Decizia nr. 5101/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1043/2023 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 05.12.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, au formulat plângere împotriva Rezoluției Inspectorului Șef din data de 10.11.2022, dispusă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, prin care s-a dispus respingerea plângerii împotriva Rezoluției nr. 1780/05.10.2022, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulată de reclamanți, solicitând admiterea plângerii, infirmarea rezoluțiilor de clasare și cercetarea disciplinară a magistratului C., judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea.

2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1043 din 13 iunie 2023, Curtea de Apel București a respins cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată. 3. Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanții A. și B. au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În esență, recurenții-reclamanți arată că în mod nejustificat instanța de fond a reținut că reclamanții nu au fost în măsură să argumenteze în mod succint sub ce aspecte nu au fost primite criticile de nelegalitate și de netemeinicie invocate.

Totodată, instanța de fond în mod eronat a reținut faptul că Inspecția Judiciară a analizat în mod corespunzător criticile formulate în sesizarea Inspecției Judiciare, dar fără a se pronunța asupra legalității Rezoluției Inspecției Judiciare, reținând nejustificat ca aceste critici fac obiectul recursului și nu pot fi primite de către Inspecția Judiciară. Recurenții consideră că au dovedit faptele pentru care judecătorul s-a făcut vinovat în opinia lor, de încălcarea dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004. Mai arată că tot eronat s-a reținut de instanța de fond faptul că dacă ar pronunța o soluție favorabilă s-ar aduce atingere independenței judecătorului, ori în cauză s-a solicitat rejudecarea cauzei, ci doar cercetarea disciplinară a acestuia și nicidecum cele reținute de instanța de fond.

Reiterând susținerile din cererea de chemare în judecată, în esență, recurenții învederează următoarele aspecte: În temeiul art. 97 din Legea nr. 303/2004 republicată cu modificările și completările ulterioare, au formulat sesizare în legătură cu activitatea și conduita necorespunzătoare a d-lui C. - judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea, pentru faptele prevăzute de art. 99 lit. b) și art. 99 lit. i), din) Legea nr. 303/2004 precum și pentru faptele prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind exercitarea funcției de judecător cu rea credință și gravă neglijență - fapte definite de art. 99 ind.l alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004. Primul motiv al sesizării vizează săvârșirea de către d1.

judecător C. a faptelor prevăzute de art. 99 lit. b) și art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 referitoare la incompatibilități și nerespectarea interdicției de a se abține știind că este incompatibil. Apreciază că doamna judecător D. nu trebuia să formuleze cerere de abținere pentru că nu exista niciun motiv de incompatibilitate, dansa făcând parte din completul de judecată ce a soluționat cererea de partaj succesoral între reclamantul A. și fratele său E. în anul 2016, în dosarul nr. x/2016 nefiind aceleași părți și nici obiect identic al judecății, abținerea d-nei judecător D. a fost nefondată. Dna judecător F. intrată în complet la penultimul termen de judecată, urmare abținerii d-nei judecător D., a avut un rol pur formal.

În opinia recurenților, judecătorul care trebuia să formuleze cerere de abținere era domnul C., împotriva căruia a formulat cerere de recuzare chiar avocata pârâtului, d-na G., respinsă de Tribunalul Vâlcea prin încheierea din 20.04.2022 pronunțată în dosar nr. x/2016, dar nu pentru motivele de incompatibilitate prevăzute de art. 41 C. proc. civ. în care se afla domnul judecător. D-na G., în timpul cât a fost judecător la Judecătoria Rm. Vâlcea, a fost colegă de serviciu cu domnul judecător C., motiv pentru care d-nul judecător trebuia să se abțină conform disp. art. 41 C. proc. civ. D-nul C. a fost numit judecător la Judecătoria Rm. Vâlcea prin Decretul nr. 414 din 24.10.2000 și a fost coleg de serviciu cu dna G., numită judecător la Judecătoria Rm.

