ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1756/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în data de 19.07.2024, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, pentru ca, prin hotărâre judecătorească ce se va pronunța să se dispună stabilirea cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face intuitu personae stabilite în sarcina sa prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, excepția inadmisibilității acțiunii, excepțiile lipsei de obiect și de interes a acțiunii, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului.

Prin sentința civilă nr. 1809 din 6 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită, invocată de pârât, ca neîntemeiată; s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, ca neîntemeiată; s-au respins excepțiile lipsei de obiect și de interes a acțiunii, invocate de pârât, ca neîntemeiată; s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului invocată de pârât, ca neîntemeiată; s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1809 din 6 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a arătat că, în materia executării silite în contencios administrativ reglementată de art. 24 din Legea contenciosului administrativ există o soluție dată pentru unificarea practicii judiciare, adoptată la întâlnirea președinților secțiilor de contencios administrativ și fiscal de la Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) și curțile de apel, 30-31 mai 2016, a cărei minută o anexează în extras.

Odată jurisprudența unificată în aceasta materie - obiectiv de interes general - nu mai este posibil ca aceasta să fie modificată, nici măcar de Inalta Curte de Casație și Justiție prin hotărâri prealabile ori hotărâri pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii, care sunt obligatorii, decât pentru motive foarte întemeiate, ceea ce nu este cazul în speță.

Cu toate acestea, prin decizii succesive pronunțate în recurs în interesul legii sau hotărâri prealabile pronunțate de instanța supremă în materia reglementată de art. 24 din Legea contenciosului administrativ, Înalta Curte s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de soluția de unificare a jurisprudenței prezentată în precedent, doar cu justificarea, neprevăzută în lege și, în opinia sa, nefondată, că măsurile reglementate de art. 24 - penalitatea și amenda - au doar rol de constrângere a debitorului să execute în natură obligația din titlul executoriu, nu și rol de despăgubire a creditorului pentru prejudiciul suferit prin întârzierea executării, nemaiputând fi aplicate dacă debitorul a executat deja obligația, nici măcar pentru perioada de dinainte de executare.

A mai arătat că, în opinia sa, chiar dacă ar fi să nu se țină cont de soluția de unificare a jurisprudenței în această materie și să fie soluționată speța în temeiul deciziilor obligatorii pronunțate de ICCJ, potrivit hotărârii prealabile nr. 12/2018, contrar celor reținute de prima instanța, executarea obligației de către debitorul autoritate publică, nu îi exonerează de plata penalităților de întârziere, cuvenite creditorului, care vor fi calculate până la data executării.

Ca urmare, și în ipoteza soluționării speței în condițiile obligatorii stabilite de ICCJ prin decizii pronunțate în recurs în interesul legii sau hotărâri prealabile în materia reglementată de art. 24 din Legea contenciosului administrativ (în particular hotărârea nr. 12/2018), cererea recurentului de stabilire a cuantumului definitiv al penalităților de întârziere era întemeiată și trebuia admisă.

Este de observat că prin decizii succesive pronunțate în recurs în interesul legii sau hotărâri prealabile pronunțate de instanța supremă în aceeași materie - executarea silita în contencios administrativ, reglementată la art. 24 din Legea contenciosului administrativ, toate obligatorii potrivit legii de procedură civilă, aceleași chestiuni au fost soluționate diferit și uneori chiar contrar.

În baza raționamentului expus supra și a concluziei la care a ajuns, în soluționarea cererii de stabilire a cuantumului definitiv al sumei, instanța de executare trebuia să aibă în vedere Hotărârea nr. 12/2018, potrivit căreia penalitățile se calculează până la data executării, iar nu recursurile în interesul legii ori hotărârile prealabile ulterioare, potrivit cărora, în ipoteza în care debitorul executa obligația, chiar cu (mare) întârziere, penalitățile și amenda nu se mai aplică, și să admită cererea sa, ca întemeiată.

