Hotărâre nr. 27 din 21.09.2017

La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a textului „ dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie sau dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani " din alineatul (1) al articolului 109 din Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, ridicată de către dl Ghenadie Eremciuc, judecător în cadrul Judecătoriei Bălți, în dosarul nr.1-49/2017, pendinte la Judecătoria Bălți.

Excepția de neconstituționalitate a fost depusă la Curtea Constituţională la 11 aprilie 2017 de către judecătorul Ghenadie Eremciuc din cadrul Judecătoriei Bălți, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a pretins, în esență, că dispozițiile contestate sunt contrare articolelor 16, 22 și 54 din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 20 aprilie 2017 sesizarea privind excepția de neconstituționalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării excepției de neconstituționalitate Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Președintelui Republicii Moldova, Guvernului, Procuraturii Generale și Curții Supreme de Justiție.

În şedinţa plenară publică a Curţii, excepția de neconstituționalitate a fost susținută de către judecătorul Ghenadie Eremciuc. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Valeriu Kuciuk, șef al Serviciului reprezentare la Curtea Constituțională și organele de drept al Direcției generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dl Eduard Serbenco, viceministru al justiției. A. Circumstanţele litigiului principal

La 26 mai 2016, procurorul C.R. din Procuratura mun. Bălți a emis o ordonanță prin care a dispus încetarea urmăririi penale și clasarea procesului penal în privința lui I.G., învinuit de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 186 alin. (2) lit. c) și d) din Codul penal, în legătură cu împăcarea părților.

Prin Legea nr. 130 din 9 iunie 2016, care a intrat în vigoare din 15 iulie 2016, articolul 109 alin. (1) din Codul penal a fost completat în final cu textul „ dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie sau dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani ".

Prin ordonanța din 24 ianuarie 2017, procurorul C.C. din Procuratura mun. Bălți i-a înaintat acuzarea lui I.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 186 alin. (1) din Codul penal, ca urmare a sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane la 13 decembrie 2016.

La aceeași dată, I.G. a depus o cerere procurorului Procuraturii mun. Bălți, prin care a solicitat încetarea urmăririi penale, întrucât s-a împăcat cu partea vătămată. Printr-o ordonanță, procurorul C.C. din Procuratura mun. Bălți a respins cererea lui I.G., invocând că dispoziţiile art. 109 din Codul penal au fost modificate prin Legea nr. 130 din 9 iunie 2016 şi nu mai pot fi aplicate repetat, deoarece în ultimii cinci ani în privinţa sa a mai fost dispusă încetarea procesului penal ca rezultat al împăcării, pentru o infracţiune similară, de furt, comisă cu intenţie. Totodată, fapta care este incriminată lui I.G. a fost comisă la 13 decembrie 2016, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 130 din 9 iunie 2016.

Cauza penală de învinuire a lui I.G. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 186 alin. (1) din Codul penal a fost transmisă spre judecare Judecătoriei Bălți la 25 ianuarie 2017.

În cadrul ședinței preliminare din 16 februarie 2017, I.G. şi partea vătămată au depus cereri, prin care au solicitat încetarea procesului penal, întrucât ei s-au împăcat.

Prin încheierea din 30 martie 2017, instanţa de judecată a ridicat din oficiu excepția de neconstituționalitate a textului „ dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie sau dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani " din alineatul (1) al articolului 109 din Codul penal şi a remis sesizarea Curţii Constituţionale pentru soluţionare. B. Legislaţia pertinentă

Prevederile relevante ale Constituţiei (republicată în M.O., 2016, nr.78, art. 140) sunt următoarele: Articolul 22 Neretroactivitatea legii „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos."