Vâlcea prin Decretul nr. 317 din 26.07.1996, până în luna mai 2001. După această perioadă doamna G. a fost în concediu creștere copil și a trecut în avocatură până în anul 2007, când a fost numită procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Podu Turcului, iar după anul 2008 a ocupat tot ca procuror diverse funcții, inclusiv în structură centrală a DICOT din cadrul diferitelor parchete până în anul 2018, dată la care s-a pensionat și a trecut din nou în avocatură. D-nul judecător C. era obligat să se abțină, existând cel puțin motive de bănuială legitimă privind imparțialitate. Precizează că pe parcursul judecății apelului nu au cunoscut situația descrisă mai sus, promovând acțiunea în justiție cu bună credință și deplină încredere în imparțialitatea judecătorilor, având convingerea fermă că aceștia se supun numai legii.

Inspecția Judiciară din cadrul CSM, în mod nejustificat nu a analizat și nu a acordat eficiență juridică acestor motive de incompatibilitate, imparțialitate și bănuială legitimă, divagând de la obiectul sesizării, reținând nejustificat că faptele săvârșite ar reprezenta opinia juridică a magistratului în cauză. Recurenții arată că al doilea motiv al sesizării a vizat săvârșirea de către d-nul judecător C. a faptelor prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 pentru exercitarea funcției de judecător cu rea credință și gravă neglijență în aplicarea legii - fapte definite de art. 99 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004.

În opinia recurenților, raportat la normele de drept material încălcate de d-nul judecător, prin aplicarea și interpretarea abuzivă a acestora, consideră că sunt profund afectați și vătămați în dreptul de proprietate asupra terenului pentru care dețin acte de proprietate, respectiv titluri de proprietate autentice și transcrise în registrul de transcripțiuni, hotărâri judecătorești definitive, terenul ce face obiectul litigiului a fost stăpânit ei și de autorii lor mai mult de 30 de ani în mod continuu și netulburat, aspect în legătură cu care la dosar există probe ce sunt de natură a clarifica dreptul de proprietate și natura juridică a titlurilor de proprietate în sensul legii cu privire la dobândirea și respectiv opozabilitatea acestui drept.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., se arată că această excepție nu a fost pusă în discuția părților, conform dispozițiilor art. 224 din C. proc. civ., care prevăd că instanța este obligată să pună in discuția părților toate cererile, excepțiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu cea ce judecătorul nu a făcut. Admiterea acestei excepții este nelegală deoarece, pe de o parte, au fost încălcate dispozițiile legale procedurale arătate, iar pe de altă parte calitatea de coproprietar a reclamantei este dată de către o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, intrată în puterea lucrului judecat conform art. 431 C. proc.

civ. - sentința civilă nr. 5179 din 16 octombrie 2007 pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea in dosarul nr. x/2006, în care a avut calitatea de reclamant. Se precizează că reclamanta stăpânește în continuare în indiviziune cu A. imobilele casă și teren situate în Rm. Vâlcea strada x nr. 14, jud. Vâlcea așa cum au fost identificate prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1983. Totodată, arată faptul că acțiunea în revendicare poate fi promovată nu numai de titularul dreptului de proprietate așa cum nelegal a reținut d1. judecător, aceasta putând fi promovată chiar și de către coproprietar, nemaiexistând condiția unanimității, reclamanta având cotă parte din terenul în suprafață de 588 mp, așa cum este menționat în considerentele sentinței civile nr. 5179/16.10.2007, pronunțată de Judecătoria Rm.

Vâlcea în dosarul nr. x/2006, "se va atribui în proprietate reclamanților imobilele case și teren … imobile care urmează a fi stăpânite în continuare în indiviziune de către aceștia ... și prin ieșirea din indiviziune a pârâților E. și Ana s-a plătit suma de 20.000 de euro". Așadar, constatarea d-nului judecător privind lipsa calității active a reclamantei B. este nelegală, deoarece potrivit art. 32 și art. 36 C. proc. civ., reclamanții au calitate procesuală activă și interes de-a exercita acțiunea civilă ce face obiectul litigiului, existând identitate dintre părți și subiectele raportului juridic litigios și așa cum a arătat această excepție a fost respinsă de instanța de fond iar în apel nu a mai fost formulată de pârât și nici instanța nu a invocat-o din oficiu și oricum nu a fost pusă în discuția părților.

