Hotărâre nr. 15 din 17.05.2016

La originea cauzei se află excepţia de neconstituţionalitate a sintagmelor „locuinţele de serviciu" din articolul 5 alin. (2) şi „cu excepţia locuinţelor de serviciu" din articolul 17 alin. (1) din Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993, ridicată de avocatul Constantin Lazar în dosarul nr.3-153/2016, aflat pe rolul Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău.

Sesizarea a fost depusă la Curtea Constituţională la 14 aprilie 2016 de către judecătorul Andrei Niculcea din cadrul Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) şi g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016, precum şi al Regulamentului privind procedura de examinare a sesizărilor depuse la Curtea Constituţională.

Autorul excepţiei a pretins că prevederile contestate, prin care se interzice transmiterea în proprietate privată a locuințelor de serviciu, contravin dispozițiilor articolelor 1 alin. (3), 4 alin.(2), 7, 9, 15, 16, 18, 20, 46 şi 54 din Constituţie.

Prin decizia Curţii Constituţionale din 29 aprilie 2016 sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate a fost declarată admisibilă, fără a prejudeca fondul cauzei.

În procesul examinării sesizării, Curtea Constituţională a solicitat opinia Parlamentului, Preşedintelui Republicii Moldova şi a Guvernului.

În şedinţa plenară publică a Curţii, excepţia de neconstituţionalitate a fost susţinută de către avocatul Constantin Lazar, autorul excepţiei de neconstituţionalitate. Parlamentul a fost reprezentat de către dl Sergiu Bivol, şef de secţie în cadrul Direcţiei generale juridice a Secretariatului Parlamentului. Guvernul a fost reprezentat de către dna Dorina Cebotarean, director adjunct al Agenţiei Proprietății Publice.

Demersurile au fost respinse pe motiv că nu mai există temei legal pentru privatizarea locuințelor de serviciu, deoarece prin Legea nr. 278 din 7 decembrie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative au fost modificate articolele 5 şi 17 din Legea privatizării fondului de locuinţe, fiind interzisă privatizarea locuinţelor de serviciu începând cu 11 ianuarie 2013.

La 16 octombrie 2015, petiţionarii, nefiind de acord cu decizia menţionată, au depus la Judecătoria Buiucani, mun. Chişinău, în procedura contenciosului administrativ o cerere de chemare în judecată împotriva Ministerului Justiţiei şi a intervenientului accesoriu, Departamentul Instituţiilor Penitenciare, solicitând obligarea Ministerului Justiției să emită actul administrativ, care să le permită să privatizeze apartamentele de serviciu.

La 5 aprilie 2016, avocatul acestora, Constantin Lazar, a solicitat ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate a unor prevederi din art. 5 alin. (2) şi art. 17 alin. (1) din Legea privatizării fondului de locuinţe, invocând faptul că prin modificările operate la această lege la 7 decembrie 2012 se aduce atingere prevederilor Constituţiei, precum şi tratatelor internaţionale în domeniul drepturilor omului.

Prin încheierea din 7 aprilie 2016, instanţa de judecată a dispus ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate şi transmiterea sesizării în adresa Curţii Constituţionale pentru soluţionare.

