ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2567/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea depusă pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.03.2022, sub nr. de dosar x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Ministrul Justiției G., au formulat plângere împotriva Ordinelor nr. 6245/C/2021 si nr. 401/C/07.02.2022 emise de Ministrul Justiției, respectiv a art. 1 din actele administrative contestate, solicitând stabilirea și plata drepturilor salariale la nivelul maxim de salarizare rezultat din hotărâri judecătorești definitive, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017, precum și modificarea parțială a ordinelor, respectiv a dispozițiilor art. 1 din actele administrative contestate, în sensul stabilirii drepturilor salariale și prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,00.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2445 din 28 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției G.. S-a anulat parțial Ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021 și Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emise de Ministrul Justiției, în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamanților ce nu corespund nivelului recunoscut prin sentința civilă nr. 1874/21.11.2019 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și, respectiv, sentința civilă nr. 1716/25.11.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020. A fost obligat pârâtul să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu respectarea hotărârilor judecătorești menționate. S-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs împotriva sentinței civile pronunțate în cauză, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ. S-a arătat, cu titlu prealabil, că participarea Ministerului Justiției în proces trebuie reanalizată prin raportare la Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, în special art. 142 alin. (2), (5), (6) și (8) și art. 162, dispoziții din care s-a susținut că, de la data aplicării art. 142 (începând cu intrarea în vigoare a Legii bugetului de stat pe anul 2023), bugetul aferent cheltuielilor de personal ale instanțelor și actele de salarizare ale judecătorilor se gestionează/emit de Înalta Curte de Casație și Justiție, iar Î.C.C.J. se subrogă de drept în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale. Pe fondul criticilor, s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești"), arătându-se că, potrivit reglementărilor succesive în materia salarizării (cu trimitere la Legea nr. 330/2009 și Legea nr. 284/2010), salarizarea magistraților se diferențiază în raport de nivelul instanțelor/parchetelor, iar stabilirea sistemului de salarizare și a drepturilor aferente este atributul exclusiv al legiuitorului. S-a susținut că instanța de fond, prin acordarea unor indemnizații corespunzătoare procurorilor DNA/DIICOT, ar fi "răsturnat" sistemul legal de salarizare și s-ar fi substituit legiuitorului, invocându-se jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 51/2020, nr. 1325/2008, nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008, nr. 821/2008, nr. 838/2009) privind interdicția instanțelor de a refuza aplicarea unor acte cu putere de lege și de a le înlocui cu norme create pe cale judiciară ori cu prevederi din alte acte normative. În concluzie pe acest motiv, s-a arătat că prima instanță ar fi depășit limitele puterii judecătorești, acordând drepturi neprevăzute de actele normative incidente. De asemenea, s-a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv art. 1 alin. (3), art. 38 alin. (6), precum și art. 8 și art. 9 din cap. VIII secțiunea a 2-a din anexa nr. V, și cu trimitere la art. 44 pct. 11 și pct. 20 (abrogări). S-a arătat că obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 este neîntemeiată, invocându-se Decizia Î.C.C.J. nr. 4/2024 (RIL) în sensul că drepturile obținute prin hotărâri definitive ca diferențe rezultate din utilizarea coeficienților din O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA/DIICOT au natura juridică a unor despăgubiri și sunt supuse plafonului art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, iar raportarea se face la indemnizațiile din anexa nr. vechiul corespunzătoare gradației fiecărui magistrat; A menționat recurentul caracterul obligatoriu al dezlegării potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ. S-a mai susținut că hotărârile invocate de reclamanți privesc despăgubiri, nu drepturi salariale, astfel încât nu ar exista temei pentru emiterea unor ordine (acte de salarizare) pentru plata despăgubirilor. Nu s-au administrat probe din care să rezulte existența, la momentul Legii nr. 71/2015, a unei indemnizații de judecător stabilite prin coeficienții O.U.G. nr. 27/2006 (DNA/DIICOT) la care să se poată raporta concret, invocându-se