Decizia nr. 3220/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 231/2024 a Curții de Apel Alba Iulia

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 02.09.2024, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții GUVERNUL ROMÂNIEI, MINISTERUL SĂNĂTĂȚII și CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE solicitând pe cale de ordonanță președințială obligarea pârâților la asigurarea către reclamantă pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), a medicamentului PEMBROLIZUMAB (denumire comercială KEYTUUDA), până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2024, aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ șj Fiscal

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 231 din data de 18 septembrie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia - secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității, astfel cum au fost invocate de către fiecare dintre pârâții Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Guvernul României. A respins excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a acestora, astfel cum au fost invocate în ceea ce-i privește, de către fiecare dintre pârâții: Ministerul Sănătății, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Guvernul României. A admis cererea de ordonanță președințială și a obligat pârâții ca, până la soluționarea definitivă a litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2024- aflat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, să asigure reclamantei, pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100% - fără contribuție personală- medicamentul " PEMBROLIZUMAB " - denumire comercială "KEYTRUDA", pentru indicația terapeutică "CANCER MAMAR TRIPLU NEGATIV LOCAL RECURENT NEREZECABIL SAU METASTATIC ".

Cererile de recurs Împotriva sentinței civile nr. 231/2024 din 18 septembrie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății. Guvernul României susține că soluția primei instanțe este nelegală, întrucât Guvernul nu are calitate procesuală pasivă în raport cu obligația solicitată de reclamantă. Se arată că nu sunt întrunite condițiile răspunderii juridice administrative prevăzute de Legea nr. 554/2004, întrucât Guvernul nu a emis un act administrativ nelegal și nici nu a refuzat soluționarea unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. Guvernul este un organ colegial, iar atribuțiile relevante în materia medicamentelor compensate aparțin autorităților de specialitate, respectiv Ministerului Sănătății și Casei Naționale de Asigurări de Sănătate. Ministerul Sănătății are atribuții de elaborare a politicilor și programelor de sănătate, potrivit art. 219 alin. (7) din Legea nr. 95/2006 și art. 2 din H.G. nr. 144/2010, iar CNAS gestionează fondul de asigurări sociale de sănătate, conform art. 220 alin. (3) și (4) din aceeași lege. În plus, potrivit art. 4 din H.G. nr. 720/2008, protocoalele terapeutice sunt aprobate prin ordin comun al Ministerului Sănătății și CNAS, nu de Guvern. În ceea ce privește inițierea actelor normative, art. 1 din H.G. nr. 561/2009 prevede că proiectele sunt inițiate de autoritățile de specialitate, nu de Guvern în ansamblul său. Prin urmare, Guvernul nu este subiectul pasiv al obligației deduse judecății, întrucât nu are atribuții în decontarea medicamentelor și nici în asigurarea tratamentului individual al unui asigurat. Se invocă și jurisprudența Curții de Apel Brașov (Sentința nr. 30/13.03.2024), care a reținut că Guvernul poate fi pârât doar în litigiile privind legalitatea actelor administrative pe care le adoptă. În consecință, Guvernul solicită admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive. Recurentul arată că instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 997-1002 C. proc. civ., întrucât cererea reclamantei nu poate fi soluționată pe calea ordonanței președințiale. Se susține că acțiunea are natura unui litigiu de contencios administrativ, circumscris art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar ordonanța președințială nu poate deroga de la procedura specială prevăzută de legea contenciosului administrativ. Potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, normele C. proc. civ. se aplică doar în măsura în care sunt compatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice și particulari, iar în această materie ordonanța președințială este incompatibilă. Guvernul susține că instanța trebuia să verifice dacă medicamentul este inclus în lista de decontare și dacă există protocol terapeutic aprobat, întrucât aceste elemente sunt esențiale pentru stabilirea aparenței dreptului. Prin soluția pronunțată, instanța ar fi prejudiciat dreptul