Prevederile relevante ale Codului penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002 (republicat în M.O., 2009, nr. 72-74, art. 195) sunt următoarele: Articolul 2 Scopul legii penale „(1) Legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orânduirea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea şi securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. (2) Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvârșirii de noi infracţiuni." Articolul 10 Efectul retroactiv al legii penale „(1) Legea penală care înlătură caracterul infracțional al faptei, care ușurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situaţia persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvârșit faptele respective până la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. (2) Legea penală care înăspreşte pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate de săvârșirea unei infracţiuni nu are efect retroactiv." Articolul 109 Împăcarea „(1) Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, iar în cazul minorilor, şi pentru o infracţiune gravă, infracţiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea specială, precum şi în cazurile prevăzute de procedura penală, dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie sau dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani . (2) Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare. (3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, împăcarea se face de reprezentantei lor legali. Cei cu capacitate de exercițiu restrânsă se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de lege. (4) Împăcarea nu se aplică în cazul persoanelor care au săvârșit asupra minorilor infracţiuni prevăzute la art.171-175 1 , 201, 206, 208, 208 1 şi 208 2 ."

Prevederile relevante ale Codului de procedură penală nr.112-XV din 14 martie 2003 (republicat în M.O., 2013, nr. 248-251, art.699) sunt următoarele: Articolul 285 Încetarea urmăririi penale „(1) Încetarea urmăririi penale este actul de liberare a persoanei de răspunderea penală şi de finisare a acţiunilor procedurale, în cazul în care pe temei de nereabilitare legea împiedică continuarea acesteia. (2) Încetarea urmăririi penale are loc în cazurile de nereabilitare a persoanei, prevăzute la art. 275 pct. 4)-9) din prezentul cod, precum şi dacă există cel puţin una din cauzele prevăzute la art. 53 din Codul penal sau dacă se constată că: 1) plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată, a fost încheiată o tranzacție în cadrul procesului de mediere sau părțile s-au împăcat - în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în baza plângerii prealabile sau legea penală permite împăcarea; [...]" Articolul 286 Clasarea procesului penal „Clasarea procesului penal este actul de finalizare a oricăror acţiuni procesuale într-o cauză penală sau pe marginea unei sesizări cu privire la infracţiune. Clasarea procesului penal se dispune printr-o ordonanţă motivată a procurorului, din oficiu sau la propunerea organului abilitat, fie concomitent cu încetarea urmăririi penale sau scoaterea integrală de sub urmărirea penală, fie când în cauza penală nu este bănuit sau învinuit şi există una din circumstanţele prevăzute la art. 275 pct. 1)-3)." Articolul 391 Sentinţa de încetare a procesului penal „(1) Sentinţa de încetare a procesului penal se adoptă dacă: 1) lipseşte plângerea părţii vătămate, plângerea a fost retrasă sau părţile sau împăcat; [...]"

Prevederile relevante ale Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 7 Nici o pedeapsă fără lege „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate."

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate se referă la elemente şi principii cu valoare constituţională precum neretroactivitatea legii penale și principiul acțiunii legii.

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituție, controlul constituționalității legilor, în speță a Codului penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002, ține de competența Curții Constituționale. (1) Excepția este ridicată de către una din părți sau reprezentantul acesteia, sau de către instanţa de judecată din oficiu

Fiind ridicată din oficiu de către judecătorul Ghenadie Eremciuc în dosarul nr. 1-49/2017, aflat pe rolul Judecătoriei Bălți, sesizarea privind excepția de neconstituționalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul art. 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum și al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituțională. (2) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluționarea cauzei

Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

Curtea observă că deşi autorul excepției solicită controlul constituţionalităţii prevederilor „ dacă persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie sau dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani " din alineatul (1) al articolului 109 din Codul penal, în motivarea sesizării s-a referit, în esenţă, doar la textul „ în ultimii cinci ani " din norma contestată sub aspectul care vizează neaplicarea împăcării, dacă făptuitorul a mai beneficiat de ea în ultimii cinci ani.

Curtea acceptă argumentele autorului excepției de neconstituționalitate, potrivit cărora prevederile contestate sub aspectul menţionat supra urmează a fi aplicate la soluționarea cererii privind încetarea procesului penal în legătură cu împăcarea părților. (3) Nu există o hotărâre anterioară a Curții având ca obiect prevederile contestate

Curtea reţine că prevederile contestate nu au constituit anterior obiect al controlului constituţionalităţii.

