Decizia nr. 1999/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1417/2023 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.06.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu Parlamentul României — Camera Deputaților suspendarea executării actului administrativ Decizia nr. 7 DBP din data de 17 mai 2023.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1417 din 22 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea, ca inadmisibilă.

Cererea de recurs Împotriva sentinței civile nr. 1417 din data de 22 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A.. Recurentul susține, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., că hotărârea atacată este nelegală, întrucât instanța de fond a încălcat norme de procedură esențiale și a reținut considerente contradictorii atât în raport cu obiectul cererii, cât și cu natura juridică a actului a cărui suspendare a fost solicitată. În primul rând, se arată că instanța de fond a procedat la reexaminarea naturii juridice a Deciziei nr. 7 D.B.P. din 17 mai 2023, deși aceasta fusese deja stabilită prin sentința civilă nr. 3637/2023 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2023, hotărâre definitivă, prin care s-a constatat că actul nu are natura unui act de dreptul muncii, ci reprezintă un act administrativ supus controlului de legalitate în temeiul Legii nr. 554/2004. Recurentul subliniază că pârâtul nu a contestat această calificare în fața Tribunalului, iar Curtea de Apel, după declinare, a consemnat în practicaua hotărârii că și-a verificat competența în baza art. 131 C. proc. civ. raportat la art. 10 din Legea nr. 554/2004 și s-a declarat competentă general, material și teritorial. Cu toate acestea, ulterior, instanța a revenit asupra propriei competențe, reținând în considerente că litigiul nu ar fi de competența instanțelor judecătorești, ceea ce contrazice atât verificarea inițială a competenței, cât și hotărârea de declinare a Tribunalului București. În continuare, recurentul evidențiază caracterul contradictoriu al motivării, întrucât instanța a anunțat că va analiza cu prioritate excepțiile de procedură, conform art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., însă a trecut la examinarea naturii juridice a actului, deși această chestiune fusese deja tranșată de instanța de trimitere. Se susține că, dacă instanța ar fi apreciat că natura juridică este diferită, ar fi trebuit să ridice din oficiu o excepție de necompetență generală și să o supună dezbaterii contradictorii, ceea ce nu s-a întâmplat. În schimb, instanța a respins cererea ca inadmisibilă, motivând pe fondul competenței generale, deși în dispozitiv a reținut inadmisibilitatea ca demers neprevăzut de Legea nr. 554/2004. Recurentul invocă apoi încălcarea principiului contradictorialității prevăzut de art. 14 C. proc. civ. și a dreptului la apărare consacrat de art. 13 C. proc. civ. Se arată că instanța a menționat în considerente că pârâtul ar fi invocat excepția inadmisibilității, însă soluția s-a întemeiat în realitate pe o excepție de necompetență generală, pe care instanța nu a pus-o în discuția părților, deși anterior se declarase competentă. Recurentul subliniază că, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța avea obligația să pună în discuția părților orice recalificare juridică a excepției, iar nerespectarea acestei obligații atrage nulitatea hotărârii conform art. 20 C. proc. civ. Se arată, de asemenea, că instanța a creat o nouă contradicție, întrucât, după ce s-a declarat necompetentă general în considerente, a procedat totuși la analizarea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, apreciind că doar condiția pagubei iminente ar fi îndeplinită, nu și cea a cazului bine justificat. Recurentul susține că instanța nu poate, pe de o parte, să își nege competența de a verifica legalitatea actului administrativ, iar pe de altă parte să aprecieze asupra îndeplinirii condițiilor de suspendare, ceea ce generează contradicții atât între considerente, cât și între considerente și dispozitiv. În final, recurentul contestă și mențiunile instanței referitoare la pretinse fapte imputate acestuia, reținute la nivel de certitudine, deși în procedura de suspendare nu au fost administrate probe care să confirme săvârșirea abaterii disciplinare. Se arată că aceste considerente sunt de natură să îl prejudicieze grav, având în vedere că pe rolul Curții de Apel București se află dosarul nr. x/2023 privind anularea Deciziei nr. 7 D.B.P. din 17 mai 2023, iar afirmațiile instanței de fond pot influența soluția în acea cauză. În concluzie, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile nr. 1417/21.09.2023 și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, iar în subsidiar judecarea fondului de către instanța de recurs și admiterea cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată, Camera Deputaților susține că nu există motive de casare, întrucât instanța de fond a analizat corect, cu prioritate, excepția inadmisibilității, conform art. 248 C. proc. civ., stabilind că Decizia Biroului permanent nr. 7/17.05.2023 nu este un act administrativ unilateral, ci un act emis în exercitarea autonomiei parlamentare, supus procedurii speciale prevăzute de art. 54 din Legea nr. 96/2006, fără cale jurisdicțională de atac. Se arată că hotărârea Tribunalului București privind declinarea competenței nu stabilește natura juridică a actului, fiind doar o soluție procedurală, conform jurisprudenței Curții Constituționale. Camera Deputaților mai susține că nu a fost încălcat principiul contradictorialității, întrucât singura excepție invocată a fost cea a inadmisibilității, asupra căreia reclamantul a putut formula apărări, iar neprezentarea sa la termen nu poate fi imputată instanței. În final, instituția justifică reprezentarea legală și convențională prin Secretarul general și consilierii juridici, conform Regulamentului Camerei Deputaților și Legii nr. 514/2003.