Guvernului la un proces echitabil, întrucât a dispus o măsură provizorie fără a analiza elementele de fond. Se invocă și jurisprudența Curții de Apel București (Sentința nr. 1692/11.10.2022), care a respins o cerere similară pentru lipsa aparenței dreptului. Guvernul susține că instanța de fond a depășit limitele competenței puterii judecătorești, întrucât a dispus o măsură care substituie procedura administrativă de evaluare, includere și actualizare a listei de medicamente compensate. Se arată că etapa de evaluare științifică realizată de ANMDMR este obligatorie și are caracter imperativ, iar instanța nu poate obliga autoritățile să ignore procedura legală. Potrivit Ordinului nr. 861/2014, includerea unui medicament în listă presupune depunerea documentației de către solicitant, evaluarea ANMDMR și ulterior, în cazul includerii condiționate, încheierea unui contract cost-volum cu CNAS și/sau Ministerul Sănătății. În speță, medicamentul nu este inclus în listă pentru indicația reclamantei, iar legislația națională nu permite rambursarea medicamentelor pentru indicații terapeutice neaprobate. Prin admiterea cererii, instanța ar fi substituit autoritățile competente și ar fi eludat procedura legală, ceea ce contravine principiului separației puterilor în stat. Recurentul arată că instanța a aplicat greșit art. 997 alin. (1) și (5) C. proc. civ., întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale. Se susține că nu există aparența dreptului, deoarece medicamentul nu este inclus în lista de compensate pentru indicația reclamantei și nu există protocol terapeutic aprobat. Nu este îndeplinită nici condiția caracterului vremelnic, întrucât măsura dispusă echivalează cu soluționarea fondului litigiului. De asemenea, măsura prejudecă fondul, întrucât obligă autoritățile să ignore procedura legală de evaluare și includere în listă. Guvernul invocă și faptul că ordonanța președințială nu poate fi folosită pentru a obliga autoritățile să adopte acte normative sau să efectueze operațiuni administrative complexe, care presupun evaluări tehnice și bugetare. Casa Națională de Asigurări de Sănătate susține că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât instituția nu are atribuții legale în legătură cu includerea unui medicament în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008, cu modificările ulterioare, și nici în legătură cu extinderea indicațiilor terapeutice ale unui medicament. CNAS arată că, potrivit art. 280 din Legea nr. 95/2006, nu intră în raporturi juridice directe cu asigurații și nici cu furnizorii de servicii medicale, medicamente sau dispozitive medicale, aceste raporturi fiind gestionate de casele teritoriale de asigurări de sănătate. Instituția nu are competența de a efectua plăți către asigurați și nu poate deconta contravaloarea medicamentului PEMBROLIZUMAB (Keytruda) pentru indicația "cancer mamar triplu negativ local recurent nerezecabil sau metastatic", întrucât această indicație nu este inclusă în protocoalele terapeutice aprobate prin Ordinul nr. 564/499/2021. CNAS subliniază că doar deținătorul autorizației de punere pe piață poate solicita evaluarea și extinderea indicațiilor terapeutice, potrivit art. 704 alin. (3) și art. 706 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 4-6 din Ordinul nr. 861/2014. În consecință, CNAS nu poate fi obligată să asigure sau să deconteze medicamentul pentru o indicație neaprobată, iar acțiunea este introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Recurenta arată că instanța a aplicat greșit art. 997 C. proc. civ., întrucât reclamanta nu are o aparență de drept la decontarea medicamentului solicitat. În sistemul public de asigurări sociale de sănătate, asigurații beneficiază doar de medicamentele incluse în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008 și doar pentru indicațiile terapeutice autorizate și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului, potrivit art. 241 alin. (11) din Legea nr. 95/2006. Medicamentul PEMBROLIZUMAB este inclus în listă doar pentru alte indicații (carcinom pulmonar, melanom malign, cancer colorectal MSI-H, limfom Hodgkin clasic, carcinom scuamos cap-gât), nu pentru cancerul mamar triplu negativ. CNAS arată că, deși ANMDMR a emis un raport de evaluare pentru includerea condiționată a medicamentului în această indicație, rambursarea este posibilă doar după renegocierea contractului cost-volum, încheierea actului adițional și elaborarea protocolului terapeutic, proceduri care nu au fost finalizate. În consecință, reclamanta nu are un drept recunoscut de lege la compensarea medicamentului în proporție de 100%. Recurenta susține că instanța