ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5620/2025

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2024, la data de 09.01.2024, reclamantele A., B., C. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, solicitând modificarea Ordinului Ministerului Justiției nr. 2100/C/26.10.2023, în sensul de a dispune că vor beneficia de salariul de bază stabilit prin raportare VRS 605,225, fără plafonare începând cu data de 11.09.2017, până la zi și în continuare. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 703 din 23 aprilie 2025 Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Națională de Probațiune, ca neîntemeiată.

A calificat excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți prin întâmpinare, ca fiind o apărare pe fondul cauzei. A respins excepția autorității de lucru judecat pentru perioada anterioară datei de 03.08.2023, ca neîntemeiată. A respins excepția rămânerii fără obiect ca neîntemeiată. A admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, ce vizează pe reclamanții: A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune. A anulat în parte art. 1 din Ordinul ministrului justiției nr. 2100/C/26.10.2023, referitor la data de la care drepturile salariale se stabilesc raportat la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare pentru reclamanți prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, pentru perioada 10.02.2018 - 02.08.2023, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. A stabilit obligația pârâtei Direcția Națională de Probațiune de a achita reclamanților diferența dintre drepturile salariale încasate și cele rezultate în urma emiterii ordinului, drepturi care vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective.

A respins în rest cererea ca neîntemeiată. 3. Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, căile de atac promovate fiind întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta pârâtă Direcția Națională de Probațiune au criticat soluția primei instanțe sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material raportat la dispozițiile art. 2517 și art. 268 alin. (1) lit. c), respectiv art. 171 alin. (1) din Codul muncii care reglementează excepția prescripției, referitor la drepturile salariate anterioare datei de 09.01.2021.

Prima instanță a calificat excepția prescripției dreptului material la acțiune drept apărare de fond și a reținut în mod neîntemeiat faptul că argumentele pârâtei privind acest subiect "reprezintă, de fapt, o apărare cu privire la legalitatea ordinului contestat". În analiza excepției unită cu fondul, instanța a reținut că, "în speța de față s-a dovedit că reclamantele sunt beneficiarele unei hotărâri judecătorești executorii prin care le-a fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 10.02.2018, astfel încât susținerile pârâtului referitoare la prescripție sunt lipsite de relevanță". Deși intimații-reclamanți nu sunt funcționari publici în sensul legii invocate de către ÎCCJ, cele statuate de Înalta Curte sunt deplin aplicabile și în prezenta cauză, avându-se în vedere că prima instanța a dispus obligarea Ministerului Justiției "să emită ordin de salarizare pentru reclamanți prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, pentru perioada 10.02.2018 - 02.08.2023...". Astfel, obligarea angajatorului la emiterea actelor administrative vizează drepturi salariale și prin urmare acestea sunt supuse prescripției extinctive în termenul general de prescripție de 3 ani,

similar situației în care angajații se adresează instanțelor de dreptul muncii pentru acordarea acelorași drepturi salariale. De asemenea, arată recurenta că instanțele de judecată au stabilit în mod constant că acordarea drepturilor salariale trebuie sa fie realizată cu respectarea termenului de prescripție, astfel cum s-a reținut și prin Decizia nr. 34/06.06.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2022.

Prin urmare, era necesar ca instanța de fond să se raporteze la prevederile art. 2.517 C. civ., care se referă la termenul general de 3 ani și la cele ale art. 171 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, care prevăd că dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata drepturilor salariale se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

În ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat pentru perioada anterioară datei de 03.08.2023, dată de la care își produce efectele OMJ nr. 2100/C/26.10.2023, arată recurenta că a invocat faptul că o cerere de chemare în judecată a reclamanților, privind înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea -cadru nr. 153/2017 raportat la VRS 605,225 RON, a fost soluționată prin sentința civilă nr. 819/02.11.2022 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția I civilă în dosarul nr. x/2022 și a solicitat constatarea faptului că soluția pronunțată prin această hotărâre se impune cu putere de lucru judecat în cauza de față, astfel că soluția dată definitiv de către instanță în litigiul anterior nu poate fi repusă în discuție.

Așadar, prima instanță a considerat în mod neîntemeiat că între cele două dosare aflate în comparație nu există identitate de obiect și cauză. În realitate, cele două dosare au avut același obiect și aceeași finalitate, anume stabilirea dreptului privind plata salariului calculat prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.01.2018 fără menținerea plafonării instituite de art. 38 alin. (6) din Legea -cadru nr. 153/2017 (sentința civilă nr. 819/02.11.2022 a Tribunalului Buzău), respectiv solicitarea salariului de bază stabilit prin raportare la VRS 605,225, fără plafonare, începând cu data de 11.09.2017, în prezenta cauză. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc.