În fine, recurentul a învederat că în materia executării obligațiilor la care au fost condamnate autoritățile administrative prin hotărâri judecătorești definitive si obligatorii - precum în speță - există dispoziții obligatorii de drept european, care sunt contrare dispozițiilor corespondente din dreptul intern, făcând trimitere la dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Instanța de executare trebuia să soluționeze cererea recurentului în baza dispozițiilor obligatorii din dreptul european (care este ordinea juridică superioară pe teritoriul statelor membre ale UE), cu ignorarea dispozițiilor contrare din dreptul intern.

Soluționând cauza în temeiul dispozițiilor de drept național, instanța de executare a pronunțat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Întreaga jurisprudență a Curților europene (CEDO și CJUE) este obligatorie pentru instanțele naționale ale statelor membre ale TIR, astfel încât și considerentele de la pct. 40 si 41 ale Deciziei CEDO în Cauza Hornsby c. Greciei sunt obligatorii pentru instanțele românești.

Potrivit considerentelor de la pct. 40 al Deciziei antementionate, se încalcă dreptul justițiabilului la un proces echitabil dacă sistemul legal intern al statului respectiv permite ca o hotărâre definitivă și obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul uneia dintre părți. Or, instanța de executare tocmai asta a făcut.

Din interpretarea logică a acestor considerente rezultă că dacă autoritatea administrativă refuză, ignoră sau întârzie executarea, aceasta trebuie sancționată pentru întreaga perioadă în care se află în culpă (în întarziere), contrariul neputând fi admis pentru că în acest fel autoritatea publică ar fi încurajată să nu execute.

Aceste considerente obligatorii de drept european din Decizia CEDO în Cauza Hornsby c. Greciei sunt contrare dispozițiilor corespondente din dreptul intern unde, în interpretările succesive date de instanța supremă antereferite, s-a decis ca penalitățile cerute în procedurile reglementate de art. 24 alin. (3) și respectiv art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu se mai acordă dacă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești autoritatea administrativă a executat deja obligația din titlul executoriu.

Existând contrarietate între dispozițiile obligatorii de drept european și dispozițiile corespondente de drept intern cauza trebuie soluționată în temeiul dispozițiilor de drept european, cu ignorarea dispozițiilor contrare de drept intern.

Având în vedere motivele expuse, recurentul a solicitat admiterea cererii de recurs, să se constate că, potrivit dispozițiilor obligatorii de drept european invocate considerentele de la pct. 40 si 41 din Decizia CEDO în Cauza Hornsby c. Greciei, o autoritate administrativă condamnată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie nu poate nici să refuze, nici să ignore și nici să întârzie executarea obligației stabilite în sarcina sa, casarea în tot a sentinței recurate și, în rejudecare - casare cu reținere să oblige Guvernul la plata către recurent a penalității de 1000 RON pe zi de întârziere, acordată prin titlul executoriu în discuție.

Intimatul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîndeplinirea exigențelor art. 486 alin. (1) și (2) C. proc. civ., respectiv neplata taxei judiciare de timbru și neindicarea motivelor de nelegalitate a senrinței recurate.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate.

În esență, intimatul a susținut că recurentul-reclamant a recunoscut în mod expres executarea obligației, astfel cum rezultă din cuprinsul acțiunii, susținând că temeiul cererii sale este reprezentat exclusiv de executarea cu întârziere a obligației, sens în care se consideră îndreptățit la plata unor penalități de întârziere pentru perioada 08.06.2019-08.06.2022.

Enunțând dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, a invocat Decizia nr. 30/2023 a Înaltei Curți de casație și Justiție - completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care s-a stabilit că "În măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul cererii întemeiate pe art. 906 alin. (4) C. proc. civ., creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate".

În ceea ce privește trimiterile reclamantului la jurisprudența CEDO cauza Hornsby c. Greciei, intimatul a arătat că s-a reținut că în cauză nu se pune problema unei neexecutări, iar eventualele prejudicii suferite de reclamant ca urmare a executării cu întârziere a hotărârii judecătorești trebuie invocate și dovedite pe calea unei acțiuni distincte, procedura internă privind fixarea penalităților definitive având cu totul alt scop.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul din 27 martie 2025, Înalta Curte, în raport de invocarea excepției recursului pentru neplata taxei judiciare de timbru, a respins-o, având în vedere că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, a solicitat ca prin hotărâre judecătorească ce se va pronunța să se dispună stabilirea cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face intuitu personae stabilite în sarcina sa prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

În motivare, în esență, a arătat că debitorul a executat cu întârziere obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, adoptând Hotărârea Guvernului nr. 746/2022, de punere în executare a Deciziei nr. 2370/08.05.2019, abia la data de 08.06.2022.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Se constată că, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că Înalta Curte s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de soluția de unificare a jurisprudenței prezentată de acesta, cu referire concretă la Decizia nr. 12/2018 pronunțată de completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a instanței supreme, doar cu justificarea, neprevăzută în lege și, în opinia sa, nefondată, că măsurile reglementate de art. 24 - penalitatea și amenda - au doar rol de constrângere a debitorului să execute în natură obligația din titlul executoriu, nu și rol de despăgubire a creditorului pentru prejudiciul suferit prin întârzierea executării, nemaiputând fi aplicate dacă debitorul a executat deja obligația, nici măcar pentru perioada de dinainte de executare, făcând trimitere și la jurisprudența CEDO, respectiv Cauza Hornsby c. Greciei.

Înalta Curte urmează să analizeze aceste susțineri în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Astfel, se reține că, prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019 pronunțată în dosarul numărul x/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A. până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației.

Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecății prin prezentul recurs este aceea a verificării corectei interpretări de către prima instanță a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 în raport de obligația instituită prin titlul executoriu mai sus menționat și de obiectul prezentului demers judiciar.

Cu titlu de considerente generale privind procedura de executare silită a obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică reglementată de art. 24 din Legea nr. 554/2004, instanța de control judiciar reține că potrivit paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017, procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a) Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării).

Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani.

Această etapă are un dublu scop:

- pe de o parte, dă efect principiului disponibilității care guvernează executarea silită și în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, așa cum rezultă explicit din dispozițiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și (4) lit. b) și c) și art. 24 alin. (1) deoarece s-a încălca principiul disponibilității; în plus, spre diferență de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare și nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuție este constrângerea la exercițiului puterii publice;

- pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului.

b) Într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 891 din C. proc. civ. (devenit art. 892 în urma republicării), despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu executa obligația prevăzuta în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunță la executarea începută). Astfel, potrivit art. 24 alin. (5), în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților.

Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalități de întârziere conform legii nr. 554/2004:

- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și (6), odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul);

- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

De altfel, art. 18 alin. (5) și (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziția creditorului de a cere încă din cursul judecății executarea obligației principale sub sancțiunea penalităților, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalități în temeiul art. 24 alin. (3), fiind aceleași penalități, care de data aceasta încep să curgă diferit.

Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităților nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condițiile C. proc. civ.. Dacă ar fi așa, dispozițiile art. 24 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar mai avea nicio rațiune, iar penalitățile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) s-ar executa direct în temeiul C. proc. civ., fără mijlocirea instanței de executare.

De altfel, obligația de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul destinatarilor actului, conține o obligație unică în sarcina autorității publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se și asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităților de întârziere.

Mergând mai departe cu raționamentul juridic, se constată că stabilirea penalităților în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeași lege, cel puțin ca și cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reține de către instanță o neexecutare a unei obligații legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligații stabilite pe cale judecătorească și devenită executorie.

În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ.

Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) și 5.

Este esențial că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări.

Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire.

Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile).

În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.

În lumina acestor considerente, Înalta Curte constată că pârâtul Guvernul României a adoptat H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560/8 iunie 2022.

In preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "B." - S.A. București, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările ulterioare, precum și la decizia civilă nr. 2.370 din 8.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022 paratul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. Totodată, s-a prevăzut ca vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.

Prin articolul 2 din H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca, in termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Raportând conținutul H.G. nr. 746/2022 la dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, prima instanță a reținut în mod corect că debitorul Guvernul României prin emiterea acestui act administrativ și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recurentul-reclamant recunoaște în mod expres executarea obligației, astfel cum rezultă chiar din cuprinsul acțiunii și a memoriului de recurs, susținând că temeiul cererii sale, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, este reprezentat exclusiv de executarea cu întârziere a obligației, sens în care se consideră îndreptățit la plata unor penalități de întârziere pentru perioada 08.06.2019 - 08.06.2022.

Înalta Curte reține că potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii".

Potrivit art. 24 alin. (3) din aceeași lege:

"La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ..".

Potrivit dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004:

"(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților. Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației".

Se observă că, din cuprinsul dispozițiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, rezultă că premisa fixării penalităților definitive cuvenite creditorului o constituie neexecutarea obligației de către debitor, textul nefăcând referire și la ipoteza executării cu întârziere.

În același sens sunt și cele statuate prin Decizia nr. 30/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 418 din 16 mai 2023, obligatorie pentru instanțe în temeiul art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în sensul că "În măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate."

În aceste condiții, în mod corect a reținut prima instanță că, deși dată în interpretarea art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., decizia de mai sus, inclusiv considerentele acesteia, își găsesc pe deplin aplicabilitatea în speța de față, ținând cont de împrejurarea că dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 au un conținut cvasiidentic cu cel al articolului interpretat de instanța supremă, reflectând aceeași soluție legislativă, cu amendamentul că în materia contenciosului administrativ se poate stabili suplimentar și amenda civilă datorată statului de autoritatea publică debitoare.

Astfel, în cuprinsul deciziei antereferite, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "rolul penalităților este eminamente constrângător", astfel încât "scopul procedurii reglementate de art. 906 alin. (4) din C. proc. civ. este și trebuie să rămână pe tot parcursul ei acela prin care creditorul va obține executarea întocmai a obligației din titlul executoriu, iar nu o sumă suplimentară de bani, alături de executarea în natură și, eventual, de despăgubiri; o abordare în sens contrar ar releva că fixarea penalităților nu ar avea altă finalitate decât pedepsirea debitorului, ceea ce contravine rațiunii cominatorii a procedurii".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat într-adevăr că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează, de asemenea, și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părți. În consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, par. 40; Iatridis c. Greciei, 25 martie 1999, Burdov c. Rusiei, 7 mai 2002, par. 34; Jas iuniene c. Lituaniei; Ruianu c. României, 17 iunie 2003, Sabin Popescu c. României, 2 martie 2004, Șandor c. României, 24 martie 2005).

Cu toate acestea, în materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanța nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă și penalitățile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligației de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, și nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensații/despăgubiri civile, astfel că interpretarea dată de recurent prin trimitere la jurisprudența instanței europene menționată supra și solicitarea de aplicare a dreptului european și de ignorare a legislației naționale nu poate fi primită.

În concluzie, în mod corect prima instanță a reținut caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost îndeplinită, neputând fi primite criticile recurentului centrate pe argumentul că este nefondată justificarea, neprevăzută în lege, în sensul că măsurile reglementate de art. 24 - penalitatea și amenda - au doar rol de constrângere a debitorului să execute în natură obligația din titlul executoriu, nu și rol de despăgubire a creditorului pentru prejudiciul suferit prin întârzierea executării, nemaiputând fi aplicate dacă debitorul a executat deja obligația, nici măcar pentru perioada de dinainte de executare, în mod corect concluzionând judecătorul fondului că în acest moment nu mai este posibilă fixarea sumei ce s-ar datora creditorului cu titlu de penalități în baza art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României și va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât Guvernul României.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1809 din 6 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.