Prin urmare, Curtea apreciază că sesizarea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Urmând jurisprudenţa sa anterioară, Curtea va aborda problema de constituţionalitate a prevederilor contestate, raportate la circumstanţele concrete ale litigiului principal, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul excepției, luând în considerare atât principiile consacrate în Constituţie şi în dreptul intern, cât şi cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare - Curtea Europeană ).

Curtea observă că autorul excepției a susținut că prevederile contestate sunt contrare articolelor 16, 22 și 54 din Constituţie.

Curtea relevă că prevederile constituționale cuprinse la articolele 16 și 54 nu au o semnificație autonomă și urmează a fi aplicate în combinație cu normele constituționale care garantează un drept fundamental. Mai mult, Curtea constată că autorul nu a invocat nici un argument care ar demonstra incidența normelor constituționale asupra prevederilor contestate.

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în excepţia de neconstituţionalitate, Curtea va opera cu prevederile articolului 22 din Constituţie.

Autorul excepției de neconstituționalitate susține că dispozițiile contestate încalcă prevederile articolului 22 din Constituţie, potrivit căruia: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos." 1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul acesteia susține că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile articolului 22 din Constituție, privind neretroactivitatea legii, deoarece prin Legea nr. 130 din 9 iunie 2016 a fost instituit un termen care are efect retroactiv.

Astfel, autorul excepţiei consideră că dispoziţiile contestate agravează situaţia persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni, contrar principiului neretroactivităţii legii, deoarece momentul de la care începe să curgă termenul „ în ultimii cinci ani " din alin. (1) al articolului 109 din Codul penal vizează procesele penale care au fost încetate ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci. 2. Argumentele autorităţilor

În opinia sa scrisă, Parlamentul a susținut că reglementarea conținutului instituției împăcării ține de competența exclusivă a legiuitorului, care, în considerarea politicii sale penale, poate condiționa producerea efectelor împăcării de anumite circumstanțe. Astfel, Parlamentul menționează că noile condiții cu privire la împăcare instituite prin dispozițiile contestate se referă doar la situațiile când împăcarea urmează a fi încheiată pentru infracțiunile săvârșite după intrarea în vigoare a Legii nr.130 din 9 iunie 2016.

Totodată, Parlamentul a menționat că principiul neretroactivității legii, garantat de art. 22 din Constituție, nu este aplicabil dispozițiilor contestate, deoarece completările operate prin legea menționată supra nu au incriminat fapte noi, nu au modificat componența infracțiunilor şi nici nu au înăsprit pedepsele pentru acțiunile săvârșite anterior intrării în vigoare a acesteia. În final, Parlamentul a susţinut că dispozițiile contestate sunt previzibile pentru destinatarul legii penale.

În opinia Președintelui Republicii Moldova se menționează că norma contestată nu aduce atingere art. 22 din Constituţie. Or, având în vedere că Legea nr. 130 din 9 iunie 2016 nu stabilește că dispozițiile criticate urmează a fi aplicate retroactiv, textul criticat de autorul excepției se aplică doar pentru faptele săvârșite în viitor, adică pentru cazurile de împăcare înregistrate după intrarea în vigoare a acestei legi.

În opinia prezentată de Guvern se menționează că textul „ în ultimii cinci ani " din alin. (1) al art. 109 din Codul penal nu încalcă art. 22 din Constituţie şi urmează a fi aplicat doar pentru situațiile apărute după intrarea în vigoare a Legii nr. 130 din 9 iunie 2016. În acest sens, Guvernul susține că efectul legii în timp este ghidat de principiul acțiunii legii, potrivit căruia legea se aplică tuturor faptelor săvârșite în timpul în care se află în vigoare, are eficiență deplină și continuă din momentul intrării în vigoare și până la abrogarea ei.

