Decizia nr. 1852/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 211/2023 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.06.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Guvernul României și Prim-ministrul României, solicitând executarea silită a deciziei nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, definitivă de la pronunțare, privind obligarea la adoptarea unei Hotărâri de Guvern pentru punerea in aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A., până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei menționate și până la executarea obligației.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 211 din data de 10 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: A respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată de partea reclamantă, ca inadmisibilă. A respins excepția de nelegalitate invocată de partea reclamantă, ca inadmisibilă. A respins excepțiile lipsei de obiect sau interes, inadmisibilității, lipsei calității procesuale active și prescripției, ca nefondate. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Prim-ministrul României și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva sentinței de fond a declarat recurs creditorul A., în temeiul art. 488 alin. (6) și (7) C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și în rejudecare, admiterea cererii de executare silită. În motivarea recursului, creditorul A., după o prezentare a situației de fapt, arată că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., criticile formulate vizând nemotivarea sentinței recurate și încălcarea autorității de lucru judecat a titlului executoriu, respectiv decizia nr. 2370/2019. În acest sens, recurentul-reclamant susține că prima instanță nu a luat în discuție apărarea sa și nu a motivat de ce a considerat că H.G. nr. 746/2022 valorează plata obligației stabilite prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 a ÎCCJ, atâta timp cât Guvernul însuși recunoaște, ulterior adoptării H.G., că nu a executat, că nu știe să execute și că pentru executare are nevoie de concursul altui organ administrativ decât cel obligat prin titlul executoriu. Susține că H.G. nr. 746/2002 nu valorează executarea obligației stabilită în sarcina Guvernului prin titlul executoriu. În acest sens arată că O.U.G. nr. 49/1997 în forma modificată prin O.G. nr. 55/2003 prevede că salariații B. "B." S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Prin urmare, procentul de 8% din capitalul social care se vindea salariaților aparținea B. S.A. și era stabilit la data privatizării societății. În schimb, procentul din capitalul social stabilit prin H.G. nr. 746/2022, diminuat la doar 1% aparține societății OMV B. S.A. și se referă la momentul vânzării acțiunilor către salariați (în prezent sau, mai corect spus, în viitor, de vreme ce nu există încă procedurile, termenele și condițiile în care să se efectueze această vânzare). În atare situație, arată recurentul că este de neînțeles de ce instanța de executare a considerat că H.G. nr. 746/2022 valorează executarea obligației stabilite în sarcina Guvernului prin titlul executoriu. Mai susține recurentul-reclamant că pârâtul Guvernul României nu a executat obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu atâta timp cât nu a adoptat la data emiterii H.G. procedurile și condițiile vânzării. În ce privește termenele de realizare - de început și de finalizare - a vânzării de acțiuni, acestea nu puteau fi stabilite de Guvern, ci sunt determinate prin lege. Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, debitorul autoritate publică - Guvernul României - trebuia să pună în executare titlul executoriu, din oficiu, adică fără o cerere de executare din partea creditorilor, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a Deciziei nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în acest sens procedurile și condițiile vânzării trebuiau să fie adoptate și vânzarea de acțiuni începută. De asemenea, arată că prima instanță a încălcat autoritatea de lucru judecat a titlului executoriu care a stabilit atât ceea ce debitorul nu are dreptul să facă (să modifice cota de capital care se vinde salariaților B., prevăzuta in lege, și să decidă momentele când se va realiza vânzarea), cât și ce debitorul este obligat să facă (să pună în executare, din punct de vedere administrativ, dispozițiile din actul normativ superior, cu putere de lege, respectiv sa adopte Normele de aplicare privind procedurile și condițiile vânzării).

Apărările formulate în recurs În cauză, intimații-pârâți Prim-ministrul României și Guvernul României nu au depus întâmpinare.

Suspendarea judecării recursului Prin încheierea de ședință din data de 13 decembrie 2023 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2022 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal. La data de 30 octombrie 2024 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurentul-reclamant A., în temeiul art. 415 pct. 4 C. proc. civ. II. Soluția Înaltei Curți și considerentele asupra recului Examinând recursul declarat în cauză, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Reclamantul A. a învestit instanța de judecată cu cererea de executare silită a deciziei nr. 2370/08.05.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, formulată împotriva debitorilor Prim-ministrul României și Guvernul României. Prin sentința atacată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea, ca neîntemeiată. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Aceste dispoziții legale trebuie analizate prin raportare și la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Totodată, instanța nu trebuie să răspundă punctual fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în dezvoltarea uneia ori alteia dintre susținerile făcute, ori dintre criticile din apel sau recurs, esențial fiind ca instanța să se pronunțe global cu referire la fiecare susținere sau la fiecare critică. În speță, se constată că instanța de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor și apărărilor formulate de părți, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cu jurisprudența C.E.D.O. în materie, și făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei, fapt pentru care și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Pe de altă parte, instanța de recurs constată că prin decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere, de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Este de reținut că, potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997:"Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va ține evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații B. «Petrom» - S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului." Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în condițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, constrângerea pârâților la executarea deciziei nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin stabilirea unor penalități de 1000 de RON/zi de întârziere. Prima instanță a constatat că cererea este neîntemeiată, dată fiind adoptarea de către Guvernul României a H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele: "ART. 1 - (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. ART. 2 - În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I." În recurs, reclamantul a susținut, în esență, că emiterea H.G. nr. 746/2022 nu reprezintă o îndeplinire a obligației stabilite prin decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, problema de drept dedusă judecății în calea de atac este aceea a verificării modalității de aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport de obligația instituită prin titlul executoriu. Din analiza dispozitivului deciziei nr. 2370/2019, în raport de prevederile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de-o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați, iar pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023, iar cota procentuală ce urma a fi achiziționată de salariați este de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, dispoziții care corespund obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. În sprijinul afirmației neexecutării titlului executoriu, recurentul-reclamant a susținut că H.G. nr. 746/2022 stabilește că va fi vândută o cotă de 1%, iar nu de 8% din acțiunile B., astfel cum s-a dispus prin titlul executoriu și că nu detaliază, în întregime, modalitatea de punere în executare a obligației, care este delegată altei autorități publice (Ministerul Energiei). Având în vedere că, prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar prin H.G. nr. 746/2022 s-a aprobat vânzarea unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că pârâtul debitor a respectat obligațiile stabilite prin titlul executoriu. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, prin decizia Înaltei Curți nu s-a stabilit că hotărârea de guvern trebuie să dispună vânzarea de acțiuni într-un procent fix de 8% din capitalul social, ci, în acord cu art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, procentul de acțiuni urma a fi stabilit prin hotărârea de guvern până la limita de 8%. Acest text de lege recunoaște autorității publice dreptul de a stabili cota procentuală din capitalul social, în raport de care se pot vinde acțiunile, până la limita de 8%, iar această marjă de apreciere a fost reținută și în dispozitivul titlului executoriu, fiind exercitată prin adoptarea H.G. nr. 746/2022. Nu se poate reține, astfel, o greșită aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000, din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost acesta modificat prin O.G. nr. 55/2003, câtă vreme o atare interpretare a fost realizată prin chiar decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că ar viza o obligație de vânzare de până la 8% din capitalul social (iar nu de 8%), iar în cauza pendinte instanța a fost învestită cu verificarea punerii în executare a unei astfel de hotărâri, iar nu cu legalitatea soluției astfel pronunțate. Totodată, H.G. nr. 746/2022 prevede și termenul limită până la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariații B. - 31 decembrie 2023. Cum prin sus indicata hotărâre, Guvernul României a stabilit atât cota procentuală în care se vor vinde acțiunile, cât și termenul până la care acestea se vor vinde, obligația prevăzută de titlul executoriu a fost îndeplinită, iar împrejurarea că hotărârea de guvern nu cuprinde totalitatea procedurilor ce ar trebui urmate în vederea vânzării efective ori data la care va începe procedura de vânzare nu poate fi interpretată ca o neexecutare a hotărârii judecătorești. Câtă vreme titlul executoriu și dispozițiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 nu impun obligația reglementării, prin hotărâre de guvern, a întregii proceduri de vânzare a acțiunilor și nu impun ca procedura să se desfășoare nemijlocit de către Guvernul României, pârâtul a avut posibilitatea de a aproba prin hotărâre de guvern doar cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și termenul până la care se va face vânzarea, urmând ca restul procedurilor să fie stabilite ulterior, în speță, prin ordin de ministru (emis de Ministerul Economiei). Toate aceste aspecte au fost valorificate de instanța de fond prin sentința recurată, care, contrar susținerilor din recurs, cuprinde detaliat motivele pentru care s-a apreciat că obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită. Înalta Curte mai reține că răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii, respectiv cu titlu de garanție a realizării dreptului de către subiectele cărora le incumbă o anumită obligație. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea conducătorului autorității publice. Or, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022, astfel că, în mod corect, prima instanță a reținut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost executată. Aceleași rațiuni justifică și neacordarea penalităților de întârziere, nefiind suficient simplul fapt al neexecutării obligației în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. ("când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat") Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat". După cum rezultă din prevederile art. 430-431 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătorești, în virtutea căruia un litigiu soluționat printr-o hotărâre judecătorească nu mai poate forma obiectul unui nou proces având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți. Susținerile potrivit cărora hotărârea recurată ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2370/2019 nu pot fi reținute, nefiind îndeplinite cerința existenței triplei identități de părți, obiect și cauză. În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 211 din data de 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.