a reținut în mod nelegal existența urgenței, întrucât măsura solicitată ar obliga autoritatea să ignore procedura legală de evaluare, includere în listă și negociere a contractelor cost-volum, reglementată de art. 243-243 1 din Legea nr. 95/2006 și de Ordinul nr. 861/2014. Urgența nu poate justifica o măsură care ar obliga CNAS să deconteze un medicament pentru o indicație neaprobată, în lipsa unui protocol terapeutic și în lipsa unui temei legal. CNAS arată că sistemul public de sănătate funcționează pe baza unui pachet de bază, iar dreptul la asistență medicală nu este nelimitat, fiind condiționat de respectarea cadrului legal, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale (Deciziile nr. 224/2012 și nr. 45/2013). Mai arată recurenta că instanța a prejudecat fondul cauzei, întrucât a dispus decontarea unui medicament pentru o indicație neaprobată, substituind procedura legală de includere în listă și de elaborare a protocoalelor terapeutice. Prin admiterea cererii, instanța a recunoscut implicit un drept pe care legea nu îl conferă reclamantei și a anticipat soluția din dosarul de fond, încălcând art. 997 alin. (5) C. proc. civ. . CNAS subliniază că ordonanța președințială nu poate fi folosită pentru a obliga autoritățile să emită acte normative sau să efectueze operațiuni administrative complexe, precum includerea unui medicament în listă sau aprobarea unui protocol terapeutic. Casa Națională de Asigurări de Sănătate arată că instanța nu poate obliga autoritățile să deconteze un medicament în lipsa îndeplinirii condițiilor legale, întrucât legislația națională nu permite rambursarea medicamentelor pentru indicații terapeutice neaprobate. Se invocă art. 243 1 din Legea nr. 95/2006, potrivit căruia evaluarea în vederea includerii în listă poate fi inițiată doar pentru indicațiile aprobate de EMA sau ANMDMR și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului. În speță, medicamentul nu este încă rambursabil pentru indicația reclamantei, iar instanța nu poate substitui autoritățile competente. CNAS invocă și jurisprudența Curții de Apel București (Sentința nr. 1692/2022), care a respins o cerere similară pentru lipsa aparenței dreptului. Ministerul Sănătății susține că instanța de fond a respins în mod nelegal excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât instituția nu are atribuții legale în ceea ce privește asigurarea sau decontarea medicamentului solicitat prin ordonanță președințială. Se arată că, potrivit Legii nr. 95/2006, atribuțiile Ministerului Sănătății și ale CNAS sunt distincte în materia programelor naționale de sănătate, iar Guvernul și ANMDMR nu derulează programe de sănătate. Ministerul subliniază că, în cadrul programului național de oncologie, singura autoritate competentă să suporte costurile tratamentelor este CNAS, întrucât aceasta administrează bugetul FNUASS și derulează programul. În plus, prin O.G. nr. 37/2022, art. 16 alin. (11) din Legea nr. 95/2006 limitează strict situațiile în care Ministerul poate suporta contravaloarea medicamentelor, iar medicamentul solicitat nu se regăsește printre acestea. În consecință, Ministerul nu poate fi obligat să efectueze plăți ilegale și nu poate avea calitate procesuală pasivă în cauză. Recurentul arată că instanța a aplicat greșit art. 997 C. proc. civ., întrucât procedura ordonanței președințiale este incompatibilă cu specificul raporturilor de putere din contenciosul administrativ, conform art. 28 din Legea nr. 554/2004. Se susține că ordonanța președințială este o procedură specială, iar contenciosul administrativ este, la rândul său, o procedură specială, astfel încât normele speciale nu se pot completa între ele. Legea nr. 554/2004 poate fi completată doar cu normele generale ale C. proc. civ., nu cu alte proceduri speciale. Ministerul arată că, în materia contenciosului administrativ, singura acțiune admisibilă este cea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar suspendarea efectelor unui refuz pretins nejustificat nu este permisă de art. 14 din aceeași lege. Prin urmare, ordonanța președințială este inadmisibilă în cauză. Ministerul Sănătății susține că instanța a reținut în mod nelegal existența aparenței dreptului, întrucât reclamanta nu are un drept recunoscut de lege la compensarea medicamentului solicitat. Se arată că medicamentul nu este inclus în Lista aprobată prin H.G. nr. 720/2008 pentru indicația reclamantei și nu există protocol terapeutic aprobat. Ministerul subliniază că, potrivit art. 243 1 din Legea nr. 95/2006, evaluarea în vederea includerii în listă poate fi inițiată doar pentru indicațiile aprobate de EMA sau ANMDMR și incluse în rezumatul