În opinia Procuraturii Generale, deşi norma contestată stabileşte restricții la exercitarea dreptului la împăcare, aceasta nu contravine principiilor constituţionale. Având în vedere numărul excesiv al cauzelor penale încetate, în care figurau unele şi aceleași persoane, pentru care comiterea anumitor categorii de infracțiuni a devenit o îndeletnicire, a fost necesară completarea instituției împăcării cu condiții suplimentare pentru a înlătura carențele constatate în practică de către organele de urmărire penală și instanțele de judecată la aplicarea acestei instituții şi pentru a asigura realizarea eficientă a scopului legii penale, astfel încât să fie exclus abuzul de instituția împăcării. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale

Articolul 22 din Constituție garantează principiul neretroactivității legii, potrivit căruia nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos.

Acelaşi principiu este consacrat și de actele internaționale în domeniul drepturilor omului la care Republica Moldova este parte, precum Declarația Universală a Drepturilor Omului [art.11], Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice [art. 15].

Articolul 7 din Convenţia Europeană cu denumirea marginală „Nici o pedeapsă fără lege" consacră, de asemenea, principiul neretroactivităţii legii penale. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că articolul 7 din Convenţie nu se limitează numai la interzicerea aplicării retroactive a legii penale în detrimentul unui acuzat ( Del Río Prada v. Spania , [MC] hotărâre din 21 octombrie 2013, § 78); Welch v. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord , hotărâre din 9 februarie 1995, § 36; Jamil v. Franţa , hotărâre din 8 iunie 1995, § 35). Acesta consacră, de o manieră mai generală, şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei ( nullum crimen, nulla poena sine lege ) ( Kokkinakis v. Grecia , hotărâre din 25 mai 1993, §52). Pe lângă interzicerea în special a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, acesta mai prevede şi principiul conform căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu prin analogie ( Coëme şi alţii v. Belgia , hotărâre din 22 iunie 2000 § 145; Başkaya şi Okçuoğlu v. Turcia [MC], hotărâre din 8 iulie 1999, §§ 42‑43).

Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul neretroactivităţii legii penale derivă din cel al legalităţii, care reprezintă o caracteristică a statului de drept ( HCC nr. 6 din 16 aprilie 2015, § 78 ) și urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la adâncirea securităţii juridice, a certitudinii în raporturile interumane. Principala valoare a ordinii de drept constă în posibilitatea oferită fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite ( HCC nr. 32 din 29 octombrie 1998 ).

În acelaşi timp, Curtea menţionează că efectul legii în timp este ghidat de principiul acțiunii legii, potrivit căruia legea se aplică tuturor faptelor în timpul în care se află în vigoare, are eficienţă deplină şi continuă din momentul intrării în vigoare şi până la abrogarea ei. Legea nu se aplică faptelor săvârșite înainte de intrarea ei în vigoare, adică nu are efect retroactiv. Ea dispune numai pentru prezent şi viitor şi nu are efecte juridice pentru trecut ( HCC nr. 32 din 29 octombrie 1998 ). 3.2. Aplicarea principiilor enunțate în prezenta cauză

Curtea subliniază că incriminarea faptelor în legile penale, stabilirea pedepsei pentru ele, precum şi alte reglementări , se întemeiază pe raţiuni de politică penală. Astfel, legea penală constituie un ansamblu de reguli juridice, formulate într-o manieră clară , concisă și precisă ( HCC nr. 21 din 22 iulie 2016, § 54 ).

Curtea observă că legiuitorul a reglementat în Codul penal cauzele care înlătură răspunderea penală pentru anumite infracţiuni, de regulă cu un grad redus de pericol social.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 109 din Codul penal şi constituie una din cauzele care înlătură răspunderea penală.

Astfel, prin faptul că înlătură răspunderea penală, împăcarea părților determină statul să renunțe la dreptul său suveran de a condamna public, în numele legii, faptele infracţionale şi persoanele care le-au săvârșit, în favoarea compromisului părților, reparării prejudiciului cauzat și a principiului economiei procesuale.

