Decizia nr. 3819/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 632/2024 a Curții de Apel Timișoara

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Timișoara - secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2024 la data de 29.07.2024, reclamanta A. S.R.L, a contestat, în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin, refuzul pârâtului I.G.I Caraș - Severin nr. x din 26.05.2024 privind eliberarea avizului de angajare solicitat de către societate pentru AMIN MD AL, cetățean al statului Bangladesh.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 632 din 30 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul M.A.I. - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări al jud. Caraș-Severin.

Recursul exercitat în cauză Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 632 din 30 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, criticând-o pentru nelegalitate. Recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, susținând că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. S-a arătat că instanța de fond a interpretat eronat normele care reglementează condițiile generale și speciale pentru acordarea avizului de angajare, apreciind în mod greșit că acestea nu ar fi fost îndeplinite, deși recurenta afirmă că a depus toate înscrisurile necesare la dosarul cauzei, iar situația de fapt care a generat litigiul nu a fost corect valorificată. Recurenta a învederat că a depus pe portalul Inspectoratului General pentru Imigrări, la data de 14.02.2024, cererea de acordare a avizului de angajare, împreună cu documentele necesare, primind număr de înregistrare, iar ulterior a fost programată pentru depunerea fizică a documentației la data de 25.04.2024. S-a menționat că intimata a refuzat emiterea avizului de angajare, motivând în drept neîndeplinirea condițiilor prevăzute de O.G. nr. 25/2014 și O.U.G. nr. 194/2002, iar în fapt reținând că străinul nu mai avea drept de ședere valabil pe teritoriul României nici la data depunerii cererii online, nici la data depunerii fizice a dosarului, întrucât îi expirase viza de ședere, precum și că nu a fost depus cazierul judiciar. În legătură problema șederii ilegale, recurenta a afirmat că străinul a intrat în România la data de 02.05.2023, în baza unei vize, urmând a fi angajat la o societate care i-a obținut aviz de angajare, respectiv B. S.R.L. din București. Această societate i-a înmânat străinului un exemplar al contractului individual de muncă, însă contractul nu a fost înregistrat în Revisal, fără ca străinul să aibă cunoștință de acest aspect. După ce a aflat despre situația ilegală în care se afla, străinul ar fi părăsit societatea respectivă și s-ar fi deplasat în Timișoara, unde a luat legătura cu recurenta în vederea angajării pe funcția de curier, recurenta arătând că era necesară obținerea în prealabil a unui nou aviz de angajare. S-a mai susținut că situația privind lipsa unui drept de ședere valabil nu poate fi reținută ca o culpă a străinului, aceasta fiind rezultatul unui concurs de împrejurări, în condițiile în care societatea care i-a obținut inițial avizul de angajare nu și-a îndeplinit obligațiile legale de încadrare în muncă și de înregistrare a contractului în Revisal, menținându-l într-o stare de ilegalitate pentru o perioadă de timp, deși străinul considera că se află în legalitate atât timp cât avea un aviz de muncă și un contract de muncă. Recurenta a arătat că această situație nu este singulară și că există numeroși cetățeni străini aflați în situații similare, ca urmare a nerespectării obligațiilor legale de către angajatori. Cu privire la cazierul judiciar, recurenta a precizat că, la momentul depunerii fizice a documentelor, instituția intimată a solicitat depunerea cazierului străinului, deși era depus un cazier judiciar emis de autoritățile din statul de origine la data de 08.10.2023. Intimata a apreciat că acest document nu este suficient de recent și că s-a încheiat un angajament între reprezentantul recurentei și lucrătorul IGI pentru depunerea unui nou cazier. A arătat recurenta că procedura de obținere a unui nou cazier din statul de origine, precum și traducerea și legalizarea acestuia durează câteva săptămâni, motiv pentru care s-a aflat în imposibilitatea de a depune documentul solicitat în termenul stabilit, iar în aceste condiții intimata a emis refuzul. S-a mai invocat în cererea de recurs că refuzul a fost emis fără a se ține cont de dispozițiile art. 28 alin. (2) 2 din O.G. nr. 25/2014, referitoare la principiul proporționalității în soluționarea cererilor privind emiterea avizului de angajare. Recurenta a afirmat că străinul se afla de mai mult timp pe teritoriul României și că avea un cazier judiciar din care rezulta că nu a săvârșit fapte penale în statul de origine, iar pe teritoriul României cu atât mai mult, susținând că nu se putea aprecia că respectivul cazier nu era valabil, în condițiile în care acesta cuprindea aspecte din perioada în care străinul se afla în țara de origine, iar ulterior se afla în România. În concluzie, recurenta a opinat că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii în contencios administrativ, cu consecința anulării refuzului emis de intimată și obligării acesteia la soluționarea favorabilă a cererii de emitere a avizului de angajare.