considerabilă, inclusiv și din motivul că informația despre cauza penală pornită în privința acestuia a avut o rezonanță sporită în societate, însă nu a prezentat în acest sens probe concludente, pertinente, utile și veridice, prin care să convingă instanța că învinuirea ar fi avut careva efecte negative asupra reputației sale, că au fost careva publicații, că cazul a fost larg mediatizat. Dintr-un alt punct de vedere, însăși decizia de achitare a lui Sîrbu Iachim în sine constituie o satisfacție morală, echitabilă.

În drept, Procuratura Generală, reprezentată de procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Lilia Sîrbu, și-a întemeiat recursul pe prevederile art.432 alin.(1) lit.e) din CPC, potrivit cărora recursul este admis dacă: e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor.

La 22 iulie 2024, Curtea Supremă de Justiţie, întru respectarea dreptului părților la un proces echitabil, a expediat în adresa Ministerului Justiției, Procuraturii Generale și Sîrbu Iachim, copiile recursurilor declarate către Ministerul Justiției și Procuratura Generală, cu informarea ultimilor, în corespundere cu prevederile art.439 și 186 din Codul de procedură civilă, despre necesitatea prezentării obligatorii a referinței timp de o lună, iar la depășirea acestui termen va fi decăzut din dreptul de a o prezenta, cauza urmând a fi examinată în baza materialelor anexate la dosar, cu 9 toate acestea, părțile nu și-au valorificat acest drept procedural în termenul stabilit de instanța de recurs, și nu au depus referințe (f.d.114, 116, vol.II).

Prin Legea nr.246 din 31 iulie 2023 pentru modificarea unor acte normative (modificarea cadrului normativ conex reformei Curţii Supreme de Justiţie) au fost operate modificări în Codul de procedură civilă, care au intrat în vigoare de la 01 septembrie 2023.

În conformitate cu prevederile art.XI alin.(3) din Legea nr.246 din 31 iulie 2023, recursurile depuse la Curtea Supremă de Justiție până la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi examinate în baza temeiurilor în vigoare la data depunerii recursului.

Din sensul normei de drept enunțate, urmează că legiuitorul a optat pentru principiul aplicării imediate a noilor reglementări procedurale, cu excepția temeiurilor în baza cărora se vor examina recursurile depuse la Curtea Supremă de Justiție până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

În conjunctura enunțată, și având în vedere că, recursul a fost declarat la 18 iunie 2024 și respectiv la 23 iunie 2024, adică după intrarea în vigoare a modificărilor operate în Codul de procedură civilă, acesta va fi examinat în baza temeiurilor în vigoare la data depunerii recursului.

Articolul 432 din Codului de procedură civilă (în redacția Legii nr.246 din 31.07.2023, în vigoare 01.09.2023): „(1) Recursul este admis dacă: a) interpretarea legii din hotărârea contestată este contrară jurisprudenței uniforme a Curţii Supreme de Justiţie; b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie; c) a fost admis neîntemeiat un apel introdus tardiv sau a fost respins ca fiind tardiv un apel depus în termen; d) hotărârea sau decizia vizează drepturile persoanei care nu a fost atrasă în proces; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor; f) instanţa nu a fost compusă potrivit legii sau hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței jurisdicționale. (2) Temeiurile menționate la alin.(1) lit.d)–f) pot fi invocate în recurs doar dacă au fost invocate în apel sau dacă încălcarea a avut loc în instanţa de apel.”

Articolul 433 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură civilă: „(1) Cererea de recurs se consideră inadmisibilă în cazul în care: f) recursul este vădit neîntemeiat. 10

Articolul 440 alin.(1) și (2) din Codul de procedură civilă: „(1) În cazul în care se constată existența unuia dintre temeiurile prevăzute la art.433, completul din 3 judecători, printr-o încheiere irevocabilă adoptată în lipsa părților, declară recursul inadmisibil. (2) Încheierea privind inadmisibilitatea recursului, care conține sumar faptele cauzei, motivele şi temeiul inadmisibilității, se publică pe pagina web oficială a Curţii Supreme de Justiţie şi se expediază părților.”

Din actele cauzei rezultă că copia deciziei integrale (motivate) a instanței de apel a fost recepționată de către Ministerul Justiției și Procuratura Generală, la 07 mai 2024, fapt ce rezultă din avizele poștale de recepție anexate la dosar (f.d. 92, 93, vol.II).