cu titlu exemplificativ decizia civilă nr. 411/24.09.2019 a Curții de Apel Târgu Mureș și susținându-se că astfel de despăgubiri nu au schimbat indemnizația de încadrare și nu justifică "nivelul maxim" pretins. S-a mai arătat că Decizia CCR nr. 794/15.12.2016 privește includerea, la "nivelul maxim", a unor drepturi recunoscute prin hotărâri judecătorești cu aplicabilitate generală, nu a celor rezultate din situații particulare, și că, în orice caz, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 (cu reîncadrarea potrivit acesteia și abrogările indicate), nu s-ar mai putea vorbi despre un "nivel maxim" acordabil în baza textelor analizate în jurisprudența anterioară, întrucât drepturile salariale rămân exclusiv cele prevăzute de lege (art. 1 alin. (3) din Legea nr. 153/2017), iar indemnizația de încadrare este cea din anexele legii (art. 7 lit. c), respectiv art. 8-9 din anexa nr. V, cap. VIII. În continuare, s-a susținut că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru perioada anterioară emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, invocându-se, pe de o parte, soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției (Decizia civilă nr. 1747/27.07.2021, Curtea de Apel Ploiești, dosar nr. x/2020), iar pe de altă parte emiterea OMJ nr. 6245/C/30.12.2021 ca act administrativ "pentru viitor", cu respectarea art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea nr. 153/2017. S-a invocat Decizia CCR nr. 763/22.10.2020 (în legătură cu plafonarea la nivelul anului 2022) și s-a susținut că majorarea de 25% din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat salariul de bază brut (prin trimitere la Legea nr. 293/2015 și O.U.G. nr. 20/2016), iar nu instituirea unei VRS aplicabile familiei ocupaționale "Justiție" pentru perioada pretinsă. S-a invocat existența unei practici neunitare cu privire la data de la care se acordă VRS 605,225 RON, cu trimitere la Decizia Î.C.C.J. nr. 29/2021 (inadmisibilitate) și la evoluția jurisprudenței, inclusiv eșalonarea plăților potrivit O.U.G. nr. 114/2018 și emiterea ordinului după Legea bugetului pe 2022 nr. 317/2021. A invocat recurentul și soluțiile de respingere a acțiunilor în cauze similare (dosarele nr. x/2020 și nr. y/2020 ale Curții de Apel Timișoara). În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 și art. 496 C. proc. civ., casarea hotărârii recurate (în limitele criticilor) și respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, precum și judecarea cauzei în lipsă, în temeiul art. 223 și art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. 3.2. Prin cererea de recurs formulată de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că acesta este întemeiat pe art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, precum și pe art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată. Prealabil, s-a invocat cadrul normativ privind participarea Î.C.C.J. în proces, cu trimitere la art. 142 și art. 162 din Legea nr. 304/2022 și la art. 38 C. proc. civ., susținându-se că a intervenit transmiterea legală a atribuțiilor privind gestionarea bugetelor de personal ale instanțelor și emiterea actelor de salarizare, precum și subrogarea Î.C.C.J. în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, inclusiv cele procesuale, astfel încât litigiul urmează a se judeca în contradictoriu cu Î.C.C.J., instanța fiind chemată să constate subrogarea. S-a arătat cu privire la motivul de casare întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanța de fond a încălcat reguli de procedură sancționate cu nulitatea, întrucât a obligat la emiterea unui ordin de salarizare în considerarea "punerii în executare" a unor titluri executorii (sentințele Tribunalului Dâmbovița), deși reclamanții au învestit instanța cu o acțiune de anulare a ordinelor administrative și cu obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare prin raportare la coeficientul 19,000 și VRS 605,225 RON, iar nu cu o cerere de executare a unor hotărâri judecătorești. S-a arătat că executarea titlurilor executorii se realizează exclusiv prin procedura executării silite (Cartea a V-a C. proc. civ.), distinct de faza de judecată, invocându-se încălcarea art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și, corelativ, principiul disponibilității (art. 9 C. proc. civ.) și regula din art. 22 alin. (6) C. proc. civ. S-a susținut că instanța a schimbat obiectul acțiunii, a acordat altceva decât s-a cerut și a reținut aspecte străine naturii cauzei, deși, în contenciosul administrativ (Legea nr. 554/2004), avea obligația de a verifica condițiile specifice (cu trimitere la art. 8 din lege). S-a mai arătat că instanța de contencios administrativ are calitate de instanță de executare numai în condițiile art. 25 din Legea nr. 554/2004, iar titlurile invocate de fond au fost pronunțate