A dovedit că atât eliberarea Autorizației nr. x/12.05.2012, cât și anexa acesteia din 16.02.2016, prin care i s-a prelungit valabilitatea, sunt nelegale, deoarece nu au fost respectate dispozițiile art. 2 și art. 7 din Legea nr. 50/1991, art. 28 din Legea nr. 350/2001, iar studiul geotehnic în baza căruia Primăria a eliberat autorizația nu este în conformitate cu prevederile normelor aprobate prin NP 074/2007, GM009 ale Legii nr. 350/2001 așa cum se arată și în expertiza geotehnică întocmită de d-nul expert geotehnic H.. Lipsa documentației necesare cu privire la planul de situație pe suport topo cu specificația clară a construcțiilor învecinate, cote, distanțe până la limitele proprietății, distanțe între clădiri - condiții obligatorii impuse în Certificatul de Urbanism înaintea emiterii autorizației este o situație de încălcare a prevederilor art. 7 din Legea 50/1991 și trebuia să conducă la anularea autorizației de către instanța de judecată.

Prin certificatul de urbanism nr. x/21.12.2011 emis de Primăria Rm. Vâlcea, titularul a fost obligat la îndeplinirea condițiilor de mai sus în vederea emiterii autorizației și pentru care a fost emisă adresa din 12.03.2012 de către Direcția Urbanism - Primărie, prin care pârâtul a fost obligat să coreleze planul de situație/amplasarea viitoarei construcții la o distanță de 3 metri liniari față de construcția existent conform acordului notarial pentru a nu se aduce atingere drepturilor proprietarului vecin adică reclamanților. Mai mult, prin adresa Direcției de Urbanism din cadrul Primăriei Rm.

Vâlcea nr. 6884/12.03.2012 se precizează foarte clar că: "în vederea emiterii autorizației de construire pentru locuință D+P+1E+M și împrejmuire teren la amplasamentul situat în strada x nr. 13 B (proprietar, I.) se impune, completarea documentației pentru eliberarea autorizației cu precizarea clară pe planul de situație a distanțelor dintre construcția propusă și cele existente pe latura de nord-est, întrucât este prezentat acordul notarial al unuia dintre vecini, respectiv reclamantul și se solicită expres corelarea acordului notarial prezentat cu distanța de 3 metri liniari dintre clădirea propusă și cea existentă. I se atrage atenția ca noua construcție să nu aducă atingere drepturilor proprietarului vecin adică reclamanților, respectiv respectarea art. 611-616 din C. civ.

În opinia recurenților, d-nul judecător a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 7 din Legea nr. 50/1991, raportându-se generic la situația de fapt cu privire la îndeplinirea pur formală a condițiilor necesare pentru eliberarea autorizației cu toate că în raportul de expertiza geotehnică se concluzionează că Primăria avea obligația ca la construcția D+P+1E+M să emită autorizația de construire, numai în baza unui nou memoriu geotehnic datorită faptului că s-a modificat adâncimea de fundare a construcției de la 1,10 +/- 2 metri la 5 metri, modificându-se echilibrul limită al terenului, (concluzii Raport expertiză geotehnică H., punctul 9-11). Această concluzie a d-nului expert geotehnic nu este contrazisă de expertul în construcții J. așa cum greșit a reținut d-nu1 judecător, pentru că expertul în construcții arată că începând de la cota de -2,45 metri se modifică unghiul privind echilibrul limită al terenurilor.

Cota finală a fundațiilor de -2,45 metri este trecută la pagina 11 din Raportul de expertiză în construcții întocmit de expert J., la Capitolul Lucrări de subzidire luată în calcul de expert pentru a răspunde la acest obiectiv în baza proiectului depus de pârâtul I., întocmit pe baza studiului geotehnic, pentru construcție cu spațiu comercial la parter, un etaj și mansardă și nu pe baza tipului de construcție realizat. Raportul de expertiză geotehnică întocmit de H. concluzionează așa cum a arătat mai sus că pentru construcția de tip demisol, un etaj și mansardă realizata de pârât este necesar un nou studio geotehnic pentru o adâncime de fundare de -5 metri. Astfel că d-nul judecător a nesocotit vădit nelegal concluziile Rapoartelor de expertiză geotehnică și în construcții, întocmite de ing.