Astfel, recursurile declarate la 18 iunie 2024 și respectiv la 23 iunie 2024 de către Ministerul Justiției al Republicii Moldova și Procuratura Generală a Republicii Moldova, reprezentată de către procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Sîrbu Lilia, au fost depuse în interiorul termenului legal prevăzut de art.434 alin.(1) CPC.

Din analiza prevederilor legale precitate supra, rezultă că admisibilitatea/inadmisibilitatea recursului, urmează să însușească în condițiile Codului de procedură civilă exercitarea efectivă a unui control de legalitate veritabil bazat pe temeiuri concludente și serioase. Astfel, normele citate oferă un drept exclusiv al instanței de recurs de a filtra cererile de recurs care nu prezintă o motivare suficient de serioasă.

În această ordine de idei, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție reține că, Codul de procedură civilă dezvoltă nu doar caracterul nedevolutiv al recursului, dar și cerința de seriozitate a cererii din perspectiva invocării unor veritabile și esențiale încălcări de drept procedural și material capabile să răstoarne deciziile instanței de apel contestate.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție notează că pentru a trece testul de admisibilitate, cererea de recurs trebuie să conțină o motivare convingătoare și întemeiată în condițiile nominalizate mai sus. În consecutivitate, motivarea cererii de recurs în circumstanțele expuse se referă la formalitățile pe care trebuie să le întrunească cererea în vederea rezistării testului și filtrului de admisibilitate.

Se reține că examinarea admisibilității recursului presupune verificarea conformității temeiurilor invocate în cererea de recurs cu temeiurile prevăzute în art.432 din Codul de procedură civilă, în redacția legii în vigoare la data declarării recursului. 11

Completul de judecată remarcă că articolul 442 alin.(1) din Codul de procedură civilă stabilește că instanța de recurs verifică legalitatea hotărârii atacate doar în limitele invocate în recurs. Această prevedere nu permite instanței de recurs să admită recursul din alte considerente decât cele invocate în recurs.

Din analiza recursurilor declarate de Ministerul Justiției al Republicii Moldova și Procuratura Generală a Republicii Moldova, reprezentată de către procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Sîrbu Lilia, rezultă că drept temei de declararea a acestora s-a invocat prevederile art.432 alin.(1) lit.b) și e) din Codul de procedură civilă (în redacția Legii nr.246 din 31.07.2023, în vigoare din 01.09.2023), potrivit cărora recursul este admis dacă: b) prin admiterea recursului, se schimbă sau se consolidează jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie; e) hotărârea sau decizia este arbitrară ori se bazează în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție, reținând că recurentul Ministerul Justiției a făcut trimitere la temeiurile de drept prevăzute la art.432 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură civilă, nu a stabilit că decizia contestată a Curții de Apel Comrat ar fi contrară jurisprudenței uniforme a Curții Supreme de Justiție pe cauze similare, iar prin admiterea recursului s-ar consolida sau s-ar modifica jurisprudența Curţii Supreme de Justiţie.

Afară de aceasta, verificând legalitatea și temeinicia deciziei contestate prin prisma argumentelor recursului, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție nu a stabilit că soluția instanței de apel este contrară legii sau cu aprecierea nerezonabilă a probelor. Dimpotrivă, decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, bazată pe o cercetare multiaspectuală, completă, nepărtinitoare şi nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblul şi interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.

Pe lângă acestea, Ministerul Justiției în recursul său nu a precizat cu care jurisprudență uniformă la moment a Curţii Supreme de Justiţie, pe cauze similare, este contrară decizia contestată, la fel, nu a explicat care sunt acele premise ce ar duce la necesitatea schimbării sau consolidării jurisprudenței uniforme a Curţii Supreme de Justiţie. De altfel, motivele recursului sunt similare celor invocate în cadrul judecării anterioare a cauzei, asupra cărora instanța de apel s-a pronunțat corespunzător cu respectarea cadrului legal aplicabil speței deduse judecății.

Dezacordul recurenților cu soluția instanței de apel nu constituie temei de casare a deciziei contestate, or, recursul exercitat conform Secțiunii a II-a are un caracter devolutiv numai asupra problemelor de drept material şi procedural, verificându-se doar legalitatea deciziei, dar nu şi temeinicia în fapt.

Completul de judecată remarcă că art.442 alin.(1) din Codul de procedură civilă stabilește că instanța de recurs verifică legalitatea deciziei atacate doar în limitele invocate în recurs. Această prevedere nu permite instanței de recurs să admită recursul din alte considerente decât cele invocate în recurs. 12

Analizând practica judiciară a Curții Supreme de Justiție, Completul de judecată nu a stabilit că actele judecătorești contestate ar fi contrare jurisprudenței acesteia.