Prevederile relevante ale Legii privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993 (republicată în M.O., ediţie specială din 27 iunie 2006) sunt următoarele: „ Art.1. - (1) Privatizarea fondului de locuinţe este un proces de înstrăinare, efectuat de organele puterii de stat, a fondului de locuinţe aparținând statului, organizaţiilor obşteşti, asupra cărora statul şi-a declarat dreptul de proprietate, altor asociaţii şi întreprinderi cooperatiste de stat, construite din contul mijloacelor alocate din bugetul de stat, în proprietate privată cetăţenilor Republicii Moldova şi asociaţiilor acestora (societăţi pe acţiuni şi societăţi economice, alte societăţi), pentru satisfacerea necesităţilor în locuinţe şi formarea unor stăpâni reali prin dreptul de a dispune liber de proprietatea imobiliară. (2) Prin fondul de locuinţe în prezenta lege se subînţeleg imobilele şi spaţiile locative din construcţiile care aparţin statului, indiferent de apartenenţa departamentală, locuinţele sovhozurilor şi ale altor întreprinderi agricole de stat, inclusiv cele reorganizate după punerea în aplicare a Legii cu privire la privatizare, precum şi locuinţele construite din contul mijloacelor de stat de către întreprinderile şi organizaţiile cu alte tipuri de proprietate." [...] „ Art.5. - (1) Cetăţenilor Republicii Moldova le pot fi vândute sau transmise cu titlu gratuit în proprietate privată în special locuinţele în care aceştia trăiesc şi care aparţin fondului de stat şi celui public asupra căruia statul şi-a declarat dreptul de proprietate, precum şi în imobilele ce aparţin unităţilor, indiferent dacă aceste unităţi sînt incluse în listele de privatizare. (2) Nu pot fi vândute sau transmise cu titlu gratuit în proprietate privată imobilele care se află în oraşele militare de tip închis, căminele, locuinţele de serviciu, locuinţele avariate şi ireparabile, casele ce urmează a fi demolate, cantoanele şi alte construcţii care se află la balanţa sau în proprietatea fondului forestier de stat. [...]" „ Art.17. - (1) Locuinţele de stat şi departamentale, cu excepţia locuinţelor de serviciu, se transmit, în limita normelor prezentei legi, în proprietate privată: [...]."

Prevederile relevante ale Legii nr.278 din 7 decembrie 2012 pentru modificarea şi completarea unor acte legislative (M.O., 2013, nr. 6-9, art. 32) sunt următoarele: „ Art. II. - Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993 (republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, ediţie specială din 27 iunie 2006), cu modificările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: 1. La articolul 5 alineatul (2), textul „(ai căror locatari au lucrat mai puţin de 10 ani la unitatea respectivă)" se exclude. 2. La articolul 17 alineatul (1), în partea introductivă, după cuvintele „de stat şi departamentale" se introduce textul, „cu excepţia locuinţelor de serviciu,". Art. III. - Cererile privind privatizarea locuinţelor de serviciu depuse în conformitate cu art.11 alin.(1) din Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993 până la data intrării în vigoare a prezentei legi vor fi examinate potrivit cadrului legal în vigoare la momentul depunerii."

Prevederile relevante ale Legii nr.75 din 30 aprilie 2015 cu privire la locuinţe ( M.O., 2015, nr.131-138, art.249) sunt următoarele: Articolul 4 Noţiuni principale „În sensul prezentei legi, următoarele noţiuni principale semnifică: [...] locuinţă de serviciu - locuinţă acordată în locaţiune, în condiţiile legii, unor categorii de persoane pe perioada exercitării de către acestea a atribuţiilor funcţionale; [...]." Articolul 21 Locuinţele de serviciu „(1) Locuinţele de serviciu se acordă persoanelor şi membrilor familiilor lor dacă nu deţin o locuinţă în proprietate în aceeaşi unitate administrativ-teritorială la momentul încheierii contractului de locaţiune. Obţinerea de către persoană a altei locuinţe constituie temei pentru rezilierea contractului de locaţiune. (2) Lista funcţiilor şi profesiilor ce oferă dreptul de a primi locuinţă de serviciu este stabilită de către Guvern, dacă legislaţia nu prevede altfel. (3) Folosirea locuinţelor de serviciu se efectuează în temeiul contractului de locaţiune încheiat în condiţiile cap. VIII. (4) Dacă după expirarea termenului de valabilitate a contractului de muncă raporturile de muncă între angajator şi locatar au fost prelungite prin alt contract de muncă, locatarului locuinţei de serviciu i se păstrează dreptul de a prelungi termenul de valabilitate a contractului de locaţiune pe durata noului contract de muncă. [...] (7) Locuinţele de serviciu construite sau procurate din sursele bugetelor de stat sau locale nu pot fi înstrăinate sau trecute la alt tip de locuinţe . [...]." Articolul 22 Evacuarea din locuinţele de serviciu „(1) După expirarea termenului de valabilitate a contractului de locaţiune a locuinţei de serviciu, locatarul şi membrii familiei sale, precum şi foştii membri ai familiei trebuie să elibereze locuinţa în termen de până la 3 luni, în caz contrar ei urmează să fie evacuaţi pe cale judiciară. [...]."