caracteristicilor produsului. În plus, reclamanta nu a dovedit existența unui tratament anterior cu medicamentul solicitat și nici eficiența acestuia în cazul său. În consecință, nu există aparența dreptului în favoarea reclamantei. Recurentul arată că instanța a reținut în mod nelegal existența urgenței, întrucât aceasta nu poate justifica obligarea autorităților să ignore procedura legală de evaluare, includere în listă și aprobare a protocoalelor terapeutice. Se subliniază că, potrivit dreptului Uniunii Europene (cauza C-179/16), statele membre sunt competente să decidă asupra rambursării medicamentelor utilizate off-label, iar România nu a reglementat rambursarea unor astfel de utilizări. Prin urmare, nu poate exista urgență în sensul art. 997 C. proc. civ. . atunci când măsura solicitată ar obliga autoritățile să încalce legea. Ministerul Sănătății susține că instanța a prejudecat fondul cauzei, întrucât a dispus o măsură care echivalează cu recunoașterea unui drept pe care legea nu îl conferă reclamantei. Prin admiterea cererii, instanța a substituit autoritățile competente în procedura de includere a medicamentelor în listă și a ignorat dispozițiile art. 243-243 1 din Legea nr. 95/2006. Ministerul arată că ordonanța președințială nu poate fi folosită pentru a obliga autoritățile să emită acte normative sau să deruleze proceduri administrative complexe, iar soluția instanței reprezintă o depășire a competenței puterii judecătorești.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că toți pârâții au calitate procesuală pasivă, întrucât, potrivit art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 și art. 4 din H.G. nr. 720/2008, Guvernul, Ministerul Sănătății și CNAS au atribuții legale în procedura de includere a medicamentelor în Lista de compensate și în adoptarea protocoalelor terapeutice. A susținut existența aparenței de drept, întrucât medicamentul PEMBROLIZUMAB (KEYTRUDA) este autorizat la nivel european, are preț aprobat în România, iar deținătorul APP a depus cererea de evaluare la ANMDMR la 08.02.2023, fiind emis raportul de evaluare la 26.07.2023. Reclamanta a arătat că pârâții nu au adoptat decizia finală de includere/neincludere, depășind atât termenul prevăzut de legislația națională, cât și termenul imperativ de 90 de zile stabilit de art. 6 alin. (1) din Directiva 89/105/CEE, directivă cu efect direct, astfel cum a fost interpretată în jurisprudența CJUE și aplicată constant în practica instanțelor naționale. A invocat o jurisprudență amplă a curților de apel și a Înaltei Curți care a admis cereri similare de ordonanță președințială în situații de depășire a termenului de evaluare. În concluzie, a solicitat menținerea soluției primei instanțe, întrucât sunt îndeplinite condițiile art. 997 C. proc. civ., iar recursurile pârâților sunt nefondate.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate. Având în vedere că motivele de recurs formulate de Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate sunt, în esență, identice sub aspectul criticilor aduse sentinței recurată, Înalta Curte apreciază că acestea pot fi analizate împreună. Toate vizează, în mod convergent, soluția primei instanțe asupra excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, precum și asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 997 C. proc. civ. . pentru admiterea cererii de ordonanță președințială. În consecință, instanța de control judiciar va proceda la examinarea unitară a acestor critici, prin raportare la cadrul normativ incident, la situația de fapt reținută de instanța de fond și la argumentele intimatei. Criticile recurenților referitoare la soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive sunt nefondate. În mod corect, instanța de fond a reținut că, potrivit art. 242 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, lista medicamentelor de care beneficiază asigurații se elaborează de Ministerul Sănătății și CNAS și se aprobă prin hotărâre a Guvernului, ceea ce conferă fiecăruia dintre pârâți un rol legal, expres determinat, în procedura de includere a unui medicament în lista de compensate. În același sens, art. 4 din H.G. nr. 720/2008 stabilește competența Ministerului Sănătății și a CNAS de a elabora protocoalele terapeutice aferente medicamentelor din listă, iar Guvernul este autoritatea competentă să adopte actul normativ final. Prin urmare, raportul juridic dedus judecății privește chiar atribuțiile legale ale acestor autorități în procedura de evaluare, includere și reglementare a medicamentelor compensate, astfel încât identitatea dintre pârâți și subiecții obligațiilor legale pretins neîndeplinite este evidentă, în sensul art. 36 C. proc. civ. Susținerile recurentei potrivit cărora CNAS nu ar avea atribuții în materia includerii medicamentelor în listă sau că Guvernul nu ar putea fi chemat în judecată decât în ipoteza contestării unui act administrativ sunt contrare cadrului normativ aplicabil. Procedura de includere a unui medicament presupune acțiunea succesivă și coordonată a tuturor celor trei autorități, iar refuzul sau depășirea termenelor legale de soluționare a cererii de includere reprezintă, în accepțiunea art. 2 lit. i) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, un refuz nejustificat susceptibil de control judecătoresc. Totodată, nu poate fi reținută teza potrivit căreia calitatea procesuală pasivă ar aparține exclusiv unei singure instituții, întrucât legea însăși instituie o competență partajată, iar obligația de a finaliza procedura într-un termen determinat decurge din art. 6 alin. (1) din Directiva 89/105/CEE, direct aplicabilă în măsura în care statul nu a transpus-o corespunzător, astfel cum a statuat Curtea de Justiție a Uniunii Europene. În mod corect, instanța de fond a reținut că fiecare dintre pârâți are atribuții proprii, indispensabile finalizării procedurii, iar inexistența unui act administrativ emis nu poate conduce la exonerarea autorităților de răspunderea procesuală, întrucât tocmai această inacțiune constituie obiectul litigiului. Nefondate sunt și criticile ce vizează soluția de respingere a excepției inadmisibilității Instanța de fond a stabilit în mod corect că procedura ordonanței președințiale este admisibilă în materia contenciosului administrativ, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 997 C. proc. civ., iar măsura solicitată are caracter vremelnic și nu prejudecă fondul. Recurenții au susținut că ordonanța președințială ar fi incompatibilă cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice și particulari, invocând art. 28 din Legea nr. 554/2004. Înalta Curte constată însă că această normă nu exclude aplicarea procedurii speciale, ci doar impune verificarea compatibilității în concret. În speță, măsura solicitată - asigurarea temporară a unui medicament până la soluționarea definitivă a acțiunii de fond - nu echivalează cu o soluționare a litigiului principal și nu substituie procedura administrativă de includere în listă. Ea are caracter provizoriu, limitat în timp, și urmărește evitarea unui prejudiciu ireparabil asupra sănătății reclamantei. Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a art. 997 C. proc. civ., iar critica privind inadmisibilitatea este nefondată. Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticilor ce vizează condițiile de admisibilitate a ordonanței președințiale, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare în cauză a prevederilor art. 997 și urm. C. proc. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 554/2004, H.G. nr. 720/2008, OMS nr. 861/2014 și Legii nr. 95/2006. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 997 C. proc. civ., în special cele privind aparența de drept și neprejudecarea fondului, Înalta Curte are în vedere faptul că, spre deosebire de acțiunea de fond, procedura ordonanței președințiale nu presupune dovedirea, de către reclamantă, a temeiniciei pretenției formulate. Aparența de drept este în favoarea reclamantei dacă poziția acesteia, în cadrul raportului juridic generator al pretențiilor sale, este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei analize sumare a situației de fapt și a temeiurilor de drept incidente speței. În speță, Înalta Curte constată că reclamanta a probat aparența de drept, depunând acte medicale din care rezultă că suferă de o formă de cancer mamar triplu negativ local recurent nerezecabil sau metastazat, pentru a cărui tratare medicul specialist a considerat oportună administrarea medicamentului în litigiu. Reglementarea condițiilor de acordare a tratamentului solicitat, respectiv conformarea legislației interne cu prevederile constituționale invocate de reclamantă, urmează a fi examinate în cadrul acțiunii de fond, unde vor fi avute în vedere și apărările pârâților referitoare la necesitatea evaluării și autorizării medicamentelor pentru indicația terapeutică cancer mamar nerezecabil sat metastazat, triplu negativ (mTNBC). Însă, pentru admiterea prezentei ordonanțe președințiale este suficient a se constata, la o analiză sumară, afectarea drepturilor fundamentale ale pacientului, într-o manieră suficient de gravă pentru a se dispune, cu caracter provizoriu, o anumită conduită în sarcina pârâților. Este real faptul că indicatiile terapeutice pentru medicamentele prescrise nu se pot autoriza decât în condițiile Ordinului ministrului sănătății nr. 861/23.07.2014, prin depunerea unei documentații către Agenția Națională a Medicamentelor și a Dispozitivelor Medicale, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor prevăzute în cuprinsul ordinului, urmată de emiterea unei decizii favorabile din partea acestei instituții. Procedura este însă una laborioasă, care implică o perioadă lungă de timp; or, timpul este elementul care lipsește intimatei-reclamante, întrucât orice întârziere poate avea consecințe deosebit de grave, punând în pericol chiar dreptul la viață al acestuia. Așadar, dreptul care s-ar păgubi prin întârziere, la care se referă dispozițiile art. 997 alin. (1) din C. proc. civ., este dreptul la viață (incluzând dreptul la ocrotirea sănătății), drept garantat de art. 22 alin. (1), art. 34 din Constituția României și de art. 2 pct. 32 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora "(1) Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.", iar "(1) Dreptul la ocrotirea sănătății este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice. (3) Organizarea asistenței medicale și a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate și recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale și a activităților paramedicale, precum și alte măsuri de protecție a sănătății fizice și mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii". De asemenea, art. 2 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede că: "Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege." Înalta Curte reține că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie. Înalta Curte apreciază a fi relevante parte dintre considerentele Hotărârii Panaitescu împotriva României, din 10 aprilie 2012, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 2 din Convenție, sub aspect procedural, în cazul unui reclamant bolnav de cancer căruia statul român nu i-a decontat integral un medicament (Avastin), deoarece acesta nu era inclus în lista medicamentelor decontate: Înalta Curte va avea în vedere și Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, care prevede în art. 12 că: "Statele (...) recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai buna sănătate fizică și mentală pe care o poate atinge.", precum și Rezoluția Parlamentului European din 10 aprilie 2008 privind combaterea cancerului în Uniunea Europeană extinsă, care a sesizat "diferențele surprinzătoare și inacceptabile la nivelul calității serviciilor oferite de centrele pentru tratarea cancerului, al centrelor de radioterapie și al accesului la medicamente împotriva cancerului" și a îndemnat, în art. 30 al acestei rezoluții, Comisia și statele membre să se asigure că medicamentele pentru tratarea cancerului să fie disponibile în egală măsură în toate statele membre, pentru toți pacienții care au nevoie de ele. În acest context, instanța de recurs apreciază că, prin refuzul acordării, cu titlu provizoriu, până la o pronunțare definitivă asupra fondului pretențiilor, a unui tratament medical prescris de medicul specialist, s-ar leza dreptul intimatei-reclamante la sănătate și implicit la viață, acesta fiind de altfel și dreptul clamat prin cererea de emitere a ordonanței președințiale. Față de toate aceste aspecte, instanța de control judiciar consideră că în mod corect judecătorul fondului a admis cererea de ordonanță președințială, câtă vreme medicamentul solicitat a fost prescris de un medic specialist în oncologie tocmai pentru diagnosticul reclamantei, aspect dovedit prin scrisoarea medicală depusă la dosar, fiind recomandată elaborarea protocolului terapeutic pentru medicamentul cu DCI PEMBROLIZUMABUM și DC KEYTRUDA 25mg/ml concentrat pentru soluție perfuzabilă în asociere cu nab -paclitaxel sau paclitaxel, pentru tratamentul carcinomului mamar triplu negativ local recurent nerezecabil sau metastatic, la adulții ale căror tumori exprimă PD-L1 cu un CPS mai mare sau egal 10 și cărora nu li s-a administrat anterior chimioterapie pentru boala metastatică. Or, o neacordare provizorie a acestuia, în regim de compensare 100% (fără contribuție personală), ar genera o lezare a dreptului la sănătate, astfel cum acesta derivă din dreptul la viață, fiind în discuție și îndeplinirea obligației de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, ce incumbă Statului Român prin autoritățile cu competențe într-o astfel de materie (pârâții), obligație la care face referire și jurisprudența CEDO. În interpretarea art. 2 (dreptul la viață), cât și art. 8 (dreptul la viață privată) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în sarcina statelor semnatare o serie de obligații pozitive