în litigii de dreptul muncii, nefiind vorba de o obligație stabilită de o instanță de contencios administrativ de a încheia/înlocui/modifica un act administrativ ori de a efectua operațiuni administrative în sensul Legii nr. 554/2004. În consecință, s-a solicitat casarea sentinței ca pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, Sub aspectul stabilirii drepturilor salariale prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, s-a susținut că soluția instanței de fond este criticabilă atât prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. S-a arătat că instanța s-ar fi limitat la a reține existența titlului executoriu (sentința civilă nr. 1874/21.11.2019, definitivă prin decizia civilă nr. 1583/15.10.2020 a Curții de Apel Ploiești) și la ideea caracterului executoriu al hotărârilor, fără un raționament logico-juridic și fără identificarea normelor incidente, cu încălcarea obligației de motivare prevăzute de art. 425 C. proc. civ. și a exigențelor art. 6 par. 1 CEDO. Pe fondul dreptului material, s-a invocat încălcarea dispozițiilor din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv, art. 1 alin. (3), art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20, precum și art. 8-9 din cap. VIII secțiunea a 2-a din anexa nr. V, arătându-se că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, drepturile salariale sunt exclusiv cele prevăzute de această lege, iar indemnizația se stabilește potrivit grilei legale. S-au invocat hotărâri și dezlegări obligatorii, respectiv, Decizia Î.C.C.J. nr. 55/2021, Decizia CCR nr. 763/22.10.2020, Decizia Î.C.C.J. nr. 4/11.03.2024, precum și Decizia Î.C.C.J. nr. 80/2023. În acest cadru, s-a susținut că instanța de fond nu a aplicat dezlegările obligatorii (cu trimitere și la art. 521 alin. (3) C. proc. civ.) și a tratat coeficientul 19,000 ca reper general, deși ar reprezenta un element fără aplicabilitate generală, dobândit în litigii de discriminare sub forma unor despăgubiri, iar nu ca drept salarial incorporat în indemnizația de încadrare. În consecință, s-a solicitat casarea în parte și respingerea capătului de cerere privind coeficientul 19,000 ca neîntemeiat. Sub aspectul VRS 605,225 RON (și al înlăturării plafonării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017), raportat la titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1716/25.11.2020 (definitivă prin decizia civilă nr. 1747/27.07.2021 a Curții de Apel Ploiești), s-a invocat, în prealabil, rămânerea fără obiect a pretenției privind VRS 605,225 neplafonat pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, arătându-se că ulterior introducerii acțiunii au intervenit acte administrative ale Președintelui I. C. civ..J. care au recunoscut și aplicat, pentru viitor și apoi pentru perioada de la 30.12.2021, VRS 605,225 fără aplicarea art. 38 alin. (6). În acest sens, s-a invocat Ordinul nr. 959/1/12.04.2023 (în sensul înlăturării plafonării) și Ordinul nr. 2734/1/27.09.2023 (stabilirea că, începând cu 30.12.2021, drepturile calculate cu VRS 605,225 nu sunt afectate de art. 38 alin. (6), cu mecanismul de emitere a ordinelor individuale). În consecință, s-a susținut că obiectul acțiunii sub acest aspect nu mai subzistă, invocându-se condiția obiectului cererii în raport de dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și practica Î.C.C.J. (Decizia nr. 2749/2016). Recurenta - pârâtă a susținut nelegalitatea hotărârii sub aspectul limitei temporale stabilite de fond (acordarea neplafonată de la data din titlurile executorii), arătându-se că instanța a fundamentat soluția pe "autoritatea de lucru judecat" și a înlăturat apărarea prescripției ca lipsită de relevanță, însă ar fi aplicat eronat efectul pozitiv al lucrului judecat, conferind mai mult decât ceea ce rezultă din titluri (în special în privința înlăturării plafonării). S-a arătat că existența titlurilor executorii nu poate constitui, prin ea însăși, temei pentru anularea ordinelor de salarizare și pentru impunerea emiterii unor ordine noi, în absența cadrului de executare, invocându-se și riscul încălcării separației puterilor, autorității de lucru judecat și prescripției. S-a invocat nelegalitatea soluției și prin raportare la intrarea în vigoare a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 la 01.01.2018, susținându-se că nu se poate dispune înlăturarea de la aplicare a unui text pentru o perioadă anterioară producerii efectelor sale, astfel încât este greșit raționamentul instanței potrivit căruia data pronunțării unor hotărâri ar permite acordarea retroactivă neplafonată pentru intervale anterioare datei de 01.01.2018. S-a criticat respingerea excepției prescripției, arătându-se că motivarea primei instanțe a rămas generică și insuficientă, deși pretenția vizează recunoașteri retroactive (cu trimiteri la art. 11 alin. (1)-(2) și