Curtea relevă că, prin derogare de la regula generală de a urmări și pedepsi penal persoanele care au săvârșit infracțiuni, statul a urmărit realizarea justiției restaurative în privința inculpaților care îndeplinesc condițiile împăcării. Din cele menționate, Curtea observă că instituția împăcării a fost instituită de legiuitor în calitate de mijloc de corectare şi reeducare a inculpatului, alternativ pedepsei penale.

Curtea menţionează că, în vederea realizării scopului legii penale de prevenire a săvârşirii unor noi infracţiuni [art. 2 alin. (2) din Codul penal], legiuitorul poate condiționa exercitarea dreptului părților de a se împăca în cadrul procesului penal. Or, acest drept nu poartă un caracter absolut şi poate fi supus unor limitări.

În acest sens, Curtea constată că prin Legea nr. 130 din 9 iunie 2016, în vigoare din 15 iulie 2016, conţinutul instituției împăcării a fost substanțial reconsiderat faţă de prevederile anterioare ale art. 109 alin. (1) din Codul penal, prin instituirea unor noi condiții privind funcționarea instituției în cauză.

Astfel, Curtea observă că din conținutul art. 109 din Codul penal rezultă că împăcarea părților poate fi încheiată doar în cazul îndeplinirii cumulative a anumitor condiții. Una dintre condițiile încheierii împăcării penale este ca legea să prevadă în mod expres posibilitatea împăcării pentru fapta săvârșită. În acest sens, ținând cont de gravitatea infracțiunii, art. 109 alin. (1) şi alin. (4) din Codul penal permite împăcarea părților pentru o infracțiune uşoară sau mai puţin gravă , iar în cazul minorilor şi pentru o infracţiune gravă . Totodată, în funcție de clasificarea infracțiunilor, împăcarea este permisă doar pentru infracțiunile prevăzute la capitolele II-VI din Partea specială și este interzisă persoanelor care au săvârșit asupra minorilor infracţiuni prevăzute la art. 171-175 1 , 201, 206, 208, 208 1 şi 208 2 din Codul penal.

De asemenea, Curtea menţionează că împăcarea este bilaterală , deoarece este realizată între bănuit, învinuit, inculpat și partea vătămată. Totodată, ea trebuie exprimată în mod personal , prin urmare împăcarea operează doar in personam , înlăturând răspunderea penală numai faţă de acel bănuit, învinuit, inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Alte condiții de formă ale împăcării stabilesc că aceasta nu trebuie dedusă din anumite situații sau împrejurări, presupunând un acord explicit şi clar prin care părțile consimt în mod liber asupra soluționării conflictului penal.

La fel, împăcarea nu poate fi valabilă decât dacă este: 1) totală , deoarece vizează atât latura penală, cât şi civilă a cauzei; 2) definitivă , deoarece atrage imposibilitatea procesuală de a relua conflictul; 3) necondiționată , conflictul dintre părţi încetând fără a impune îndeplinirea anumitor condiții.

Totodată, în conformitate cu noile cerinţe instituite prin Legea nr. 130 din 9 iunie 2016, împăcarea poate fi încheiată dacă: 1) persoana nu are antecedente penale pentru infracţiuni similare comise cu intenţie ; sau, 2) dacă în privinţa sa nu a mai fost dispusă încetarea procesului penal, ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie în ultimii cinci ani.

Astfel, cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că interdicția împăcării repetate stabilită la art. 109 alin. (1) din Codul penal se întemeiază pe considerarea faptului că în ultimii cinci ani în privința persoanei a mai fost dispusă încetarea procesului penal ca rezultat al împăcării, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie.