Ministerul Justiției a reiterat prevederile art.432 alin.(1) lit.b) din Codul de procedură civilă, care se referă la schimbarea sau consolidarea jurisprudenței Curții Supreme de Justiție prin admiterea recursului. La acest aspect, Completul de judecată remarcă că aplicarea acestui temei de recurs ține strict de discreția Curții Supreme de Justiție de a-și extinde, uniformiza sau schimba jurisprudența. Pentru ca acest argument să fie invocat în mod temeinic, recursul trebuie să confirme lipsa jurisprudenței Curții Supreme cu privire la problemele de drept invocate în recurs, existența unei jurisprudențe contradictorii a Curții Supreme cu privire la acestea, fie modificarea circumstanțelor sociale sau juridice care să justifice schimbarea practicii uniforme a Curții Supreme de Justiție. Niciuna dintre aceste situații nu sunt invocate în recursul Ministerului Justiției, ceea ce atestă că recursul este vădit neîntemeiat.

Cu referire la invocarea art.432 alin.(1) lit.e) din Codul de procedură civilă, recurenții la fel susțin că decizia instanței de apel este arbitrară și bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor.

Curtea Supremă de Justiție menționează că în sensul prevederilor lit.e) art.432 alin.(1) din Codul de procedură civilă, noțiunea de hotărâre arbitrară ori de apreciere vădit nerezonabilă a probelor urmează a fi stabilită în coraportul dintre mai multe principii.

Pentru a elucida înțelesul textului „hotărâre arbitrară” din art.432 alin.(1) lit.e) CPC, Curtea Supremă de Justiție ține cont, inclusiv, de sensul atribuit acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, de exemplu, în cauza Bochan v. Ucraina (nr. 2), 5 februarie 2015, § 62, Curtea Europeană a notat că o decizie judecătorească este arbitrară dacă, în esență, nu are nicio bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură între faptele litigiului, legea aplicabilă și rezultatul procedurii. Curtea Europeană consideră că o asemenea decizie reprezintă o „denegare a dreptății”. De asemenea, în cauza Balliktaş Bingöllü v. Turcia, 22 iunie 2021, § 75, Curtea Europeană a notat că se poate considera că printr-o decizie judecătorească a fost comisă o „eroare vădită” dacă instanța a comis o eroare de drept sau de fapt pe care nicio instanță rezonabilă nu ar comite-o vreodată și că aceasta este aptă să perturbe caracterul echitabil al procedurii.

Totodată, potrivit art.71 alin.(4) din Legea nr.100/2017 cu privire la actele normative, la interpretarea actului normativ se ţine cont de nota de fundamentare, care a însoțit proiectul actului normativ respectiv şi de alte documente care permit identificarea voinței autorității publice care a adoptat, a aprobat sau a emis actul normativ.

Nota informativă la Legea nr.246 din 31 iulie 2023 menționează următoarele: „…Utilizarea noțiunii de „hotărâre arbitrară” derivă din practica CtEDO, fiind utilizată pentru a defini situația în care judecătorii nu aduc nici o motivare pentru 13 deciziile/hotărârile luate, sau când acestea sunt bazate pe greșeli evidente de fapt sau de drept comise de judecători. În esență, la categoria hotărârilor arbitrare ar putea fi atribuite și cele pronunțate cu bună știință contrar legii (în contextul art. 307 Cod penal). …”. Iar, în nota de subsol la textul menționat în paragraful precedent, nota informativă aduce mai multe exemple din jurisprudența CtEDO în care hotărârile au fost considerate arbitrare sau bazate pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor. Nota de subsol menționează următoarele în ceea ce privește cauzele civile: „Exemple de procedură civilă: Respingerea fără o motivarea clară a unui recurs într-o cauză civilă și menținerea unei decizii care era în mod clar contrară circumstanțelor cauzei, chiar dacă recurentul indica expres asupra acestei contradicții (Dulaurans v. France, 2000, § 38); Refuzul judecătorilor, fără vreun motiv, de a anula ordinul de eliberare din funcție, care era bazat pe un raport de evaluare a performanțelor anulat anterior de aceiași judecători (Tel v. Turkey, 2017); Anularea de către instanța de recurs a deciziei instanței de fond (prin care au fost acordate compensații prevăzute de legislația muncii) fără a explica în vreun fel acest lucru și fără a face referire la lege, care prevedea aceste compensații (Anđelković v. Serbia, 2013; Lazarević v. Bosnia and Herzegovina, 2020).