civ. raportat la dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv la Decizia CCR nr. 794/2016 precum și a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal-bugetare). Arată recurenta că nu există o normă legală imperativă care să reglementeze acordarea acestor drepturi de la o anumită dată iar subscrisa și-a îndeplinit obligația de egalizare a salariilor în cadrul aceleiași categorii profesionale. Cu privire la înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru indemnizațiile de încadrare, aceasta nu ar fi posibilă decât în urma admiterii unei excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor vizate.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mai multe rânduri cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, constatând că acestea nu contravin prevederilor constituționale invocate. În concluzie, susține recurenta atât timp cât dispozițiile legale privind plafonarea sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, instanțele de judecată și angajatorii nu pot stabili, prin hotărâri judecătorești sau măsuri administrative, salarii de bază care să depășească nivelul prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta reprezentând plafonul maxim legal al drepturilor salariale.

Mai arată recurenta că în mod incorect a reținut instanța faptul că "reclamantele sunt îndreptățite la stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS de 605,225 RON prin raportare la principiul nediscriminării salariale (...)" și că, deși a fost invocat corect principiul nediscriminării salariale în ordinele atacate, nu a fost asigurată o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanți. Referitor la acest aspect, faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a soluționat sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în ceea ce privește interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice raportat la art. 2.517 din C. civ.

și art. 171 din Codul muncii referitoare la termenul legal general de prescripție. Prin decizia nr. 215/2025, ÎCCJ a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București, secția a IX-a, de contencios administrativ și fiscal în dosarele nr. x/2023 și nr. y/2023 și, în consecință, a stabilit că: "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 6 lit. a), b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice raportat la art. 2.517 din C. civ.

și art. 171 din Codul muncii referitoare la termenul legal general de prescripție, nu se poate constata încălcarea principiului nediscriminării prin stabilirea dreptului la plata drepturilor salariale pentru o parte a aceleiași familii ocupaționale, cu constatarea împlinirii termenului general de prescripție pentru o altă parte a aceleiași familii ocupaționale". În ceea ce privește existența unei situații de discriminare, precizăm că reglementarea sau lipsa reglementării unor drepturi prin lege ori prin alt act normativ depășește sfera de competență stabilită de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Acest act normativ stabilește atribuțiile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) și ale instanțelor de judecată doar în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor legale deja existente care consacră respectivele drepturi.

Recurentul pârât Ministerul Justiției, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arată că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, respectiv art. 7 alin. (1) din Anexa Vdin Legea-cadru nr. 153/2017, art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, și solicită casarea în parte a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea excepției invocate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere faptul că s-a dispus de către instanța de fond recalcularea drepturilor salariale ale reclamantelor-intimate începând cu data de 10.02.2018, apreciază recurentul că soluția este nelegală și netemeinică.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2500, coroborate cu cele ale art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acțiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Pe fondul cauzei, contrar celor reținute de prima instanță, prin Decizia nr. 3320/13.06.2024, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2022, în cuprinsul căreia instanța supremă a constatat că "stabilirea, pe cale administrativă, a dreptului reclamantei de a fi salarizată cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON începând cu data de 30.12.2021, nu reprezintă un motiv de nelegalitate a ordinului atacat, în condițiile în care reclamanta a stat în pasivitate și nu și-a exercitat în trecut dreptul de a solicita să îi fie recunoscut dreptul la salarizare cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON." După cum se cunoaște, a existat o practică judiciară neunitară în ceea ce privește recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente acesteia la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, unele instanțe statuând în sensul acordării drepturilor "până la atingerea plafonului reglementat de grila de salarizare din anexa Legii-cadru nr. 153/2017", așa cum s-a reținut și prin Decizia nr. 34/06.06.2022, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2022, mai sus menționat.

Ținând cont de conduita tuturor celorlalți ordonatori principali de credite din sistemul justiției în materia salarizării, care au stabilit salarizarea prin utilizarea VRS 605,225 RON, fără aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea - cadru nr. 153/2017, prin OMJ nr. 2100/C/26.10.2023 s-a realizat recalcularea drepturilor salariale pentru personalul de probațiune prin raportare la VRS 605,225 RON cu depășirea nivelului prevăzut pentru anul 2022 în grila de salarizare prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017.

Practic, prin calculul realizat s-a atins un nou maxim salarial, context în care a apărut necesitatea egalizării salariului de bază pentru toți angajații prin raportare la noul maxim, pentru a nu se crea o situație discriminatorie între consilierii care beneficiază de un VRS 605,225 fără plafonare în baza hotărârilor judecătorești și cei care beneficiază de un salariu de bază plafonat la nivelul pentru anul 2022 din grila de salarizare prevăzută de Legea nr. 153/2017. Având în vedere faptul că diferențele salariale apărute prin stabilirea unui nou nivel salarial maximal sunt semnificative din punct de vedere al impactului financiar pe buget și că nu aveau corespondent în bugetul aprobat pentru anul 2023, s-a decis ca egalizarea să opereze pentru viitor, începând cu data emiterii ordinului de egalizare, în condițiile actuale de reducere a cheltuielilor bugetare.