art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în sensul că nu se poate eluda termenul de atacare a ordinelor anterioare și nici termenele specifice contenciosului). S-a susținut că, prin respingerea excepției în bloc, instanța a lăsat nemotivată soluția de acordare neplafonată din februarie 2017 și, în general, a ignorat efectele prescripției în raport cu componenta materială a pretențiilor. În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului, casarea (în tot/în parte, după capetele analizate) și, în rejudecare, respingerea capătului privind coeficientul 19,000 ca neîntemeiat, constatarea rămânerii fără obiect a capătului privind VRS 605,225 neplafonat pentru perioada ulterioară datei de 30.12.2021, iar pentru rest, respingerea cererii ca neîntemeiată, în raport cu greșita aplicare a normelor de drept material, cu încălcarea limitelor temporale ale art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum și cu incidența prescripției și a regulilor contenciosului administrativ.

Apărările formulate în cauză Intimații - reclamanți nu au formulat întâmpinări la recursurile declarate.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este întemeiat in limitele și pentru următoarele considerente: 5.1. Argumente de fapt și de drept relevante Se reține că prin ordinul emis de Ministerul Justiției sub nr. x/30.12.2021, pârâtul a dispus ca, începând cu această dată, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel, precum și ale asistenților judiciari să se stabilească avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Reclamanții au calitatea de judecători în cadrul Judecătoriei Buftea, destinatari atât ai ordinului nr. 6245/C/30.12.2021, cât și a ordinului nr. 401/C/07.02.2022 prin care s-a stabilit că drepturile salariale ale acestora se calculează prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021 cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Reclamantii au contestat în termen legal aceste ordine, iar prin adresele nr. x/2022, nr. y/2022/18.03.2022 contestațiile au fost respinse de către pârât. Prin sentința civilă nr. 1874 din 21.11.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 1583/2020 din 15.10.2020 a Curții de Apel Ploiești, Tribunalul Ilfov și Ministerul Justiției au fost obligați la recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, începând cu data de 13.09.2016 și în continuare. Prin sentința civilă nr. 1716/2020 din 25.11.2020, pronunțată de către Tribunalul Dâmbovița, secția civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 1747/2021 din 27.07.2021 a Curții de Apel Ploiești, Tribunalul Ilfov a fost obligat la recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 21.07.2017 și în continuare. Prin sentința recurată curtea de apel a respins inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate prin întâmpinare. A admis cererea reclamanților și a dispus anularea parțială a Ordinului nr. 6245/C/30.12.2021 și a Ordinului nr. 401/C/07.02.2022 emise de Ministerul Justiției în partea ce privește elementele componente ale venitului total brut al reclamanților ce nu corespund nivelului recunoscut prin sentința civilă nr. 1874/21.11.2019 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și, respectiv, sentința civilă nr. 1716/25.11.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020. Totodată, a obligat pârâtul să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu respectarea hotărârilor judecătorești menționate. 5.2. Analizând legalitatea sentinței prin raportare la motivele invocate prin cele două cereri de recurs, Înalta Curte constată următoarele: 5.2.1. Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., intervine atunci când instanța, soluționând cauza, își arogă atribuții specifice puterii executive sau puterii legiuitoare ori în domenii excluse puterii judecătorești. Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" prin încălcarea principiului separației puterilor în stat, prin imixtiunea instanțelor judecătorești fie în atribuțiile puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătorești, precum în situația dedusă judecății, când se pune în discuție imixtiunea puterii judecătorești în atribuțiile jurisdicționale ale Curții Constituționale. Or, din parcurgerea motivelor de recurs nu rezultă nicio critică care să poată fi circumstanțiată acestui caz de casare, cu atât mai mult cu cât încălcarea limitelor competenței judecătorești este invocată în raport de modalitatea în care instanța de fond a interpretat norme de drept materiale specifice raportului de drept. 5.2.2. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sub imperiul acestei norme de drept, se pot include neregularități de ordin procedural, sancționate cu nulitatea. Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Din această perspectivă, se constată că în mod formal recurenta - pârâtă invocă încălcarea principiului disponibilității, întrucât, atât prin contestația administrativă cât și prin cererea de chemare în judecată, reclamnații au invocat cele două titluri executorii, respectiv sentința civilă nr. 1874/21.11.2019 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2019 și, respectiv, sentința civilă nr. 1716/25.11.2020 a Tribunalului Dâmbovița, pronunțată în dosarul nr. x/2020, astfel că nu se poate reține o depășire a limitelor învestirii. 5.2.3. Nefondat este și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât nemotivarea, ca viciu de forma care atrage nulitatea hotărârii, nu vizează o obligație cantitativă a instanței de judecată de a combate toate argumentele pârâtei, ci absența motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Nemulțumirile recurentei - pârâte asupra raționamentului logico juridic expus cu privire la respingerea excepției prescripției sau în ceea ce privește valorificarea coeficientului DIICOT/DNA, obținut prin titlul executoriu, nu se încadrează în cazul de casare invocat. În speță, sentința de fond recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Faptul că recurenta - reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată. 5.2.4. Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. nu este incident în cauză, argumentele ce privesc modalitatea în care instanța de fond a dat eficientă titlurilor executorii invocate de către reclamanți, vizând, in fapt, greșita aplicare a normelor de drept material, încadrându-se în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 5.2.5. Motivul de casare susținut prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a normelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. 5.2.5.1. Criticile privind greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate. Faptul invocat de recurentă, anume că, prin acțiunea dedusă judecății, s-ar încălca acte administrative anterioare de încadrare salarială, nu prezintă relevanță din perspectiva excepției antemenționate. De asemenea, se reține că, cererea de reparare a prejudiciului pretins de către reclamanți are natura unei pretenții accesorii celei referitoare la anularea ordinului emis de Ministerul Justiției, aceasta fiind deci formulată în temeiul prevederilor art. 8 și 11 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. În cazul de față, chestiunea prescripției dreptului pretins de reclamanți pune în discuție doar componenta substanțială a instituției, urmând a se evalua pe fond eventualele limite determinate de prescripție în care îi revenea autorității recurente-pârâte obligația de a recunoaștere a drepturilor invocate de intimații - reclamanți. 5.2.5.2. În ceea ce privește soluția dată de prima instanță fondului cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 emis de ministrul justiției s-a stabilit că: "1. Începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel ... se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 (...) 4. Pentru perioada anterioară datei emiterii prezentului ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente". Prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022 emis de ministrul justiției, reclamanților le-au fost stabilite indemnizații de încadrare potrivit tabelului prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 în Anexa V, Capitolul I, lit. A). Intimaților - reclamanți le-au fost acordate indemnizații de încadrare brute lunare prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, reieșind explicit din motivarea actului administrativ amintit faptul că Ministerul Justiției a făcut aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, text potrivit căruia "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.". Înalta Curte mai reține că premisa esențială a emiterii Ordinului MJ nr. 401/C/2022 o constituie faptul că prin Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 ministrul justiției a recunoscut în favoarea judecătorilor ce funcționau la nivelul curților de apel, tribunalelor și judecătoriilor un mod de calcul al drepturilor salariale prin utilizarea valorii de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON. În consecință, prin recunoașterea VRS de 605,225 RON, indemnizația de încadrare brută lunară acordată reclamanților - recurenți reiese a fi depășit nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, ceea ce a determinat Ministerul Justiției să procedeze la plafonarea drepturilor salariale la valoarea menționată. Înalta Curte observă că, ulterior, prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/I/12.04.2023 s-a stabilit la art. 1 că "drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, se stabilesc începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat-30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare". Se observă astfel că, în