H. și ing. J., dându-le o interpretare subiectivă, după bunul plac, situație inadmisibilă, acesta era obligat să țină cont de concluziile specialiștilor, aceasta fiind și rațiunea pentru care s-au încuviințat și administrat aceste mijloace de probă conform C. proc. civ. - art. 255-258 C. proc. civ., raportat la art. 330-340 C. proc. civ., de către instanța de fond. Mai mult, expertul în construcții ing.

J., la capitolul stabilirii legăturii de cauzalitate între avariile produse la construcțiile reclamanților și lucrările defectuoase efectuate de pârât pentru construcția sa, se precizează că: "edificarea construcției pârâtului fără respectarea condițiilor impuse prin studiul geotehnic necesar pentru noua construcție și crearea unui gol cu un volum mare la o distantă de numai 60 de centimetri față de construcția reclamanților existentă și cu o diferență de cotă de fundare de aproximativ 2 metri a dus la depășirea unghiului de frecare internă a stratului de fundare real cu peste 250 % mai mult decât normalul, provocând ruperea centurii de siguranță construcției reclamanților, înclinând-o către construcția pârâtului" . Argumentele invocate de reclamanți în susținerea cererii de chemare în judecată au fost reținute și de către Tribunalul Vâlcea și Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2020, prin care s-a anulat Autorizația de construire nr. x din 03.03.2020 de continuare lucrări conform autorizației inițiale nr. 380/2012.

Criticile reclamanților invocate pe parcursul judecății apelului au vizat nerespectarea condițiilor impuse prin Certificatul de urbanism, atât în ceea ce privește Studiul geotehnic necesar schimbării construcției spațiu comercial la parter, plus un etaj, plus mansardă într-o nouă construcție cu demisol, un etaj, plus mansardă, cât și nerespectarea amplasamentului noii construcții la o distanță de 3 metri liniari față de construcțiile existente indiferent că este vorba despre corp principal de clădire sau corp secundar anexe.

Mai mult, expertul titular în construcții precizează în concluzii că această distanță trebuia respectată pe toată latura de vecinătate (hotarul) cu pârâtul iar legătura de cauzalitate dintre modul de amplasare al noii construcții la numai 60 cm și care se micșorează sub 50 cm având în vedere cât trebuie executate lucrări de termoizolație exterioară, finisaje, tencuieli, pentru recepția lucrărilor conform prevederilor Legii nr. 50/1991 și modul defectuos de executare a lucrărilor au condus la avariile construcției reclamanților cu concluzia clară că dacă s-ar fi respectat distanța de 3 ml avariile de la construcțiile lor (subsol, etaj și anexe) nu s-ar fi produs atât în ceea ce privește structura de rezistență prin desprinderea zidurilor inițiale precum și ruperea centurii de rezistență a imobilului reclamanților cât și degradările ulterioare.

Prin urmare, condițiile impuse de certificatul de urbanism nu au fost respectate de pârât, iar autorizația de construire nr. x/2012 a fost emisă nelegal cu nerespectarea disp. art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 de către Primăria Rm. Vâlcea, răspunderea pentru edificarea nelegala a construcției revine pârâtului care a construit pe riscul său deoarece cunoștea toate obligațiile impuse de lege și de condițiile autorizării, acesta nu a modificat planul de situație privind amplasarea viitoarei construcții așa cum a solicitat Direcția Urbanism, motiv pentru care argumentele reținute de d-nul judecător sunt contrare legii și probatoriului administrat. Procedând în acest fel, d-nul judecător a protejat nelegal construcția edificată nelegal de pârât pentru care i s-a emis nelegal autorizația de construire.