Din nota informativă menționată rezultă că sintagma „hotărârea arbitrară” urmează a fi definită prin prisma jurisprudenței CtEDO. În jurisprudența sa, CtEDO deseori folosește împreună sintagmele „hotărârea arbitrară” și hotărâre „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor”, fără a face o distincție clară între ele. Nota informativă menționează totuși că „la categoria hotărârilor arbitrare ar putea fi atribuite și cele pronunțate cu bună știință contrar legii (în contextul art. 307 Cod penal)”. Rezultă că în cazul hotărârii arbitrare, carența principală vizează încălcarea unei norme legale imperative, adică a unei prevederi normative care nu oferă nicio discreție judecătorului. Lipsa discreției poate rezulta din claritatea textului prevederii normative, fie din practica uniformă și clară de aplicare a normei. Această carență nu se poate datora unei simple greșeli, ci trebuie comisă cu bună știință sau ca urmare a unei erori inexplicabile. Suntem în prezența unor asemenea situații atunci când instanța de judecată adoptă o hotărâre ce contravine unei norme imperative invocate participanții la proces sau de instanța judecătorească ierarhic superioară, fără a explica convingător de ce nu aplică acea normă.

Sub acest aspect urmează a fi reținute și constatările Curții Constituționale din Hotărârea nr.2 din 16.01.2025 (pct.149-150), potrivit căreia pentru a elucida înțelesul textelor contestate (inter alia ”hotărâre arbitrară”), destinatarii pot avea în vedere, inclusiv, sensul atribuit acestei noțiuni de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, de exemplu, în cauza Bochan v. Ucraina (nr. 2), 5 februarie 2015, §62, Curtea Europeană a notat că o decizie judecătorească este arbitrară dacă, în esență, nu are nicio bază juridică în dreptul intern și nu stabilește nicio legătură între faptele litigiului, legea aplicabilă și rezultatul procedurii. Curtea Europeană consideră că o asemenea decizie reprezintă o „denegare a dreptății”. De asemenea, în cauza Balliktaş Bingöllü v. Turcia, 22 iunie 2021, §75, Curtea Europeană a notat că se poate considera că printr-o 14 decizie judecătorească a fost comisă o „eroare vădită” dacă instanța a comis o eroare de drept sau de fapt pe care nicio instanță rezonabilă nu ar comite-o vreodată și că aceasta este aptă să perturbe caracterul echitabil al procedurii.

Din textul recursurilor nu se constată în mod univoc vreun argument care ar justifica constatarea că decizia instanței de apel ar fi emisă contrar normelor imperative aplicabile speței, precum și nici instanța de recurs nu a stabilit din textele hotărârilor contestate, raportate la circumstanțele cauzei.

Subsidiar, sintagma „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor” se referă în substanță la aprecierea probatoriului. Pentru admiterea unui recurs în baza acestei sintagme este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: a) hotărârea să se bazeze pe o aprecierea eronată a probelor; b) aprecierea să fie vădit nerezonabilă; c) hotărârea contestată se bazează în mod determinant pe această apreciere.

Prin urmare, nu orice eroare în aprecierea probelor poate duce la admiterea recursului în temeiul art.432 alin.(1) lit.e) din Codul de procedură civilă, adică să fie evidentă pentru un profesionist și să nu poată fi explicată rațional. De asemenea, această eroare trebuie să fie determinantă pentru soluția din hotărârea contestată, îi revine recurentului obligația să convingă instanța de recurs că aceste elemente sunt întrunite.

La caz, Completul de judecată nu a stabilit că probele au fost apreciate arbitrar sau irațional de către instanța de apel. Prin urmare, și acest temei de recurs este vădit neîntemeiat.

Completul de judecată nu exclude că o hotărâre judecătorească poate fi atât „arbitrară”, cât și „bazată pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor”, însă fiecare din cele două sintagme urmează a fi invocate și bine argumentate separat.

De asemenea, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție remarcă că potrivit regulilor din Secțiunea a II-a din Capitolul XXXVIII din Codul de procedură civilă, instanţa de recurs nu verifică modul de apreciere a probelor de către instanțele ierarhic inferioare. Forţa atribuită unei probe sau alteia, coraportul dintre probe, suficiența probelor şi concluziile făcute în urma probațiunii sunt în afara controlului instanței de recurs.

Din considerentele redate, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție concluzionează că recursurile declarate de Ministerul Justiției și Procuratura Generală, reprezentată de către procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Sîrbu Lilia, sunt vădit neîntemeiate. Or, recursurile conțin obiecții de fapt și de drept similare celor expuse anterior care au fost analizate și apreciate corespunzător de instanța de apel.

