ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 58/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.481/1/2021, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. 30.113/3/2008.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Încheierea din 9 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 30.113/3/2008, aflat pe rolul acestei instanțe, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: interpretarea dispozițiilor art. 63 alin. (12) teza întâi din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României (Decretul nr. 240/2020), în sensul de a ști dacă se aplică și termenelor de perimare în curs la data instituirii/prelungirii stării de urgență.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 19 mai 2021, cu nr. 1.481/1/2021, termenul de judecată fiind stabilit la 13 septembrie 2021. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile

Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României - anexa nr. 1 - Măsuri de primă urgență cu aplicabilitate directă Art. 63. - "(...) (12) Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență. În cauzele prevăzute la alin. (11) în care au fost declarate căi de atac până la data emiterii prezentului decret, dosarele se înaintează instanței competente după încetarea stării de urgență." III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 7 august 2008, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâta Y - S.A., pentru a fi obligată la plata salariilor pentru perioada 1 aprilie 2008-14 iulie 2008, în sumă de 5.250 lei, la plata contravalorii contractului de prestări servicii pentru aceeași perioadă, în sumă de 15.750 lei, la plata cheltuielilor de organizare a activității economice a reclamantului ca persoană fizică autorizată, în valoare de 1.000 lei, la plata a șase salarii compensatorii în valoare de 36.000 lei și la plata sumei de 20.000 lei, reprezentând daune morale.

Prin Sentința civilă nr. 947 din 5 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 30.113/3/2008, a fost admisă în parte acțiunea principală, a fost obligată pârâta la plata drepturilor salariale aferente perioadei 1 aprilie 2008-14 iulie 2008, fiind respinse, ca neîntemeiate, celelalte cereri în pretenții, precum și cererea reconvențională formulată de pârâtă. Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta la plata a 400 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs, în termen legal și motivat, reclamantul și pârâta, înregistrate pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, cu nr. 30.113/3/2008.

Prin încheierea pronunțată la 11 noiembrie 2009 s-a dispus suspendarea soluționării recursurilor, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 85/2006), măsura suspendării fiind menținută prin Încheierea pronunțată la 21 iunie 2019.

Prin Rezoluția din 3 martie 2021, cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, pentru discutarea incidentului procedural al perimării, constatându-se că hotărârea care a închis procedura falimentului debitoarei Y - S.A. s-a pronunțat la data de 18 iunie 2019, de la data încetării cauzei de suspendare scurgându-se mai mult de un an în care dosarul a stat în nelucrare.

La termenul din 9 aprilie 2021, fixat în vederea discutării perimării, din oficiu, instanța a apreciat necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura prevăzută de art. 519 și următoarele din Codul de procedură civilă, pentru stabilirea efectelor pe care instituirea și prelungirea stării de urgență prin decretele nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, cu modificările și completările ulterioare (Decretul nr. 195/2020), și nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României le-au produs asupra termenelor de perimare în curs, respectiv pentru a ști dacă art. 63 alin. (12) teza întâi din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 se aplică și acestora sau nu.

Prin încheierea pronunțată la această dată, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecării recursurilor. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, cauza se află pe rolul unui complet al Curții de Apel București, care judecă în ultimă instanță; de dezlegarea chestiunii de drept privitoare la interpretarea și întinderea aplicabilității acestui text depinde soluționarea excepției de perimare pentru care a fost repusă pe rol cauza în recurs; problema de drept este recent ivită pe rolul instanțelor, în legătură cu soarta termenelor de perimare în curs la data instituirii stării de urgență până la încheierea acesteia, nefăcând obiectul dezlegării printr-o altă hotărâre obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare; sesizarea instanței supreme se impune pentru a unifica practica și a preveni soluțiile divergente ale instanțelor într-o problemă de drept de actualitate și interes general, putându-se presupune că la data instituirii stării de urgență existau astfel de cauze în curs de perimare la marea majoritate, dacă nu chiar la toate instanțele din țară. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Deși citate în scopul discutării perimării, părțile nu s-au prezentat în instanță pentru a-și exprima punctul de vedere cu privire la efectele instituirii stării de urgență asupra termenului de perimare.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, în condițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părțile nu au formulat vreun punct de vedere asupra chestiunii de drept. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluționarea recursurilor în Dosarul nr. 30.113/3/2008 a învederat că divergența de interpretare s-a ivit și în interiorul completului.

Astfel, opinia instanței de sesizare, ca opinie majoritară, este în sensul aplicabilității art. 63 alin. (12) teza întâi din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 termenelor de perimare începute anterior declarării/prelungirii stării de urgență, cu consecința întreruperii lor și a începerii curgerii unui nou termen de perimare, de aceeași durată prevăzută de lege, după data încetării situației excepționale.