Prevederile relevante ale Protocolului nr. 1 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997) sunt următoarele: Articolul 1 Protecţia proprietăţii „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor." ÎN DREPT

Din conţinutul sesizării privind excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că aceasta vizează, în esenţă, procesul de privatizare a locuinţelor de serviciu.

Astfel, excepţia de neconstituţionalitate se referă la un ansamblu de elemente şi principii cu valoare constituţională conexe, precum dreptul la o locuință de serviciu și dreptul la proprietate privată și garanțiile acesteia. ADMISIBILITATEA

Prin decizia sa din 29 aprilie 2016, Curtea a verificat întrunirea următoarelor condiţii de admisibilitate: (1) Obiectul excepţiei intră în categoria actelor cuprinse la articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie

În conformitate cu articolul 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, controlul constituţionalităţii legilor, în speţă a Legii privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993, ţine de competenţa Curţii Constituţionale. (1) Excepţia este ridicată de către una din părţi sau reprezentantul acesteia, sau indică faptul că este ridicată de către instanţa de judecată din oficiu

Fiind ridicată de către avocatul Constantin Lazar în dosarul nr.3-153/2016, care se află pe rolul Judecătoriei Buiucani, mun. Chişinău, sesizarea privind excepţia de neconstituţionalitate este formulată de subiectul abilitat cu acest drept, în temeiul articolului 135 alin. (1) lit. a) și g) din Constituţie, astfel cum a fost interpretat prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 9 februarie 2016. (2) Prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei

Curtea reţine că prerogativa de a soluţiona excepţiile de neconstituţionalitate, cu care a fost învestită prin articolul 135 alin.(1) lit. g) din Constituţie, presupune stabilirea corelaţiei dintre normele legislative şi textul Constituţiei, ţinând cont de principiul supremaţiei acesteia şi de pertinenţa prevederilor contestate pentru soluţionarea litigiului principal în instanţele de judecată.

Curtea observă că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie sintagmele „locuinţele de serviciu" din art. 5 alin. (2) şi „ cu excepţia locuinţelor de serviciu" din art. 17 alin. (1) din Legea privatizării fondului de locuinţe.

Curtea acceptă argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate, potrivit cărora prevederile contestate urmează a fi aplicate la soluţionarea cauzei, deoarece sub imperiul acestora s-au născut raporturi juridice care continuă să producă efecte şi sunt determinante pentru soluţionarea chestiunii privind privatizarea locuinţelor de serviciu. (3) Nu există o hotărâre anterioară a Curţii având ca obiect prevederile contestate

Curtea reţine că prevederile contestate nu au constituit anterior obiectul controlului constituţionalităţii.

Prin urmare, Curtea notează că excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi respinsă ca inadmisibilă şi nu există nici un alt temei de sistare a procesului, în conformitate cu prevederile articolului 60 din Codul jurisdicţiei constituţionale.

Urmând jurisprudenţa sa anterioară, Curtea va aborda problema de constituţionalitate a prevederilor contestate, raportate la circumstanţele concrete ale litigiului principal, prin prisma normelor constituţionale invocate de autorul excepţiei, luând în considerare atât principiile consacrate în Constituţie şi în dreptul intern, cât şi cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în continuare - Curtea Europeană ).

Dispozițiile articolelor 1 alin. (3), 4 alin. (2), 7, 15, 18 şi 20 din Constituţie, fiind irelevante în raport cu normele contestate, nu vor fi aplicate.