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra cererii de recurs Examinând recursul declarat de reclamantul A., în raport de motivele invocate și hotărârea recurată, Înalta Curte reține următoarele: Obiectul acțiunii constă în solicitarea formulată de reclamantul A. de suspendare a executării Deciziei nr. 7 DBP din 17 mai 2023, emisă de Biroul permanent al Camerei Deputaților. Prin această decizie, în temeiul art. 246 alin. (1) lit. g)-h), alin. (2), (3) și (5) din Regulamentul Camerei Deputaților, reclamantului i-au fost aplicate două sancțiuni disciplinare: — sancționarea pentru nerespectarea art. 129 alin. (2) și art. 245 1 din Regulament; — reducerea duratei luării de cuvânt la 10 secunde pentru fiecare intervenție, pe o perioadă de trei luni, începând cu 17 mai 2023, pentru abaterea prevăzută de art. 158 alin. (6) teza a II-a. Prin sentința recurată, Curtea de Apel a respins acțiunea ca inadmisibilă deoarece a constatat că Decizia nr. 7 DBP/17.05.2023 nu are natura unui act administrativ, fiind un act emis în exercitarea autonomiei parlamentare, supus exclusiv procedurii interne de contestare prevăzute de art. 54 din Legea nr. 96/2006, fără posibilitatea controlului judecătoresc în contencios administrativ. Totodată, instanța a reținut că procedura disciplinară aplicată deputaților este reglementată integral de Regulamentul Camerei Deputaților, iar neprevederea unei căi jurisdicționale de atac nu încalcă art. 6 CEDO, astfel încât controlul de legalitate solicitat nu poate fi exercitat de instanță. Înalta Curte reține că motivele de casare invocate, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate. În ceea ce privește critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căreia hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii, Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu se confirmă. Curtea de Apel a procedat, în mod corect, la verificarea competenței sale în temeiul art. 131 C. proc. civ., stabilind că este competentă să soluționeze cererea de suspendare sub aspectul cadrului procesual. Ulterior, în analiza excepției inadmisibilității, instanța de fond nu a revenit asupra acestei verificări, ci a examinat natura juridică a actului contestat, în scopul stabilirii posibilității de a supune actul controlului de legalitate în contencios administrativ. Această analiză privește admisibilitatea acțiunii, iar nu competența instanței, astfel încât nu poate fi reținută existența vreunei contradicții între considerentele hotărârii și soluția pronunțată. În mod corect, instanța de fond a reținut că Decizia nr. 7 DBP/17.05.2023 nu reprezintă un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, ci un act de aplicare a Regulamentului Camerei Deputaților, emis în exercitarea autonomiei parlamentare consacrate de art. 64 alin. (1) din Constituție. Jurisprudența constantă a Curții Constituționale, inclusiv Deciziile nr. 710/2009 și nr. 738/2012, confirmă că actele de aplicare a regulamentelor parlamentare nu sunt supuse controlului instanțelor judecătorești, ci exclusiv procedurilor interne prevăzute de regulamentul Camerei. În aceste condiții, soluția de respingere a acțiunii ca inadmisibilă este consecința firească a constatării că actul contestat nu poate fi calificat drept act administrativ, iar nu rezultatul unei pretinse reconsiderări a competenței instanței. Nici critica întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind încălcarea principiului contradictorialității, nu poate fi primită. Excepția inadmisibilității a fost invocată de pârât prin întâmpinare și a fost pusă în discuția părților, conform art. 14 și art. 248 C. proc. civ. Recurentul a avut posibilitatea de a formula apărări, inclusiv prin răspuns la întâmpinare, iar neprezentarea sa la termenul de judecată nu poate fi imputată instanței. Analiza naturii juridice a actului contestat nu reprezintă o "recalificare" a excepției și nu impunea o nouă punere în discuție, fiind o etapă necesară pentru soluționarea excepției inadmisibilității. În consecință, nu se poate reține încălcarea dreptului la apărare sau a principiului contradictorialității. Nu poate fi reținută nici critica privind existența unor contradicții între considerente și dispozitiv. Instanța a analizat excepția inadmisibilității, a constatat că actul contestat nu poate fi supus controlului de legalitate în contencios administrativ și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă. Analiza subsidiară realizată de instanța de fond cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu modifică și nu influențează fundamentul soluției pronunțate. Întrucât soluția instanței s-a întemeiat exclusiv pe constatarea inadmisibilității acțiunii, verificarea suplimentară a condițiilor pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate genera o contradicție între considerente și dispozitiv, neavând aptitudinea de a altera raționamentul principal care a condus la soluția de respingere ca inadmisibilă. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală, iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu motivelor de casare invocate. Pentru aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul formulat de reclamantul A. ca nefondat.