Se apreciază că textul supus interpretării - "Termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele prevăzute la alin. (11), aflate în curs la data prelungirii stării de urgență, se întrerup, urmând a curge noi termene, de aceeași durată, de la data încetării stării de urgență"- acoperă toate ipotezele privitoare la termenele procedurale în afara celor care beneficiază de reglementare expresă [cum este cazul termenelor de exercitare a căilor de atac, prescripțiilor, uzucapiunilor, termenelor de decădere de orice fel, altele decât cele prevăzute la art. 63 alin. (12) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020]. Pentru identitate de rațiune se impune recunoașterea aceluiași tratament juridic termenelor de perimare în curs la data instituirii stării de urgență, neexistând niciun temei spre a distinge, din punctul de vedere al efectelor pe care situația extraordinară le produce asupra termenelor de procedură "în curs", între momentul declarării, respectiv prelungirii stării de urgență.

Art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 limitează măsura suspendării la termenele de prescripție extinctivă și achizitivă, precum și la termene de decădere de orice fel; or, termenul de perimare nu se încadrează în niciuna dintre categoriile amintite. Pe de altă parte, celelalte termene procedurale se întrerup, urmând a curge noi termene de aceeași durată de la data stării de urgență. În consecință, în lipsa unei stipulații exprese referitoare la termenul de perimare, care nu are natura juridică a unui termen de prescripție ori de decădere, instanța de sesizare apreciază, majoritar, că incidența situației de urgență asupra perimărilor începute anterior nu se manifestă în modalitatea suspendării, nefiind aplicabile dispozițiile art. 62, ci ale art. 63 alin. (12) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020, care acoperă toate celelalte termene procedurale. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești relevante în materia ce face obiectul sesizării, precum și opinii teoretice ale magistraților, din care a rezultat existența a două orientări jurisprudențiale în interpretarea problemei de drept semnalate.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că dispozițiile art. 63 alin. (12) teza întâi din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 sunt aplicabile și termenelor de perimare în curs la data instituirii/prelungirii stării de urgență. Instituția perimării devine incidentă în prezența culpei reclamantului pentru lăsarea dosarului în nelucrare. Or, textul art. 63 constituie un motiv temeinic justificat care ar împiedica partea să întreprindă demersuri pentru reluarea judecării cauzei.

Instituirea și, respectiv, prelungirea stării de urgență pe întreg teritoriul țării, prin decretele nr. 195/2020 și nr. 240/2020, au avut drept efect suspendarea cursului termenului de perimare a cererilor formulate în cauzele civile, altele decât cele de urgență deosebită.

S-a reținut că prevederile art. 42 alin. (6) din anexa nr. 1 la Decretul nr. 195/2020 instituie măsura suspendării de plin drept a judecării cauzelor care nu prezintă o urgență deosebită, ceea ce face să devină aplicabile dispozițiile art. 418 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Prin urmare, cursul termenului de perimare a fost suspendat începând cu data de 16 martie 2020 pe toată durata suspendării cursului judecății cauzelor care nu aveau caracter urgent, în temeiul Decretului nr. 195/2020.

Decretul nr. 240/2020 nu a avut ca efect întreruperea termenului de perimare, în condițiile în care, prevederile art. 63 alin. (12) din anexa nr. 1 statuează în sensul întreruperii termenelor prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sau pentru exercitarea plângerilor, contestațiilor și căilor de atac de orice fel în cauzele care nu prezintă urgență deosebită, aflate în curs la data prelungirii stării de urgență - 15 aprilie 2020. Or, la data prelungirii stării de urgență și, în consecință, a măsurii suspendării judecării cauzelor fără caracter urgent prin Decretul nr. 240/2020, termenele de perimare nu erau în curs, ci erau suspendate, ceea ce înseamnă că măsura suspendării acestora s-a prelungit până la data încetării stării de urgență - 14 mai 2020, urmând ca începând cu data de 15 mai 2020 să se reia curgerea acestora, suspendată la 16 martie 2020.

Într-o altă opinie s-a apreciat că termenele prevăzute de lege pentru efectuarea actelor de procedură sub sancțiunea decăderii au fost întrerupte pe durata stării de urgență. Aceasta va însemna că pentru exercitarea oricărui drept procesual pentru care este stabilit un termen a cărui nerespectare atrage decăderea, termen care a început să curgă înaintea instituirii stării de urgență, inclusiv termenul înăuntrul căruia se poate formula cerere de reluare a judecății, de la data de 15 mai 2020 - data încetării stării de urgență - va curge un nou termen, de aceeași durată.

Art. 62 din anexa nr. 1 la Decretul nr. 240/2020 limitează măsura suspendării la termenele de prescripție extinctivă și achizitivă, precum și la termenele de decădere de orice fel; or, termenul de perimare nu se încadrează în niciuna dintre categoriile amintite.

Celelalte termene procedurale se întrerup, urmând a curge noi termene de aceeași durată de la data stării de urgență. În consecință, în lipsa unei stipulații exprese referitoare la termenul de perimare, care nu are natura juridică a unui termen de prescripție ori de decădere, incidența situației de urgență asupra perimărilor începute anterior nu se manifestă în modalitatea suspendării. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Completul de 5 judecători în materie civilă, în jurisprudența sa, a decis că pe durata stării de urgență cursul perimării a fost suspendat, iar după încetarea împrejurărilor care au determinat suspendarea cursului perimării, termenul continuă să curgă de la momentul la care s-a oprit, incluzându-se și timpul scurs înaintea suspendării.