Astfel, pentru a elucida aspectele abordate în sesizare, Curtea va opera cu prevederile articolului 46 combinat cu articolele 16 și 54 din Constituţie.

Autorul excepției de neconstituţionalitate consideră că normele contestate încalcă articolul 46 din Constituţie, care prevede: „(1) Dreptul la proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sînt garantate. [...]."

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă articolul 16 din Constituţie, potrivit căruia: „(1) Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului. (2) Toţi cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau de origine socială."

La fel, autorul pretinde că dispozițiile legale contravin articolului 54 din Constituţie, care prevede: „(1) În Republica Moldova nu pot fi adoptate legi care ar suprima sau ar diminua drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului. (2) Exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrângeri decât celor prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului internaţional şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale, integrităţii teritoriale, bunăstării economice a ţării, ordinii publice, în scopul prevenirii tulburărilor în masă şi infracţiunilor, protejării drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane, împiedicării divulgării informaţiilor confidenţiale sau garantării autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. (3) Prevederile alineatului (2) nu admit restrângerea drepturilor proclamate în articolele 20-24. (4) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii." 1. Argumentele autorului excepţiei de neconstituţionalitate

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul a pretins că modificările operate prin Legea nr. 278 din 7 decembrie 2012 în articolele 5 alin. (2) şi 17 alin. (1) din Legea privatizării fondului de locuinţe aduc atingere prevederilor constituţionale şi tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte, deoarece persoanele cărora le-au fost acordate locuinţe de serviciu sunt lipsite de dreptul de a privatiza acest spaţiu locativ. Astfel, în viziunea autorului excepţiei, normele criticate încalcă dreptul de proprietate și nu sunt proporționale.

De asemenea, autorul excepţiei a pretins că se creează o situaţie de discriminare a cetăţenilor, care nu mai au dreptul să privatizeze locuinţele de serviciu, chiar dacă ei au avut acest drept până la 11 ianuarie 2013 şi continuă să locuiască în prezent în aceste locuinţe de serviciu. Totodată, autorul susţine că, spre deosebire de locuinţele de serviciu, apartamentele de stat şi cele departamentale pot fi privatizate.

Potrivit autorului excepţiei, cetăţenii nu au fost informaţi asupra faptului că ei vor fi lipsiţi, pe viitor, de dreptul de a privatiza locuinţele de serviciu şi nu li s-a acordat un timp suficient pentru exercitarea drepturilor, pe care le-au deţinut anterior, contrar principiilor previzibilităţii şi accesibilităţii legii. 2. Argumentele autorităţilor

În viziunea Preşedintelui Republicii Moldova, prevederile contestate nu depăşesc cadrul constituţional. În particular, legea corespunde tuturor criteriilor de calitate, iar intervenţia legiuitorului se înscrie în limitele admisibile ale articolului 54 din Constituţie, deoarece prevederile contestate sunt prevăzute de lege şi sunt necesare în interesele securităţii naţionale şi bunăstării economice a ţării.

Totodată, Preşedintele Republicii Moldova a susţinut că limitarea dreptului de a privatiza locuinţele de serviciu prin operarea modificărilor în Legea privatizării fondului de locuinţe nu poate fi privită ca o încălcare a articolelor 46 şi 54 din Constituţie, întrucât acestea nu au un caracter absolut. Astfel, deşi persoanele aveau dreptul de a privatiza locuinţa de serviciu, nedepunerea cererii pentru valorificarea dreptului poate fi considerată ca neîndeplinirea unei condiţii prevăzute de lege. Respectiv, nu poate fi pusă în discuţie speranţa legitimă de a dobândi un drept de proprietate.

În opinia sa scrisă, Parlamentul a menţionat că încetarea procesului de privatizare a locuinţelor de serviciu nu constituie o încălcare a dreptului la locuinţă, şi anume a dreptului la proprietate, deoarece este rezultatul opţiunii legiuitorului şi are la bază exercitarea dreptului pe care statul îl are de a decide asupra bunurilor aflate în proprietatea sa.

De asemenea, Parlamentul a susţinut că procesul de privatizare a locuinţelor de serviciu a fost în vigoare pe parcursul a 20 de ani, prevederile Legii privatizării fondului de locuinţe fiind accesibile, prin urmare, a fost posibil ca persoanele care întruneau condiţiile legii să perfecteze actele necesare pentru obţinerea dreptului de proprietate până la 11 ianuarie 2013, data la care au intrat în vigoare modificările la Legea nr. 1324-XII din 10 martie 1993.

Potrivit Guvernului, invocarea de către autor a încălcării prevederilor constituționale prin excluderea dreptului de privatizare a locuinţelor de serviciu este nejustificată, în măsura în care dobândirea dreptului de proprietate privată asupra locuinţelor, ca urmare a procesului de privatizare, nu este un drept fundamental.

De asemenea, Guvernul a menționat că la elaborarea şi adoptarea actului legislativ autorităţile publice au asigurat respectarea principiilor transparenţei şi publicităţii, iar scopul acestor modificări are ca esenţă definitivarea conceptului locuinţei de serviciu. 3. Aprecierea Curţii 3.1. Principii generale

Curtea menționează că art. 9 din Constituție consacră existența proprietății private asupra bunurilor materiale și intelectuale, iar potrivit art. 46 din Constituție, dreptul la proprietatea privată este garantat.

Curtea reține că proprietatea privată consacră dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege .

Curtea relevă că articolul 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană consacră dreptul la respectarea bunurilor.

Astfel, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general.

Curtea reţine că în calitate de „bun", protejat de art.46 din Constituţie și de articolul 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană, poate fi recunoscut orice element al activului patrimonial al persoanei, care are valoare economică.

Totodată, Curtea menționează că fosta Comisie a decis că nu pot fi considerate bunuri care să intre în domeniul de aplicare al art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană acele valori patrimoniale cu privire la care reclamantul nu poate pretinde că ar avea cel puțin „ o speranță legitimă " de a le putea concretiza (a se vedea cauza Mayer și alții vs. Germania din 4 martie 1996). Totodată, în cauza Kopecky vs. Slovacia din 28 septembrie 2004, Curtea Europeană a statuat că o creanță poate fi considerată drept o „ valoare patrimonială ", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu, o dispoziție legală, sau dacă existența este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

De asemenea, Curtea reține și jurisprudența Curții Europene, care prevede că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaște dreptul de a deveni proprietarul unui bun, aplicându-se doar față de bunurile actuale (cauza Lupuleț vs. România), și nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun (cauza Linde vs. Suedia ).

Astfel, Curtea subliniază că atât art. 46 din Constituţie, cât și art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană nu garantează dreptul de a deveni proprietarul unui bun și sunt limitate în efectivitatea lor prin faptul că recunosc doar dreptul actual, nu şi dreptul de a obţine proprietatea unui bun.

Curtea relevă că dreptul de proprietate nu poate fi privit ca un drept absolut. Astfel, legislatorul poate institui o ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate, cu condiția ca aceasta să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop care să servească interesului general şi să fie proporţională scopului urmărit.

Curtea reține că instituirea unei măsuri legislative trebuie să fie justificată de un scop legitim, în așa fel încât să păstreze un just echilibru între drepturile şi interesele tuturor participanţilor care se află în situaţii identice, fără privilegii şi fără discriminări, respectându-se astfel principiul constituțional al egalităţii şi nediscriminării.