La caz, lipsește aparența unei încălcări a drepturilor recurenților Ministerul Justiției și Procuratura Generală a Republicii Moldova, reprezentată de către 15 procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Sîrbu Lilia, la un proces echitabil garantat de art.6§1 CEDO.

De fapt, motivele recursurilor se referă la dezacordul recurenților cu soluția pronunțata de instanța de apel și nu relevă interpretarea contrară a legii, aplicarea eronată a normelor de drept material sau a normelor de drept procedural, sau că aceasta s-ar baza în mod determinant pe aprecierea vădit nerezonabilă a probelor, fapt ce nu constituie temei de casare a deciziei recurate, or, soluția emisă de instanța de apel a fost bazată pe probele administrate la dosar.

Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție menționează că recursurile depuse conțin obiecții care au fost analizate de către Curtea de Apel Comrat, fiind apreciate pe o cercetare multiaspectuală, completă, nepărtinitoare și nemijlocită a tuturor probelor din dosar în ansamblu și interconexiunea lor, călăuzindu-se de lege.

Completul de judecată remarcă că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care sunt de natură a învedera netemeinicia deciziei contestate și care se încadrează în temeiurile prevăzute la art.432 din Codul de procedură civilă, în vigoare la data declarării recursului. Or, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a textelor de lege, ci implică determinarea greșelilor imputate instanței de apel și o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor pe care se bazează aceste critici. Simpla trimitere la un text de lege, fără explicarea pretinsei interpretări și/sau aplicări eronate a prevederilor legale de către instanţa de apel, nu echivalează cu un argument. Dacă ar proceda la examinarea unei asemenea pretins argument, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție s-ar substitui autorului recursului, fapt care ar echivala cu un control efectuat din oficiu.

La fel, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție accentuează că admisibilitatea recursurilor trebuie privită și în contextul rolului și funcției legale a instanței judecătorești supreme care constă, în special, în asigurarea și interpretarea uniformă a legilor la examinarea cauzelor. Astfel, motivarea oricărei cereri de recurs trebuie să țină cont pentru a trece filtrul de admisibilitate și a avea succes, de aceste însușiri de ordin legal fundamental.

În acest sens, CtEDO în jurisprudența sa constantă statuează că dreptul de acces la instanțe nu este absolut. Există limitări implicit admise [Golder împotriva Regatului Unit, pct. 38; Stanev împotriva Bulgariei (MC), pct. 230]. Acesta este în special cazul condițiilor de admisibilitate a unui recurs, întrucât prin însăși natura sa necesită o reglementare din partea statului, care se bucură în această privință de o anumită marjă de apreciere (Luordo împotriva Italiei, pct. 85). Condițiile de admisibilitate ale unui recurs pot fi mai stricte decât pentru un apel (Levages Prestations Services împotriva Franței, pct. 45).

Curtea a mai reiterat că modul de aplicare a articolului 6 procedurilor în fața instanțelor ierarhic superioare depinde de caracteristicile speciale ale procedurilor 16 respective, urmând de ținut cont de totalitatea procedurilor în sistemul de drept național și de rolul instanțelor ierarhic superioare în acest sistem. (Botten v. Norway, hotărâre din 19 februarie 1996, Reports 1996-1,11p.141,§39). La fel, conform jurisprudenței CtEDO, procedurile cu privire la admisibilitatea căii de atac și procedurile care implică doar chestiuni de drept, și nu chestiuni de fapt, pot fi conforme cu cerințele articolului 6§1 (a se vedea Helmers c. Suediei 09 octombrie 1991, § 31, Seria A, nr. 212-A).

Din considerentele redate, Completul de judecată al Curții Supreme de Justiție concluzionează că recursul declarat de Ministerul Justiției și Procuratura Generală, reprezentată de către procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Sîrbu Lilia, sunt vădit neîntemeiate și urmează a fi considerate inadmisibile.

În conformitate cu art.433 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură civilă, art.440 alin.(1), (2) din Codul de procedură civilă, COMPLETUL, CU UNANIMITATE DE VOTURI, Consideră inadmisibile recursurile declarate de către Ministerul Justiției al Republicii Moldova și Procuratura Generală a Republicii Moldova, reprezentată de către procurorul în Procuratura UTA Găgăuzia, Oficiul Central, Sîrbu Lilia. Încheierea este irevocabilă. Președinte Stela Procopciuc Judecători Ion Munteanu Elena Croitor 17