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât Biroul pentru Imigrări Caraș-Severin a susținut că recursul este nefondat, hotărârea recurată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material. Intimatul a apreciat că instanța de fond a interpretat corect dispozițiile O.G. nr. 25/2014 și a constatat neîndeplinirea condițiilor generale și speciale pentru eliberarea avizului de angajare.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimatului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se o pretinsă aplicare greșită a normelor de drept material. Or, instanța de recurs reține că instanța de fond a stabilit în mod corect cadrul normativ aplicabil cererii de eliberare a avizului de angajare, respectiv dispozițiile O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, precum și condițiile generale și speciale prevăzute de aceste acte normative și a aplicat aceste norme în mod corespunzător, recursul fiind nefondat. Cu privire la primul motiv de refuz, respectiv lipsa dreptului de ședere valabil, instanța de recurs constată că instanța de fond a reținut în mod corect că existența unui drept de ședere legal pe teritoriul României constituie o condiție prealabilă și esențială pentru eliberarea avizului de angajare, potrivit art. 3 alin. (1) și art. 4 alin. (2) lit. f) din O.G. nr. 25/2014, raportat la art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002. Din situația de fapt rezultă fără echivoc că viza de lungă ședere în scop de angajare în muncă deținută de cetățeanul străin fusese emisă la data de 08.02.2023, cu valabilitate de 90 de zile, expirând la data de 17.06.2023, iar la data depunerii cererii de eliberare a noului aviz de angajare, respectiv 14.02.2024, acesta nu mai beneficia de un drept de ședere legal. Instanța de recurs reține că argumentele recurentei referitoare la neînregistrarea contractului de muncă în Revisal de către angajatorul inițial au fost corect înlăturate de instanța de fond, întrucât obligația reglementării dreptului de ședere pe teritoriul României revine străinului, inclusiv prin formularea unei cereri de prelungire a dreptului de ședere, în condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 194/2002. Împrejurarea invocată de recurenta-reclamantă nu poate înlătura constatarea obiectivă a inexistenței dreptului de ședere la momentul analizării cererii de emitere a avizului de angajare. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de refuz, respectiv lipsa cazierului judiciar valabil, instanța de recurs constată că instanța de fond a realizat și din această perspectivă o analiză corectă a dispozițiilor art. 8 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 25/2014, coroborate cu art. 27 alin. (2) și (3) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar. În mod corect, instanța de fond a reținut că, deși cazierul judiciar emis la data de 08.10.2023 se afla în termenul de valabilitate de 6 luni la data depunerii cererii de aviz, acesta nu era tradus și legalizat în condițiile legii, cerință expres și imperativ prevăzută de actul normativ special în materia angajării străinilor. Instanța de recurs reține că îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de O.G. nr. 25/2014 este obligatorie pentru eliberarea avizului de angajare, iar lipsa oricăreia dintre acestea este suficientă pentru a justifica refuzul autorității competente. În speță, atât inexistența dreptului de ședere valabil, cât și neîndeplinirea cerinței privind depunerea unui cazier judiciar tradus și legalizat justifică în mod autonom soluția de respingere a cererii. În aceste condiții, instanța de recurs constată că instanța de fond a aplicat corect normele de drept material incidente iar criticile recurentei nu evidențiază vreo eroare de interpretare sau aplicare a legii care să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, instanța de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. ca nefondat, menținând ca legală sentința civilă nr. 632 din 30 septembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara - secția de contencios administrativ și fiscal.