Astfel, pârâtul nu numai că nu și-a executat obligațiile prevăzute de Legea nr. 50/1991 arătate mai sus, dar a și abandonat lucrările în anul 2016 - constatarea Primăriei și a Rapoartelor de expertiză pentru o perioadă lungă de timp mai mare de 3 ani fără a obține o nouă autorizație așa cum prevăd disp. art. 7 din Lg.

nr. 50/1991, fapt ce a contribuit decisiv la degradările structurii de rezistență a construcției reclamanților, înclinând construcția acestora către construcția pârâtului, iar concluziile rapoartelor de expertiză stabilesc legătura de cauzalitate între modul nelegal al eliberării autorizației de construire și modul defectuos în care pârâtul I. a executat lucrările prin încălcarea dispozițiilor art. 7 și urm. din Legea 50/1991, acestea având valoarea probatorie a unui act autentic, sub nici o formă d-nul judecător nu avea dreptul să înlăture aceste probe certe ca ulterior să afirme faptul că nu și-au dovedit cererea, cu atât mai mult cu cât la cercetarea la fața locului el însuși a constatat cele arătate mai sus, dar a dispus altceva.

Prin urmare, d-nul judecător C. a nesocotit normele de drept material și procesual în mod grav neîndoielnic și nescuzabil acceptând vătămarea reclamanților, motiv pentru care consideră că se face vinovat de faptele descrise și dezvoltate pe larg în conținutul sesizării. Prin Rezoluția nr. 1780/05.10.2022 s-a dispus clasarea sesizării formulate de reclamanți, iar împotriva acesteia au formulat plângere la Inspectorul Șef al Inspecției Judiciare, care prin Rezoluția din 10.11.2022 a respins plângerea și a menținut Rezoluția de clasare. Prin rezoluția de clasare se retine în mod netemeinic că cele sesizate de reclamanți cu privire la activitatea judecătorului C. ce a făcut parte din completul de judecată care a soluționat apelul privind dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Vâlcea constituie raționamentul judecătorului care a făcut parte din completul de judecată menționat Se mai retine în rezoluție că nu s-au constatat abateri de la C. proc.

civ. cu privire la procedura privind judecată. Cele reținute cu privire la respectarea dispozițiilor C. proc. civ. sunt neadevărate, întrucât tocmai nerespectarea dispozițiilor C. proc. civ. a format obiectul sesizării inspecției judiciare și opinia judecătorului împotriva căruia au formulat sesizarea întemeiată pe dispozițiile art. 99 lit. b) și art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004. Au arătat că excepția lipsei calității procesuale active nu a fost pusă în discuția părților și nici nu a format obiectul apelului formulat de pârâtul I. și nici nu a fost invocată prin întâmpinare sau răspuns la întâmpinarea de către vreuna din părți, motiv pentru care consideră că în mod nelegal a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., cu încălcarea clară a dispozițiilor C. proc.

civ.. Această excepție nu a fost invocată nici din oficiu și nici pusă în discuția contradictorie a părților, însă nelegal această excepție a fost admisă cu ocazia motivării apelului, încălcându-se dispozițiile C. proc. civ. și Legile nr. 303 și 304 din 2004. Nelegal nu s-a ținut cont de faptul că d-nul judecător C. se face vinovat de săvârșirea faptelor prevăzute de art. 99 lit. b) și art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 referitoare la incompatibilități și nerespectarea interdicției de a se abține, știind că este incompatibil, întrucât a fost coleg de serviciu cu apărătorul apelantului I. - ambii fiind judecători la Judecătoria Rm. Vâlcea în perioada arătată în sesizare, conform decretelor de numire depuse odată cu plângerea.

De asemenea, recurenții arată că au făcut dovada că d-nul judecător nu a respectat o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, afirmând că reclamanta B. nu are calitatea de coproprietar al imobilului situat în Rm. Vâlcea, str. x, jud. Vâlcea. În hotărârea irevocabilă se menționează în mod clar că: "Atribuie în proprietate casă și teren reclamanților A. și B.", iar judecătorul C. a ignorat această hotărâre prin nerecunoașterea calității de coproprietar a reclamantei B.. 4. Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, reținând următoarele considerente: 2.1.

Argumentele de fapt și de drept relevante Cu referire la situația de fapt care a generat starea litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că, prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare la data de 22.08.2022, reclamanții A. și B. au criticat activitatea domnului judecător C. din cadrul Tribunalului Vâlcea, cu privire la dosarul nr. x/2016. Reclamanții au arătat că atitudinea magistratului a fost profund imorală și nedreaptă pe parcursul judecății apelului, că a nesocotit dispozițiile art. 44 din Constituție și a procedat la o veritabilă expropriere a suprafeței de 16 mp din contractul de vânzare-cumpărare autentificat în anul 1938 și a suprafeței de 42 mp din înscrisul sub semnătură privată încheiat de autorii părinți în anul 1983, din proprietatea lor în favoarea pârâtului.

Sesizarea a fost clasată prin Rezoluția nr. 1780 din 5 octombrie 2022, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, cu motivarea că nu sunt conturate indiciile săvârșirii vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva rezoluției de clasare dispuse, reclamanții au formulat plângere în temeiul art. 45 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, respinsă prin Rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. x din data de 10.11.2022 . Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au formulat plângere împotriva Rezoluției Inspectorului Șef din data de 10.11.2022, dispusă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare, prin care s-a dispus respingerea plângerii împotriva Rezoluției nr. 1780/05.10.2022, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de reclamanți, solicitând admiterea plângerii, infirmarea rezoluțiilor de clasare și cercetarea disciplinară a magistratului C., judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea.

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea, iar reclamanții au formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a dispus respingerea acțiunii, pronunțată de judecătorul fondului, este legală, nefiind identificate motive pentru casarea sentinței în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ. Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că niciuna dintre ipotezele indicate nu este întrunită în speță.

Astfel, judecătorul fondului a explicat soluția pronunțată în dispozitiv prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, a expus raționamentul logico-juridic în temeiul căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii reclamanților. Cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora. Instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor de lege pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate în cererea de chemare în judecată, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, iar raționamentul juridic care a fundamentat soluția adoptată este prezentat în mod coerent și convingător, fiind respectate cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, este, de asemenea, nefondat. Potrivit acestui motiv de casare, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale, în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Prin sentința recurată acțiunea a fost respinsă, iar reclamanții susțin greșita interpretare și aplicare a legii, invocând argumente similare cu cele invocate atât în fața Inspecției Judiciare, cât și în fața primei instanțe, care vizează activitatea de judecată și modalitatea de soluționare a dosarului în care aceștia au avut calitatea de părți. Aceste aspecte au fost analizate de instanța de fond, motivele de recurs fiind nefondate, urmând a fi analizate în raport de situația de fapt și dispozițiile legale aplicabile.

Pentru angajarea răspunderii disciplinare este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă și legătura de cauzalitate între fapta săvârșită și rezultatul produs, iar în ceea ce privește vinovăția, aceasta trebuie constatată în mod cert în baza probatoriului administrat în cauză.

Prin raportare la aspectele invocate în fața Inspecției Judiciare, care a concluzionat în sensul că nu sunt îndeplinite condițiile săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b), i) și t) din Legea nr. 303/2004, prin rezoluțiile contestate în prezenta cauză, în ceea ce îl privește pe domnul judecător C., Înalta Curte reține dispozițiile art. 97 din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, prin urmare, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii.

Conform dispozițiilor art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa. Sub aspectul laturii obiective, abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) din Legea nr. 303/2004 constă într-o inacțiune, și anume omisiunea judecătorului de a formula cerere de abținere, atunci când are cunoștință de faptul că se află în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege. Art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 prevede că judecătorii sunt independenți, se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali.

Prin legislația secundară, art. 9 alin. (1) din Hotărârea nr. 328/2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor, s-a instituit, de asemenea, obligația ca judecătorii să fie imparțiali în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, fiind obligați să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influențe, precum și să se abțină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparțialitatea lor, aspecte ce rezultă și din prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, ce consacră dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială.