Totodată, Curtea relevă că diferite categorii de persoane, aflate în situații deosebite, pot fi supuse unui tratament diferit, în funcție de obiectivul urmărit de legiuitor, fără ca aceste măsuri să contravină prevederilor art.16 din Constituție. 3.2. Aplicarea principiilor la examinarea cauzei

Curtea reține că spaţiul locativ poate fi obiect al dreptului de proprietate. Prevederile ce reglementează dreptul la locuinţă sunt cuprinse în Legea nr. 75 din 30 aprilie 2015 cu privire la locuințe.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea cu privire la locuințe, statul asigură dreptul persoanelor la locuinţe sociale, de serviciu, de manevră, de tip cămin, hotel-azil, cu statut special (de protocol), conform criteriilor stabilite de prezenta lege, în limita locuinţelor disponibile.

Curtea constată că, potrivit prevederilor Legii cu privire la locuințe, locuinţele de serviciu fac parte din categoriile locuințelor acordate de stat, în condiţiile legii, și sunt folosite pentru domicilierea unor categorii de persoane pe perioada exercitării de către acestea a atribuţiilor funcţionale.

Articolul 21 alin. (3) din Legea cu privire la locuințe stabilește că folosirea locuinţelor de serviciu se efectuează în temeiul contractului de locaţiune, iar potrivit art. 22 alin. (1), după expirarea termenului de valabilitate a contractului de locaţiune, locatarul şi membrii familiei sale, precum şi foştii membri ai familiei trebuie să elibereze locuinţa în termen de până la 3 luni, în caz contrar ei urmează să fie evacuaţi pe cale judiciară.

Prin urmare, Curtea reține că locuințele de serviciu, prin natura lor, nu sunt destinate înstrăinării către locatari, având o destinație specială potrivit legii . Locuințele de serviciu se atribuie spre utilizare, în mod exclusiv, angajaților și membrilor familiilor lor în perioada exercitării de către aceștia a atribuțiilor funcționale, potrivit prevederilor legale.

În acest sens, Curtea reiterează că folosirea locuinţelor de serviciu se află în strânsă legătură cu existenţa raporturilor de muncă între angajați şi proprietarii acestor locuințe și durează atât timp cât există relaţiile de muncă.

Prin adoptarea Legii privatizării fondului de locuințe nr. 1324-XII din 10 martie 1993, legislatorul a instituit o modalitate specifică de dobândire în proprietate privată a locuințelor din proprietatea publică.

Astfel, Legea nr. 1324-XII din 10 martie 1993 defineşte privatizarea ca un proces de înstrăinare, efectuat de organele puterii de stat, a fondului de locuinţe aparținând statului, organizaţiilor obşteşti, asupra cărora statul şi-a declarat dreptul de proprietate, altor asociaţii şi întreprinderi cooperatiste de stat, construite din contul mijloacelor alocate din bugetul de stat, în proprietate privată cetăţenilor Republicii Moldova şi asociaţiilor acestora (societăţi pe acţiuni şi societăţi economice, alte societăţi).

Curtea menţionează că Legea privatizării fondului de locuințe stabileşte principiile şi condiţiile de bază de privatizare a fondului de locuinţe.

Potrivit art. 5 alin. (1) din legea menţionată supra, cetăţenilor Republicii Moldova le pot fi vândute sau transmise cu titlu gratuit în proprietate privată, în special, locuinţele în care aceştia trăiesc şi care aparţin fondului de stat şi celui public asupra căruia statul şi-a declarat dreptul de proprietate.

Totodată, Curtea subliniază că legislatorul are prerogativa de a reglementa regimul privatizării în funcție de diferite categorii de locuințe. Astfel, prevederile art.5 alin. (2) din Legea privatizării fondului de locuințe, modificate prin Legea nr.278 din 7 decembrie 2012, dispun că nu pot fi vândute sau transmise cu titlu gratuit în proprietate privată imobilele care se află în oraşele militare de tip închis, căminele, locuinţele de serviciu , locuinţele avariate şi ireparabile, casele ce urmează a fi demolate, cantoanele şi alte construcţii care se află la balanţa sau în proprietatea fondului forestier de stat.

În acest sens, Curtea observă că și art. 21 alin.(7) din Legea cu privire la locuințe stabileşte că locuinţele de serviciu construite sau procurate din sursele bugetelor de stat sau locale nu pot fi înstrăinate sau trecute la alt tip de locuinţe.

Din prevederile legale menționate, Curtea conchide că locuințele de serviciu se înscriu în categoriile de locuințe care, prin regimul lor, sunt excluse din fondul locativ pasibil de privatizare.

Curtea reține că dreptul de a privatiza locuințele de serviciu nu este un drept garantat de Constituție, iar legislatorul este liber să aleagă, în funcție de politica statului și de resursele financiare, care sunt măsurile aplicabile bunurilor aflate în proprietatea sa.

Astfel, Curtea relevă că excluderea locuințelor de serviciu din fondul locativ ce poate fi privatizat nu poate fi apreciată ca o încălcare a art. 46 din Constituție, întrucât locuințele de serviciu nu constituie un „bun actual", adică un bun aflat în patrimoniul angajatului. Or, „speranța legitimă" cu privire la un „bun" nu poate fi invocată ca „valoare patrimonială".

În ceea ce privește alegațiile autorului excepţiei despre discriminarea persoanelor care nu mai au dreptul să privatizeze locuințele de serviciu după intrarea în vigoare a modificărilor operate, Curtea conchide că măsurile instituite de stat nu contravin principiului egalităţii, întrucât acestea sunt aplicate uniform, fără nici o distincție. În același timp, dispoziţiile anterioare ale legii, care permiteau privatizarea locuințelor de serviciu, au fost aplicabile timp de 20 ani, iar persoanele care întruneau condițiile necesare au avut posibilitatea să valorifice acest drept. Or, nevalorificarea dreptului de privatizare a locuințelor de serviciu nu aduce atingere acestor principii.

De asemenea, Curtea subliniază că, dacă, potrivit unor prevederi legale, anumite persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, acest fapt nu reprezintă o discriminare, care să afecteze constituţionalitatea dispozițiilor în cauză.

Curtea constată că intervenția legislatorului prin adoptarea acestor măsuri este proporțională și a avut la bază un interes economic: de a apăra drepturile și interesele altor persoane. Or, în cazul în care procesul de privatizare a locuințelor de serviciu ar fi continuat, numărul acestora s-ar fi micşorat considerabil şi statul nu ar mai fi avut posibilitatea de a asigura funcționarii săi cu locuințe de serviciu.

Astfel, cu referire la dispozițiile contestate privind fondul de locuințe care aparține statului, Curtea menționează că este prerogativa legislatorului de a decide modul de exercitare a dreptului statului asupra bunurilor aflate în proprietatea sa.

În concluzie, Curtea reţine că prevederile contestate, cuprinse la art. 5 alin. (2) și art. 17 alin. (1) din Legea privatizării fondului de locuințe, nu încalcă dispoziţiile articolului 46 combinat cu articolele 16 și 54 din Constituție. Din aceste motive, în temeiul articolelor 135 alin. (1) lit. a) şi g) şi 140 din Constituţie, 26 din Legea cu privire la Curtea Constituţională, 6, 61, 62 lit. a) şi e), şi 68 din Codul jurisdicţiei constituţionale, Curtea Constituţională HOTĂRĂŞTE: 1 . Se respinge excepţia de neconstituţionalitate ridicată de avocatul Constantin Lazar în dosarul nr. 3-153/2016, pendinte la Judecătoria Buiucani, mun. Chişinău. 2. Se recunosc constituţionale sintagmele „locuinţele de serviciu" din articolul 5 alin. (2) şi „cu excepţia locuinţelor de serviciu" din articolul 17 alin. (1) din Legea privatizării fondului de locuinţe nr.1324-XII din 10 martie 1993. 3. Prezenta hotărâre este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova . Preşedinte Alexandru TĂNASE Chişinău, 17 mai 2016 HCC nr. 15 Dosarul 42g/2016