pentru de a proteja în mod efectiv și nu teoretic și iluzoriu dreptul la viață, respectiv dreptul la integritate fizică care face parte din viața privată. Deși Convenția nu garantează în sine dreptul la asistența medicală gratuită, Curtea europeană a statuat, într-un număr de hotărâri, că articolul 8 CEDO este relevant în cauzele care implică finanțarea publică de natură să faciliteze mobilitatea și calitatea vieții persoanelor cu dizabilități (Zehnalová și Zehnal c Cehiei. Sentges v. Olandei (dec.) no. 27677/02, 8 iulie 2003). Curtea a statuat așadar asupra aplicabilității art. 8 asupra cererii reclamanților cu privire la finanțarea insuficientă a tratamentelor medicale (Pentiacova și 48 recl c. Rep. Moldova, 4.01.2005). Așadar, comportamentul statului nu este limitat doar la abținerea de la a lua viața în mod intenționat și nelegal, sau de a restrânge prin măsuri active componentele dreptului la viață privată, ci implică deopotrivă, pentru asigurarea caracterului efectiv al drepturilor garantate și sarcina de a adopta măsurile necesare pentru a apăra viața celor aflați sub jurisdicția lor (L.C.B. c. Regatul Unit, 9 iunie 1998, §36, Panaitescu c. România, 10 aprilie 2012, §27). Curtea de la Strasbourg a acceptat că nu poate fi exclus ca actele și omisiunile autorităților în domeniul politicii sănătății să poată angaja în anumite împrejurări răspunderea lor în temeiul art. 2. Totuși, când un Stat contractant a adoptat dispoziții corespunzătoare care să asigure înalte standarde profesionale în rândul angajaților din domeniul sănătății și protecția vieții pacienților, nu poate accepta ca niște chestiuni, precum eroarea de raționament din partea angajaților din sănătate sau coordonarea neglijentă între aceștia în tratarea unui anumit pacient, să fie suficiente prin ele însele pentru a atrage răspunderea Statului din perspectiva obligațiilor sale pozitive în temeiul art. 2 din Convenția privind protecția vieții (a se vedea Powell c. Regatul Unit (dec.), cererea nr. x/99, CEDO 2000-V, Oneryildiz c. Turcia [M.C.], cererea nr. x/99, §71, CEDO 2004-XII, Panaitescu, citată anterior, §28). Înalta Curte reține așadar că în sarcina statului revine o obligație de asigurare a unei asistențe medicale adecvate pacienților, obligație la care face referire și jurisprudența CEDO în materie, iar în acest sens are în vedere și că dispozițiile lit. B) pct. II lit. a) din Anexa la H.G. nr. 423/2022 stabilesc, cu caracter de principiu, că unul din obiectivele Programului național de oncologie este "tratamentul medicamentos al bolnavilor cu afecțiuni oncologice", ceea ce, la o analiză sumară, presupune asigurarea unei medicații adecvate categoriei speciale de bolnavi vizate de acest program. Recurenții au mai susținut a nu fi îndeplinită cea de-a doua condiție de admisibilitate a ordonanței președințiale, referitoare la neprejudecarea fondului, întrucât nu poate fi acceptată o solicitare de asigurare a tratamentului în discuție, în mod provizoriu, atât timp cât cadrul normativ nu permite o asemenea soluție. Înalta Curte constată că această susținere se referă, de fapt, tot la neîndeplinirea condiției privind existența aparenței dreptului în favoarea reclamantului, fiind reiterate aspectele vizând lipsa cadrului legal care să-i permită reclamantei asigurarea compensării tratamentului în procent de 100%, aspecte care au fost invocate și în cadrul criticii privind neîndeplinirea primei condiții și au fost analizate de instanța de control judiciar în paragrafele anterioare. În orice caz, este de observat că măsura solicitată de reclamantă are caracter provizoriu, fiind limitată în timp până la rezolvarea fondului litigiului, iar condiția neprejudecării fondului raportului juridic litigios decurge din condiția referitoare la caracterul provizoriu al măsurii ce urmează a fi dispusă. Nu în ultimul rând, așa cum în mod corect s-a reținut și în fața instanței de fond, în cauză nu se cercetează fondul dreptului disputat de părți (dreptul reclamantei la decontarea gratuită, în regim de compensare 100% a tratamentului), acesta urmând a fi stabilit în cadrul litigiului ce face obiectul dosarului înregistrat pe rolul Curții de Apel Alba Iulia sub nr. x/2024. Concluzionând, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte referitoare la neîntrunirea condițiilor de admisibilitate ale ordonanței președințiale, sentința recurată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 997 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Ministerul Sănătății împotriva sentinței nr. 231/2024 din 18 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia - secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.