Pentru a asigura deplina obiectivitate în înfăptuirea actului de justiție și a proteja drepturile părților, legiuitorul a prevăzut în mod expres cazurile în care judecătorul, din cauza unor împrejurări de natură personală, nu poate participa la judecarea unui dosar, precum și formele procesuale de rezolvare a unei astfel de situații, în materie civilă aceste cazuri găsindu-se înscrise în dispozițiile art. 41-53 din C. proc. civ. În ceea ce privește prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală." Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99 1 alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează: "(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual." Având în vedere elementele constitutive ale abaterii prevăzute la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei abateri).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru. De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. În lumina acestor dispoziții legale și a considerentelor teoretice expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților potrivit cărora nu au fost examinate criticile punctuale din plângere referitoare la încălcarea de către magistrat a dispozițiilor legale referitoare la incompatibilități, precum și nerespectarea îndatoririi legale de a se abține.

Astfel, instanța de control judiciar constată că, din actele aflate la dosar, rezultă că prin Rezoluția nr. 1780/05.10.2022 s-a reținut faptul că,,(...)în măsura în care părțile interesate au suspiciuni cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului pot uza de procedurile prevăzute de lege în acest sens.

În acest context se reține și faptul că prin încheierea nr. 48/2022 pronunțată la data de 29.03.2022, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de recuzare a membrilor completului de judecată învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2016, respectiv domnii judecători C., F., cererea formulată chiar de apărătorul pârâtului, avocat G. (fost judecător)" Așadar, în cauză a fost formulată o cerere de recuzare a domnilor judecători C. și F., respinsă prin încheierea nr. 48/2022 pronunțată la data de 29.03.2022, astfel că în mod corect nu s-a constatat încălcarea dispozițiilor legale referitoare la incompatibilități și a dispozițiilor legale referitoare la obligația de abținere.

În măsura în care se apreciază ca nelegală soluția de respingere pronunțată asupra cererii de recuzare, există posibilitatea formulării unei căi de atac la instanța superioară, încheierea prin care se respinge cererea de recuzare putând fi atacată de părți odată cu hotărârea prin care se soluționează cauza, pentru ca o altă instanță de judecată să decidă asupra chestiunii imparțialității.

În ceea ce privește criticile invocate de recurenți prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, care au vizat în concret verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a acțiunii și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a reclamantei B., sunt specifice activității de judecată, excedează competențelor Inspecției judiciare, prin raportare la dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și art. 16 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac, ordinare și, după caz, extraordinare, prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești.

Nefondate sunt și alegațiile recurenților referitoare la săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004. Argumentele aduse de recurenții-reclamanți nu vizează reaua - credință sau grava-neglijență a magistratului, care trebuie probate în mod distinct și care se realizează printr-o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptând voit vătămarea, ori prin nesocotirea din culpă, însă în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil. Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară analizează dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, însă nu cenzurează argumentele judecătorului care a pronunțat soluția ce a produs nemulțumirea titularilor sesizării.

În acest sens, s-a reținut corect prin rezoluția de clasare faptul că aspectele sesizate excedează nu doar dispozițiilor Legii nr. 303/2004 și Legii nr. 317/2004, dar și prevederilor art. 51 din Constituția României, revizuită, nefiind posibilă transformarea dreptului de petiționare într-un drept care să permită petenților să ceară angajarea, în mod direct, a răspunderii disciplinare a unui magistrat, doar pentru că aceștia apreciază că magistrații ar fi săvârșit vreuna din abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 republicată. Inspectorul judiciar nu se poate substitui unei instanțe în calea de atac, acesta efectuează doar o verificare prealabilă, căutând "indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare", astfel că ceea ce trebuie lămurite sunt faptele și împrejurările care ar putea constitui elementele abaterii disciplinare sesizate, iar instanța de contencios administrativ cenzurează legalitatea rezoluției de clasare.

Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, a constatat inexistența indiciilor pentru începerea procedurii disciplinare cu privire la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate, nefiind elemente din care să rezulte nelegalitatea rezoluțiilor contestate. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 45 1 din Legea nr. 317/2004, republicată, și reflectă o analiză corectă, în limitele controlului judiciar ce se exercită asupra rezoluțiilor emise de Inspecția Judiciară, în cadrul procedurii disciplinare reglementate de Legea nr. 303/2004, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge recursul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1043 din 13 iunie 2023 a Curții de Apel București - secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă. Pronunțată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.