În acest sens au fost pronunțate, spre exemplu, deciziile nr. 85 din 22 iunie 2020, în Dosarul nr. 1.485/1/2019; nr. 86 din 22 iunie 2020, în Dosarul nr. 2.048/1/2018/a2.1 etc.

Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat că soluțiile pronunțate converg spre concluzia că pe durata stării de urgență termenul de perimare a fost suspendat, iar la încetarea acesteia, termenul și-a reluat cursul.

Secția a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat Decizia nr. 2.308 din 12 noiembrie 2020, prin care s-a reținut că, pe durata stării de urgență, termenul de perimare a fost suspendat în baza dispozițiilor legii de procedură civilă, iar la încetarea acesteia el și-a reluat cursul firesc, indiferent în ce etapă a curgerii acestui termen s-a situat momentul declarării stării de urgență.

Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a comunicat că orientarea practicii judiciare este în sensul că la data instituirii stării de urgență se suspendă termenul de perimare de 6 luni, prevăzut de art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, reluarea acestuia operând de la data încetării stării de urgență, pentru perioada de timp rămasă, fiind aplicabile dispozițiile art. 418 alin. (3) din Codul de procedură civilă. S-au depus decizii relevante.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că în cauza de față sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă a fost formulată într-un proces început anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, sub imperiul vechii legi procesuale, care nu reglementa acest mecanism de unificare a practicii judiciare, astfel încât au propus să se constate inadmisibilitatea sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 30.113/3/2008. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei îndeplinirii condițiilor intrinseci de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept apreciază necesar a se pronunța asupra condiției extrinseci de admisibilitate a sesizării în raport cu data înregistrării procesului pe rolul instanțelor de judecată.

În cauza de față, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă este formulată în cadrul unui proces înregistrat pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, la data de 7 august 2008.

Noul Cod de procedură civilă a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010 (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012, în temeiul Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă), însă acesta a intrat în vigoare la 15 februarie 2013.

Prin dispozițiile art. 24 din Codul de procedură civilă privitoare la aplicarea legii de procedură civilă se stabilește că: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

În același mod este reglementat domeniul de aplicare a Codului de procedură civilă prin dispozițiile art. 3 alin. (1) din titlul II "Dispoziții tranzitorii și de punere în aplicare" capitolul I "Dispoziții tranzitorii" din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare: "Dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare."

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol: "Procesele începute prin cereri depuse, în condițiile legii, la poștă, unități militare sau locuri de deținere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanță după această dată."

Posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reglementată de dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, reprezintă una dintre soluțiile legislative nou-instituite prin acest act normativ, menite să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești.

În același timp, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă un incident procedural prin intermediul căruia instanța supremă este chemată să statueze, printr-o hotărâre de principiu, asupra unei chestiuni de drept noi, de care depinde soluționarea pe fond în ultimă instanță a unei cauze civile.

În raport cu aceste argumente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, ce reglementează acest incident procedural, se aplică numai proceselor începute după intrarea sa în vigoare, în acord cu regulile de aplicare în timp a dispozițiilor legii procesuale.

Această concluzie nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, referitoare la efectele hotărârii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Potrivit normei invocate, dezlegarea dată chestiunilor de drept prin decizia interpretativă trebuie respectată, fiind obligatorie atât de către instanța care a solicitat dezlegarea, cât și de către toate celelalte instanțe de judecată. Așadar, în această procedură judiciară, Înalta Curte de Casație și Justiție nu dă o dezlegare jurisdicțională, ca urmare a învestirii sale cu un litigiu concret, ci dă o dezlegare de principiu unei chestiuni de drept noi, concrete, pendenti causa, interpretarea urmând să se aplice ca atare în toate procesele a căror rezolvare ar presupune incidența respectivei chestiuni de drept.

Prin urmare, dacă interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este obligatorie în toate procesele a căror rezolvare ar presupune aplicarea respectivei chestiuni de drept, deci, teoretic, și proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, aceasta nu înseamnă că procedura judiciară nouă, a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, ar putea fi invocată în baza noului Cod de procedură civilă și în cadrul unui proces început înainte de intrarea sa în vigoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că în cauza de față sesizarea privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în condițiile art. 519 din Codul de procedură civilă a fost formulată într-un proces început anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, sub imperiul vechii legi procesuale, care nu reglementa acest mecanism de unificare a practicii judiciare.

Pentru acest motiv va constata inadmisibilitatea sesizării formulate de Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. 30.113/3/2008, urmând a o respinge ca atare, în concordanță cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura hotărârilor prealabile, asupra unor sesizări similare din acest punct de vedere (a se vedea Decizia nr. 8 din 7 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 2 octombrie 2014, și Decizia nr. 55 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.008 din 16 decembrie 2019).