ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3762/2025

Ședința publică din data de 26 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea formulată înregistrată la data de 22 iulie 2024 sub dosar nr. x/2024 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, stabilirea cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face intuitu personae stabilite în sarcina acestuia prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, definitiva de la pronunțare.

Prin sentința civilă nr. 1626 pronunțată la 14 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei de obiect, lipsei de interes și inadmisibilității, ca neîntemeiate și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civilă nr. 1626 pronunțată la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, se învederează următoarele:

În materia executării obligațiilor la care au fost condamnate autoritățile administrative prin hotărâri judecătorești definitive si obligatorii - precum în speță - exista dispoziții obligatorii de drept european, care sunt contrare dispozițiilor corespondente din dreptul intern.

Sub acest aspect invederează că și-a intemeiat cererea pe decizia CEDO în cauza Hornsby c.Greciei, explicând detailat că dispozițiile acestei decizii sunt contrare prevederilor corespondente din dreptul intern unde, în interpretări susccesive date de Înalta Curte de Casație și Justiție în RIL-uri și HP-uri dispozițiilor art. 24 al Legii nr. 554/2024 s-a decis că penalitățile cerute în procedurile reglementate de art. 24 alin. (3) și art. 24 alin. (4) nu se mai acordă dacă la momentul pronunțării hotărârii judecătorești autoritatea administrativă a executat deja obligația din titlu

Soluția instanței de executare este nelegală, în raport cu dreptul romanesc aplicabil, astfel cum a fost interpretat de ICCJ in RIL-uri si HP-uri (deci obligatoriu pentru instanțele de judecată), respectiv dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestora, procedura de executare silită în contenciosul administrativ include două faze: (i) aplicarea penalității pe zi de întârziere până la executare (art. 24 alin. (3), și (ii) stabilirea cuantumului definitiv al penalității după expirarea unui termen de 3 luni acordat autorității publice (art. 24 alin. (4), indiferent dacă obligația a fost între timp executată.

Susține că, în cauză, penalitatea și perioada de întârziere erau deja stabilite prin titlul executoriu, conform art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar instanța de executare ar fi trebuit să fixeze doar valoarea totală a penalităților. Se face trimitere la Decizia ICCJ nr. 12/2018 (HP), care prevede că autoritatea publică datorează penalități chiar dacă a executat obligația cu întârziere, termenul de prescripție începând de la data executării.

Recurentul-reclamant denunță existența unor contradicții în jurisprudența ICCJ privind interpretarea art. 24 din Legea nr. 554/2004 și afirmă că, în caz de divergență între RIL-uri sau HP-uri, trebuie aplicate deciziile anterioare care nu au fost infirmate și care respectă unificarea practicii judiciare, precum cea din Minuta Întâlnirii din 30-31 mai 2016.

Apreciază ca fiind incidentă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special Cauza Hornsby c. Greciei, subliniind că executarea cu întârziere a unei hotărâri definitive în favoarea unui justițiabil încalcă dreptul acestuia la un proces echitabil, și că normele europene prevalează asupra celor interne în baza art. 148 alin. (2) din Constituție.

În concluzie, reclamantul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei și obligarea autorității publice la plata penalităților de 1000 RON/zi pentru perioada de întârziere a executării obligației, respectiv 08.05.2019 - 08.06.2022.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantului A., astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de stabilire a cuantumului definitiv al penalităților datorate de debitor ca urmare a executării cu întârziere a obligației de a face intuitu personae stabilite în sarcina acestuia prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, definitiva de la pronunțare .

Soluționând cauza în primă instanță, Curtea de Apel București a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel prima instanță a reținut că în sarcina pârâtului nu se poate reține o culpă determinantă în întârzierea executării obligației, condiție prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, având în vedere dispozițiile Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020 și a faptului că modificări legislative au intervenit după pronunțarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce privește situațiile pendinte. Prin hotărârea judecătorească nr. 2370/2019 nu a fost suplinit consimțământul unei părți la contractul de vânzare, obligația nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de inițierea unui proces de vânzare a acțiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022, s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020.