Avându-se în vedere caracterul de oportunitate a actului administrativ atacat, impunerea unei anumite date de acordare a acestor drepturi salariale este nefondată, câtă vreme egalizarea salariilor s-a realizat voluntar. Mai mult, actele administrative se atacă numai pentru chestiuni de legalitate, oportunitatea fiind considerată un fine de neprimire.

La data de 03.08.2023, Ministerul Justiției a emis OMJ nr. 1407/C, prin care, la art. 1, a stabilit că "începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale personalului de probațiune se stabilesc prin egalizare cu cele acordate consilierilor de probațiune din cadrul Serviciului de Probațiune Timiș potrivit sentinței civile nr. 236/02.03.2023 a Tribunalului Timiș, definitivă prin Decizia nr. 571/22.06.2023 a Curții de Apel Timișoara, ambele pronunțate în dosarul nr. x/2020, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare", iar la art. 2: "plata sumelor rezultate din aplicarea prevederilor prezentului ordin se va realiza în condițiile legii, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune". Personalul de probațiune a fost primul și unicul beneficiar din cadrul sistemului de justiție care a primit creșterea salarială de 25%, prin art. III din O.U.G.

nr. 20/2016. Astfel, prin emiterea OMJ. nr. 3396/C/30.08.2018, DNP a aplicat prevederile art. 38 alin. (3), coroborat cu alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. în concret, salariul de bază de la data de 31.12.2017 din OMJ. nr. 2882/C/2018, care a fost calculat cu o VRS de 463,5 RON a fost indexat cu 25% și comparat cu salariul maxim din anul 2022 prevăzut în anexa la lege. Prin urmare, începând cu data de 01.01.2018, consilierii de probațiune beneficiază de drepturile salariale maxime prevăzute: în grila de salarizare din anexa la Legea - cadru nr. 153/2017. În aceste condiții, începând cu data de 01.01.2018, salariul de bază al intimatelor nu se mai calculează pe baza valorii de referință sectorială, ci este cel stabilit în anexa la legea-cadru de salarizare.

în concluzie, având în vedere că de la data de 01.01.2018 s-a acordat nivelul maxim al indemnizației prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, nesocotirea plafonului instituit de lege echivalează cu o încălcare a normelor legale în materie de salarizare, atrăgând nulitatea hotărârii judecătorești. În sensul celor arătate este și Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, prin care Curtea Constituțională. II.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile este nefondate, pentru următoarele considerente: În urma analizei celor două cereri de recurs, Înalta Curte va constata, cu prioritate, că ambii recurenți formulează critici de nelegalite în legătură cu modalitatea în care instanța fondului a interpretat și aplicat aceleași dispoziții legale, astfel că cele două recursuri vor fi soluționate împreună, nefiind necesară o cercetare a lor separată.

În privința soluției pronunțate asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, pentru drepturile salariale anterioare datei de 09.01.2021, criticată de recurenții-pârâți, Înalta Curte constată caracterul legal al acesteia, prima instanță reținând în mod corect că argumentarea excepției în sensul că solicitarea recalculării drepturilor prin ordin pentru perioada anterioară datei de 09.01.2021 ar încălca prevederile art. 2500, art. 2517 din C. civ. coroborate cu art. art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, este o apărare cu privire la legalitatea ordinului contestat.

Argumentele recurenților referitoare la nașterea dreptului material la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cele vizând modul de reclaculare a indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente valorii de referință sectorială de 605,225 RON, nu pot fi avute în vedere în combaterea excepției prescripției, ele fiind, în mod evident, aspecte de fond, analizate ca atare și de către prima instanță.

Înalta Curte validează și reținerile instanței de fond în sensul că susținerile pârâtului referitoare la prescripție sunt lipsite de relevanță, în speța de față existând dovada că reclamantele sunt beneficiarele unei hotărâri judecătorești executorii prin care le-a fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu data de 10.02.2018, respectiv sentința civilă nr. 1081/28.06.2021 pronunțată de Tribunalul Buzău - secția I Civilă- Complet specializat litigii de muncă și asigurări sociale, definitivă prin decizia nr. 610 din 02.03.2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești - secția I Civilă, în dosar nr. x/2021. O altă critică formulată de recurenții-pârâți a vizat modul de soluționare a excepției autorității de lucru judecat pentru perioada anterioară datei de 03.08.2023, dată de la care își produce efectele OMJ nr. 2100/C/26.10.2023.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestei susțineri și constată faptul că elementul salarial pretins prin acțiunea reclamanților în cadrul dosarului nr. x/2022 al Tribunalului Buzău viza obligarea pârâtei D.N.P. să calculeze indemnizația de bază cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON, ce li se cuvine în baza unor hotărâri judecătorești, iar pe pârâtul M.J. să îi reîncadreze prin raportare la această indemnizație - începând cu data de 1 ianuarie 2018 și în continuare; obligarea pârâtei D.N.P. la acordarea în integralitate (fără limitarea la 30% prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017) a sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță cuvenite, aplicate la indemnizația lunară de încadrare calculată conform pct. 1 de mai sus, începând cu data de 1 ianuarie 2018 și în continuare; obligarea pârâtei D.N.P.