contextul emiterii Ordinului nr. 2734/I/27.09.2023 al președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin recunoașterea drepturilor judecătorilor de a fi salarizați din data de 30 decembrie 2021 cu o VRS de 605,22 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu acest moment, a dispărut vătămarea cauzată intimatelor- reclamante, prin emiterea nelegală a Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021. Recurenta a invocat faptul că acțiunea a rămas fără obiect în ceea ce privește acordarea valorii de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021, față de emiterea acestui ordin, prin care s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și al judecătoriilor să se calculeze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în anexele prezentului ordin. De asemenea, s-a statuat la art. 4 că sumele care reprezintă diferența dintre drepturile stabilite potrivit prezentului ordin și drepturile salariale stabilite anterior cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 se actualizează cu indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective și la art. 5 că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prevederilor art. 1 și art. 4 din prezentul ordin se va efectua, în condițiile legii, după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, drepturile salariate ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curiilor de apel, precum și ale asistenților judiciari din cadrul instanțelor judecătorești, calculate având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, conform Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C din 30 decembrie 2021, au urmat a se stabili, începând cu data intrării în vigoare a ordinului menționat- 30 decembrie 2021-fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice publice nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, toți judecătorii dobândind o vocație generală de a li se calcula indemnizația de încadrare în forma menționată, începând cu data de 30 decembrie 2021. Recunoașterea pe cale administrativă, pentru indemnizațiile ulterioare datei de 30.12.2021 a dreptului de calculare prin includerea valorii de referință sectorială de 605,225 RON fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice nr. 153/2017, reprezintă un element autonom, ce face inutilă cercetarea fondului cauzei pentru această perioadă. Prin obiect se înțelege pretenția concretă dedusă judecății; or, cât timp pârâta a recunoscut această pretenție (obligarea la emiterea unui ordin prin care să fie acordată valoarea de referință 605,22 RON, neplafonată), la acest moment procesual, acest capăt de cerere a rămas fără obiect. Ca urmare, din această perspectivă, se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței și respingerea petitului având ca obiect obligarea la reîncadrarea și recalcularea indemnizației și a celorlalte drepturi de natură salarială ale reclamantei cu valorificarea VRS în cuantum de 605,225 RON deplafonat, ulterior datei de 30.12.2021, ca rămas fără obiect. Se impune casarea sentinței și în ceea ce privește soluția primei instanțe privind valorificarea coeficientului de multiplicare de 19,000, recunoscut reclamanților prin sentința civilă nr. 1874 din 21.11.2019, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 1583/2020 din 15.10.2020 a Curții de Apel Ploiești, de obligare a Ministerului Justiției, alături de Tribunalul Ilfov, la recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților prin luarea în considerare a coeficientui de multiplicare 19,000, începând cu data de 13.09.2016 și în continuare. Chestiunea litigioasă asupra căreia părțile au exprimat opinii diferite privește efectul pe care îl produce sentința menționată, respectiv dacă această hotărâre obligă ordonatorul principal de credite la emiterea unui ordin de stabilire a indemnizației de încadrare cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,00, astfel cum pretind reclamanții, ori confirmă doar dreptul acestora la despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA și DIICOT. Înalta Curte reține că prin Decizia nr. 4 din 11.03.2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că: Drepturile acordate judecătorilor și procurorilor, prin hotărâri judecătorești definitive, reprezentând diferențe rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depășirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienților de multiplicare menționați. Indemnizațiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 și care corespund funcției, gradului profesional, vechimii în funcție și gradației fiecărui judecător sau procuror în parte". [s.n.] În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 4/2024, apreciate a fi relevante pentru calificarea naturii juridice a diferențelor salariale rezultate din utilizarea coeficientului de multiplicare 19,00, acordat prin hotărâri judecătorești: "76. Reamintind că limitele învestirii cu prezentul recurs în interesul legii se referă exclusiv la componenta variabilă reprezentată de coeficienții de multiplicare prevăzuți la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar nu și la componenta fixă constând în valoarea de referință sectorială, se cuvine a sublinia că jurisprudența instanței supreme a lămurit distincția esențială dintre elementele componente prin intermediul cărora se determină indemnizațiile de încadrare ale magistraților, reglementate de legislația anterioară de salarizare. 77. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. 78. Prin urmare, dacă nivelul valorii de referință sectorială este același, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și indiferent de funcția ocupată, coeficienții de multiplicare sunt diferiți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă numai la anumiți destinatari ai legii. 79. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81) și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). (...) 82. Așadar, distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale. 83. În schimb, coeficienții de multiplicare constituie elementul component variabil, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari, prin intermediul cărora se realizează o diferențiere a veniturilor în raport de nivelul instanței sau al parchetului și de funcția ocupată. Prin respectarea acestor coeficienți prevăzuți de legiuitor se asigură premisa respectării principiului ierarhizării, pe verticală și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. De aceea, în măsura în care se pune problema plafonării indemnizațiilor de încadrare ale magistraților, singurul element component care ar putea fi vizat de această limitare nu poate fi decât cel variabil. (...) 91. Ținând cont de limitele învestirii instanței supreme și analizând cu prioritate problema naturii juridice a acestor drepturi recunoscute magistraților - judecători și procurori - din examinarea hotărârilor judecătorești atașate recursului în interesul legii rezultă că acestea se referă la acordarea unor despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Sumele de bani astfel acordate au rolul de a compensa prejudiciul cauzat magistraților reclamanți în privința cărora instanțele judecătorești au reținut că au fost supuși unui tratament salarial discriminatoriu sub aspectul cuantumului drepturilor salariale cuvenite. 92. Natura juridică a diferențelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienților de multiplicare prevăzuți pentru procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și cei din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, acordate prin hotărâri judecătorești definitive, pronunțate în litigii de dreptul muncii, este așadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudențială. (...)". 94. Pe cale de consecință, întrucât instanțele nu se pot substitui legiuitorului și nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudențială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi bănești, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și celor din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătorești nu au fost de natură a modifica/completa legea și nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de acești coeficienți, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară și constatat pe cale jurisprudențială". Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecată este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că este întemeiată critica recurentei - pârâte, urmând a fi respins capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea și recalcularea drepturilor salariale ale reclamanților cu includerea coeficientului DIICOT/DNA, ca nefondat. În ceea ce privește la capătul de cerere privind obligarea la emiterea unui ordin prin care să fie acordată valoarea de referință 605,22 RON, neplafonată vizând perioada anterioară datei de 30.12.2021, Înalta Curte constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților. Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale", reținând, în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82). Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145). De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c), e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146). Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată, prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81). Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69). Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 71). Aceleași statuări se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024 redate anterior. Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83). Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiți