ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3763/2025

Ședința publică din data de 26 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată înregistrată la data de 29 iulie 2024 sub dosar nr. x/2024 pe rolul Curții de Apel București, secția a a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, să se stabilească cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face intuitu personae stabilite în sarcina sa prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1811 pronunțată la 6 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, ca neîntemeiată, a respins excepțiile lipsei de obiect și de interes a acțiunii, invocate de pârât, ca neîntemeiate și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1811 pronunțate la 6 noiembrie 2024 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, se învederează următoarele:

În materia executării obligațiilor la care au fost condamnate autoritățile administrative prin hotărâri judecătorești definitive si obligatorii - precum în speță - exista dispoziții obligatorii de drept european, care sunt contrare dispozițiilor corespondente din dreptul intern.

Sub acest aspect invederează că și-a intemeiat cererea pe decizia CEDO în cauza Hornsby c.Greciei, explicând detailat că dispozițiile acestei decizii sunt contrare prevederilor corespondente din dreptul intern unde, în interpretări susccesive date de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL-uri și HP-uri dispozițiilor art. 24 al Legii nr. 554/2024 s-a decis că penalitățile cerute în procedurile reglementate de art. 24 alin. (3) și art. 24 alin. (4) nu se mai acordă dacă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești autoritatea administrativă a executat deja obligația din titlu

Soluția instanței de executare este nelegală, în raport cu dreptul romanesc aplicabil, astfel cum a fost interpretat de ICCJ in RIL-uri si HP-uri (deci obligatoriu pentru instanțele de judecată), respectiv dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestora, procedura de executare silită în contenciosul administrativ include două faze: (i) aplicarea penalității pe zi de întârziere până la executare (art. 24 alin. (3), și (ii) stabilirea cuantumului definitiv al penalității după expirarea unui termen de 3 luni acordat autorității publice (art. 24 alin. (4), indiferent dacă obligația a fost între timp executată.

Susține că, în cauză, penalitatea și perioada de întârziere erau deja stabilite prin titlul executoriu, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar instanța de executare ar fi trebuit să fixeze doar valoarea totală a penalităților. Se face trimitere la Decizia ICCJ nr. 12/2018 (HP), care prevede că autoritatea publică datorează penalități chiar dacă a executat obligația cu întârziere, termenul de prescripție începând de la data executării.

Recurentul-reclamant denunță existența unor contradicții în jurisprudența ICCJ privind interpretarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 și afirmă că, în caz de divergență între RIL-uri sau HP-uri, trebuie aplicate deciziile anterioare care nu au fost infirmate și care respectă unificarea practicii judiciare, precum cea din Minuta Întâlnirii din 30-31 mai 2016.

Apreciază ca fiind incidentă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special Cauza Hornsby c. Greciei, subliniind că executarea cu întârziere a unei hotărâri definitive în favoarea unui justițiabil încalcă dreptul acestuia la un proces echitabil, și că normele europene prevalează asupra celor interne în baza art. 148 alin. (2) din Constituție.

În concluzie, reclamanta solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și obligarea autorității publice la plata penalităților de 1000 RON/zi pentru perioada de întârziere a executării obligației, respectiv 08.05.2019 - 08.06.2022.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantei A., astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează stabilirea cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face intuitu personae stabilite în sarcina sa prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015.

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins acțiunea.

Tinând cont de împrejurarea, recunoscută de altfel de reclamantă, că pârâtul a executat obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu, prima instanță a reținut că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată, nemaifiind posibilă fixarea sumei ce s-ar datora creditorului cu titlu de penalități în baza art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât premisa fixării penalităților definitive cuvenite creditorului o constituie neexecutarea obligației de către debitor, textul nefăcând referire și la ipoteza executării cu întârziere.

Recurenta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată faptul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Hornsby c. Grecia, și că ar fi ignorat caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedurile de unificare a practicii judiciare.

În drept, partea recurentă a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actelor atacate, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursul formulat de reclamantă este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Prima instanță a reținut în mod corect că cererea de chemare în judecată având ca obiect stabilirea sumei datorate cu titlu de penalități este neîntemeiată, întrucât obligația de a face stabilită prin Decizia nr. 2370/2019 a fost executată anterior formulării acțiunii de către reclamant, prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 746/2022. Aplicarea penalităților de întârziere reglementate de art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 are caracter coercitiv, fiind menită să determine autoritatea publică să execute obligația stabilită prin hotărâre judecătorească, iar nu să sancționeze întârzierea în mod automat, în lipsa unei proceduri judiciare prealabile.