Recurentul-reclamant a criticat soluția primei instanțe, clamând prin cererea de recurs formulată faptul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în special cauza Hornsby c. Grecia, și că ar fi ignorat caracterul obligatoriu al deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în procedurile de unificare a practicii judiciare.

În drept, partea recurentă a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecății, ținând seama de conținutul actelor atacate, a coroborat dispozițiile incidente și a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanța de recurs reține că recursul formulat de reclamant este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Prima instanță a reținut în mod corect că cererea de chemare în judecată având ca obiect stabilirea sumei datorate cu titlu de penalități este neîntemeiată, întrucât obligația de a face stabilită prin Decizia nr. 2370/2019 a fost executată anterior formulării acțiunii de către reclamant, prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 746/2022. Aplicarea penalităților de întârziere reglementate de art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004 are caracter coercitiv, fiind menită să determine autoritatea publică să execute obligația stabilită prin hotărâre judecătorească, iar nu să sancționeze întârzierea în mod automat, în lipsa unei proceduri judiciare prealabile.

Din interpretarea coroborată a art. 18 alin. (5) și art. 24 alin. (3) și (4) din Legea nr. 554/2004, rezultă că penalitățile stabilite prin titlul executoriu nu pot fi transformate automat într-o creanță exigibilă fără parcurgerea procedurii de executare silită în contencios administrativ.

Această procedură presupune sesizarea instanței de executare, care trebuie să constate dacă obligația a fost îndeplinită întocmai și la timp, iar în caz contrar, să fixeze suma datorată cu titlu de penalități. În lipsa unei hotărâri de aplicare a penalităților în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, nu poate fi declanșată etapa de stabilire a cuantumului prevăzută de alin. (4).

Reclamantul a invocat Decizia nr. 12/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că penalitățile sunt datorate chiar dacă obligația a fost executată cu întârziere.

Instanța de recurs precizează că Decizia nr. 12/2018 nu exclude necesitatea parcurgerii procedurii prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, ci dimpotrivă, confirmă că penalitățile pot fi acordate doar în condițiile legii, respectiv în urma constatării de către instanța de executare a neexecutării obligației în termen.

De asemenea, Decizia nr. 2 din 16 ianuarie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție statuează că procedura de fixare a sumei definitive datorate cu titlu de penalități se aplică inclusiv în situația în care titlul executoriu prevede penalități zilnice, dar numai după parcurgerea etapei de aplicare reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Susținerea părții recurente privind existența unor contradicții în jurisprudența Înaltei Curți nu este susținută de dovezi concrete. Minuta întâlnirii din 30-31 mai 2016 nu are caracter obligatoriu și nu poate prevala asupra deciziilor pronunțate în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

În ceea ce privește invocarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod legal prima instanță a reținut că aceasta consacră principiul executării efective a hotărârilor judecătorești, însă nu reglementează penalitățile judiciare specifice contenciosului administrativ românesc.

Cauza Hornsby c. Grecia, precum și celelalte hotărâri invocate de parte sau indicate de către prima instanță (Iatridis c. Grecia, Burdov c. Rusia, Ruianu c. România, Sabin Popescu c. România, Șandor c. România) nu impun acordarea automată a penalităților, ci doar obligă statul să asigure mecanisme eficiente de executare. Legea nr. 554/2004 oferă un astfel de mecanism, iar instanța de fond a aplicat corect dispozițiile legale.

Înalta Curte constată că obligația stabilită în sarcina intimatului-pârât a fost executată anterior introducerii cererii de chemare în judecată, nu a fost parcursă etapa de aplicare a penalităților conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și nu există temei legal pentru stabilirea penalităților solicitate.

Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanței de fond se circumscrie cadrului legal și jurisprudențial aplicabil, motiv pentru care se impune menținerea acesteia în întregime.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1626 pronunțate la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1626 pronunțate la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 26 iunie 2025.