Decizia nr. 2573/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1667/2024 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. a formulat cerere de stabilire a cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face intuitu personae stabilite în sarcina acestuia prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul de contencios administrativ nr. x/2015, definitiva de la pronunțare.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 1667 din 22 octombrie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția inadmisibilității și s-a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca inadmisibilă.

Calea de atac exercitată în cauză Reclamanta a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1667/22.10.2024, pronunțate de Curtea de Apel București, prin care instanța de executare a respins ca inadmisibilă cererea de stabilire a cuantumului definitiv al penalităților datorate de autoritatea publică debitoare pentru executarea cu întârziere a obligației stabilite prin titlul executoriu - Decizia ÎCCJ nr. 2370/08.05.2019. S-a susținut că soluția de inadmisibilitate este nelegală, instanța de executare aflându-se în vădită eroare cu privire la regimul juridic aplicabil executării hotărârilor pronunțate în contencios administrativ. S-a arătat că, prin Decizia ÎCCJ nr. 2/2023 (HP), Înalta Curte a statuat că prevederile art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 se interpretează în sensul că procedura de fixare a sumei definitive datorate creditorului cu titlu de penalități este aplicabilă inclusiv în ipoteza în care, prin titlul executoriu, instanța a stabilit penalități pe zi de întârziere, în temeiul art. 18 alin. (5) din aceeași lege. S-a precizat însă că această interpretare nu impune reluarea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 pentru stabilirea unei noi penalități zilnice, diferite de cea deja fixată prin titlul executoriu, întrucât chiar Înalta Curte a reținut că o asemenea procedură devine inutilă și ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești definitive. În acest context, s-a susținut că este incidentă exclusiv procedura specială de executare reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, iar nu procedura de executare de drept comun prevăzută de C. proc. civ. S-a arătat că, în ipoteza în care penalitatea pe zi de întârziere a fost stabilită direct prin titlul executoriu, în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea contenciosului administrativ, procedura prevăzută de art. 24 alin. (3) este înlocuită, fiind aplicabilă numai procedura de la art. 24 alin. (4), având ca obiect fixarea cuantumului definitiv al penalităților deja stabilite. S-a invocat că, potrivit considerentelor Deciziei ÎCCJ nr. 2/2023 (HP), creditorul care a uzat de posibilitatea obligării autorității publice la penalități prin chiar hotărârea judecătorească definitivă nu mai poate solicita același lucru pe calea procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3), întrucât o asemenea cerere ar fi lipsită de interes. S-a susținut că respingerea ca inadmisibilă a cererii de stabilire a cuantumului definitiv al penalităților golește de efecte dispozițiile titlului executoriu și contravine autorității de lucru judecat a hotărârii Înaltei Curți, fiind lipsită de fundament legal și logic juridic. În drept, s-a arătat că sentința recurată este nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., prin încălcarea normelor de procedură și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 18 alin. (5) și art. 24 alin. (3)-(4) din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Guvernul României a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a realizat o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel cum au fost acestea interpretate și prin decizia nr. 2/2023 în care nu s-a exclus parcurgerea etapei prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, chiar în ipoteza în care debitorul deține un titlu prin care s-a dispus acordarea penalităților în condițiile art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, prin decizia civilă nr. 2370/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a ordonanței de urgență nr. 49/1997, astfel cum a fost modificată prin ordonanța de guvern nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV Petrom S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Reclamanta a introdus cererea de chemare în judecată solicitând stabilirea cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației stabilite prin decizia nr. 2370/8.05.2019. Instanța de fond analizând cererea de chemare în judecată prin prisma dezlegărilor date prin Decizia nr. 2/2023 privind examinarea sesizării formulate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin încheierea din 12 iulie 2022, pronunțată în Dosarul nr. x/2022 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile referitor la unele chestiuni de drept, a reținut că în situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, acestea rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ. A concluzionat instanța de fond că în lipsa declanșării procedurii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, demersul reclamantei devine inadmisibil. Analizând cererea de recurs întemeiată pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv pct. 8 din C. proc. civ., ambele vizând același aspect, respectiv modalitatea de soluționare a excepției inadmisibilității prin prisma normelor de drept aplicabile și a interpretării date prin decizia pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia. Recurenta - reclamantă propune o interpretare greșită a soluției și considerentelor deciziei amintite, arătând că, în condițiile solicitării și acordării de penalități de întârziere în temeiul dispozițiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, nu mai poate/nu este necesar a solicita același lucru pe calea procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din aceeași lege, cum în mod greșit ar fi apreciat prima instanță. Înalta Curte reține ca fiind relevante următoarele considerente ale deciziei nr. 2/2023: "124. În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ. 125. Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu elimină procedura de executare silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) și (5) din același act normativ". Soluția instanței de fond pronunțată în interpretarea dispozițiilor art. 24 alin. (3), (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 este corectă, având în vedere că scopul procedurii nu este reprezentat de obținerea unei sume de bani stabilite cu titlu de penalități, ci de a obliga debitorul la executarea obligației stabilite prin titlul executoriu. În situația în care creditorului i-au fost acordate penalități de întârziere prin titlul executoriu (în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea 554/2004), acesta are posibilitatea ca, pe calea cererii de executare formulate în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004, să solicite doar aplicarea amenzii de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în timp ce penalitățile acordate în temeiul art. 18 alin. (5) din Legea 554/2004 vor continua să curgă pe perioada termenului de maximum 3 luni, reglementat de art. 24 alin. (3) și alin. (4) din Legea 554/2004. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.