Curtea observă că această ultimă condiţie nu vizează infracţiunile comise anterior , ci se aplică doar în privinţa împăcării părţilor în cadrul proceselor penale pentru infracțiunile săvârşite după intrarea în vigoare a Legii nr. 130 din 9 iunie 2016 , iar termenul de cinci ani fiind o cerinţă pentru aplicarea împăcării în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni. Totodată, prevederile acestei legi produc efecte in integrum pentru toate persoanele care întrunesc condiţiile de aplicare a împăcării de la momentul intrării în vigoare a legii.

De asemenea, Curtea observă că prin instituirea termenului de cinci ani în cadrul căruia împăcarea penală nu poate fi încheiată dacă anterior a existat o împăcare, în temeiul căreia a fost dispusă încetarea procesului penal în privinţa persoanei, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie, legiuitorul nu a operat modificări în legea penală cu privire la conținutul unei infracțiuni sau pedepse , dar a instituit condiții suplimentare la încheierea împăcării . Astfel, simpla reglementare a unui termen în care persoana nu poate beneficia de instituţia împăcării nu are caracterul formulării unei legi nefavorabile, ci are semnificația de a institui doar un cadru legal pentru atingerea scopului legii penale de prevenire a săvârşirii unor noi infracţiuni. Or, statul are o largă marjă de apreciere în alegerea măsurilor necesare pentru combaterea criminalității.

Astfel, nu există nici un dubiu că persoana în privința căreia în ultimii cinci ani a fost dispusă încetarea procesului penal ca rezultat al împăcării va putea să prevadă că, în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni după ce au fost operate modificări la art. 109 alin. (1) din Codul penal, va fi imposibilă încheierea unei noi împăcări. Or, potrivit jurisprudenței Curții Europene, cerința clarității legii penale este asigurată atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acesteia din însuşi textul său, la nevoie cu ajutorul interpretării normei de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, precum şi faptul că principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă ( Cantoni v. Franța , [MC], hotărâre din 15 noiembrie 1996, §§ 29 şi 35; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni v. România , hotărâre din 24 mai 2007, §§ 33-34 şi 35; Sud Fondi - S.R.L. şi alţii v. Italia , hotărâre din 20 ianuarie 2009, §§ 107-109).

În egală măsură, Curtea constată că dispoziţiile contestate nu se aplică retroactiv, în sensul articolului 22 din Constituţie, deoarece noile reglementări ale art. 109 alin. (1) din Codul penal se aplică conform principiului acțiunii legii penale, care presupune aplicarea legii tuturor infracţiunilor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare.

Mai mult, împăcările încheiate în ultimii cinci ani până la momentul intrării în vigoare a modificărilor operate de legiuitor constituie, de facto , fapte care s-au produs şi trebuie luate în considerare de organele de urmărire penală sau instanţele judecătoreşti la aplicarea instituției împăcării sub imperiul legii noi. De altfel, în hotărârea Achour v. Franța din 29 martie 2006, ale cărei raționamente sunt valabile şi se aplică mutatis mutandis şi în prezenta cauză, Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că practica de a lua în considerare evenimentele desfășurate în trecut trebuie distinsă de noțiunea aplicării retroactive a legii, stricto sensu .

În concluzie, Curtea reţine că prin instituirea unui termen de cinci ani în cadrul căruia împăcarea penală nu poate fi încheiată dacă anterior a existat o împăcare, în temeiul căreia a fost dispusă încetarea procesului penal în privinţa persoanei, pentru infracţiuni similare comise cu intenţie, nu se aduce atingere dispoziţiilor articolului 22 din Constituție, privind neretroactivitatea legii. Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. a) şi e), şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE : 1. Se respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de către dl Ghenadie Eremciuc, judecător în cadrul Judecătoriei Bălți, în dosarul nr.1-49/2017, pendinte la Judecătoria Bălți. 2. Se recunoaște constituțional textul „ în ultimii cinci ani " din alineatul (1) al articolului 109 din Codul penal al Republicii Moldova nr. 985-XV din 18 aprilie 2002. 3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova. Preşedinte Tudor PANȚÎRU Chişinău, 21 septembrie 2017 HCC nr. 27 Dosarul nr. 48g/2017