Înalta Curte observă că reclamanta a recunoscut în mod expres executarea obligației stabilite prin Decizia nr. 2370/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 746/2022. Cererea sa are ca temei exclusiv executarea cu întârziere a obligației, solicitând penalități de întârziere pentru perioada 08.06.2019-08.06.2022, întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. Textul reprezintă premisa legală pentru stabilirea penalităților definitive în cazul neexecutării obligației de către debitor, textul nefăcând referire la ipoteza executării cu întârziere. Așadar, în lipsa unei neexecutări, procedura reglementată de art. 24 alin. (4) nu poate fi declanșată.

În mod legal prima instanță a reținut aplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 30/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - publicată în Monitorul Oficial nr. 418 din 16 mai 2023, care stabilește că, în măsura în care debitorul a executat obligația, chiar și pe parcursul soluționării cererii creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate. Deși pronunțată în interpretarea C. proc. civ., această decizie poate fi aplicată în cauza dedusă judecății în speță, având în vedere că se poate observa o identitate între cele două reglementări, respectiv art. 906 alin. (4) și art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond a reținut în mod corect că rolul penalităților este de constrângere, scopul procedurii fiind acela de a determina executarea obligației, iar nu de a sancționa întârzierea prin acordarea unei sume suplimentare de bani. O interpretare contrară ar transforma penalitatea într-un mecanism punitiv, ceea ce contravine rațiunii cominatorii a procedurii.

Susținerea recurentei privind aplicabilitatea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi primită, întrucât această dispoziție nu înlocuiește procedura prevăzută de art. 24 alin. (3) și (4), ci o presupune. Stabilirea penalităților zilnice prin titlul executoriu nu generează automat o creanță exigibilă, ci impune sesizarea instanței de executare, care trebuie să constate dacă obligația a fost îndeplinită întocmai și la timp. În lipsa unei hotărâri de aplicare a penalităților în temeiul art. 24 alin. (3), nu poate fi declanșată etapa de stabilire a cuantumului prevăzută de alin. (4).

Referitor la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată de recurenta-reclamantă, în special cauza Hornsby c. Grecia, instanța reține că aceasta consacră principiul executării efective a hotărârilor judecătorești, însă nu reglementează penalitățile judiciare specifice contenciosului administrativ românesc.

În speță, obligația a fost executată, iar eventualele prejudicii cauzate de întârziere pot fi valorificate pe calea unei acțiuni distincte, procedura reglementată de art. 24 având un scop diferit.

În ceea ce privește pretinsa contradicție în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța constată că deciziile invocate de recurentă nu infirmă soluția instanței de fond. Minuta întâlnirii din 30-31 mai 2016 nu are caracter obligatoriu și nu poate prevala asupra deciziilor pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Reclamanta a invocat Decizia nr. 12/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că penalitățile sunt datorate chiar dacă obligația a fost executată cu întârziere.

Instanța de recurs precizează că Decizia nr. 12/2018 nu exclude necesitatea parcurgerii procedurii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci dimpotrivă, confirmă că penalitățile pot fi acordate doar în condițiile legii, respectiv în urma constatării de către instanță a neexecutării obligației în termen. De asemenea, Decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează că procedura de fixare a sumei definitive datorate cu titlu de penalități se aplică inclusiv în situația în care titlul executoriu prevede penalități zilnice, dar numai după parcurgerea etapei de aplicare reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că obligația stabilită în sarcina intimatului-pârât a fost executată anterior introducerii cererii de chemare în judecată pendinte, nu a fost parcursă etapa de aplicare a penalităților conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și nu există temei legal pentru stabilirea penalităților solicitate.

Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanței de fond se circumscrie cadrului legal și jurisprudențial aplicabil, motiv pentru care se impune menținerea acesteia în întregime.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1811 pronunțate la 6 noiembrie 2024 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1811 pronunțate la 6 noiembrie 2024 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 iunie 2025.