la plata pentru fiecare lună, pentru fiecare reclamant în parte, pentru perioadele în care au lucrat în cadrul pârâtei, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți (cf. pct. 1 și 2 de mai sus) și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plătii efective.

În cauza de față, astfel cum a fost precizată, reclamantele au solicitat modificarea Ordinului Ministerului Justiției nr. 2100/C/26.10.2023, în sensul de a dispune că vor beneficia de salariul de bază stabilit prin raportare VRS 605,225, fără plafonare începând cu data de 11.09.2017, până la zi și în continuare, să se constate imposibilitatea aplicării dispozițiilor art. 2 alin. (1) și (2) din OMJ nr. 1407/C/03.08.2023 și din OMJ nr. 2100/26.10.2023 pentru anul 2024 și următorii, având în vedere că aceste dispoziții devin nule odată cu punerea în plată a drepturilor salariale care includ VRS 605; obligarea la repararea prejudiciului reprezentat de diferența salarială rezultată dintre noua indemnizație de încadrare și indemnizația actuală de încadrare începând cu 11.09.2017 și în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizații de încadrare (prin obligarea pârâților la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plății diferențelor bănești corespunzătoare), sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plății efective; obligarea pârâtului Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale reprezentând diferența dintre salariile cuvenite și salariile efective plătite, și obligarea Direcției Naționale de Probațiune,

în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani, reprezentând diferența dintre salariile cuvenite și salariile efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflație și cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare calculată de la data scadentă a drepturilor salariale și până la data plății lor efective pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată calculate începând cu data scadenței plății sumei ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile către reclamanți) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior. Este clar, că între cele două dosare aflate în comparație nu există identitate de obiect și cauză, dispozițiile art. 430 și următoarele din C. proc.

civ. nefiind incidente. În considerarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că principala critică formulată prin cererea de recurs privește data de la care au fost acordate respectivele drepturi, intimații cerând ca această dată să fie cea de 11.09.2017 și nu 03.08.2023, astfel cum a fost stabilită prin ordinul contestat. Referitor la perioada anterioară pentru care prima instanță a dispus obligarea la emiterea unui ordin de salarizare în sensul acordării drepturilor reprezentate de VRS 605,225 RON neplafonat, pentru perioada 10.02.2018 - 02.08.2023, instanța de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor.

Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". De asemenea, a reținut în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive,

trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82). Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017,

respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145). De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c), e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146). Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată,

prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81). Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69). Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 71). Aceleași statuări se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată.

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 82). Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor.

Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83).

De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reținut (par. 104) următoarele: "104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite instanțele de trimitere, respectiv: - dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale; - valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon; - existența dreptului salariaților la egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim,

prin raportare la majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, nu este condiționată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare." Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, faptul că dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale respectiv că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon.

Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanților de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu o anumită dată trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale "Justiție". De altfel, prin Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1106 din 05 noiembrie 2024, Compeltul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul instanței supreme a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariilor de bază, respectiv al indemnizațiilor de încadrare din cadrul familiei ocupaționale de funcții bugetare "Justiție", stabilite prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, se majorează, începând cu data de 1 ianuarie 2018, cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții, iar angajatorii nu au acordat deja această majorare.

În cuprinsul acestei decizii se reiau parțial considerentele jurisprudenței anterioare dezvoltate de instanța supremă în deciziile de unificare jurisprudențială, subliniindu-se în mod special ideea că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată, în timp ce coeficienții de multiplicare sunt distincți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari...

Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale"par. 93. Așadar, din considerentele Deciziei nr. 43/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiției - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept precum și ale deciziilor anterioare, pronunțate în mecanismele de unificare jurisprudențială, instanța supremă reține că VRS 605,225 RON este deja recunoscută în jurisprudență ca expresie a nivelului maxim aflat în plată pentru această familie ocupațională, anterior datei prevăzute în cuprinsul Hotărârii nr. 13 din 19 iunie 2023 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Pitești, ceea ce consolidează concluzia că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) nu poate fi menținută indemnizațiilor/salariilor stabilite prin raportare la acest reper general pentru perioada 01.01.2018-01.04.2023.

Temeiul de drept al soluției pronunțate în recurs Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 703 din 23 aprilie 2025 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Definitivă. Pronunțată astăzi, 25 noiembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.