Decizia nr. 1851/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1570/2022 a Curții de Apel București

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.06.2022 sub nr. dosar x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României, solicitând executarea silită a deciziei nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, definitivă de la pronunțare, privind obligarea la adoptarea unei Hotărâri de Guvern pentru punerea in aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G nr. 55/2003, in vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A., pana la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile in cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei menționate si pana la executarea obligației.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1570 din 4 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepțiile lipsei de obiect sau interes, inadmisibilității, lipsei calității procesuale pasive și prescripției, ca nefondate; - a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Prim-Ministrul României și Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată; - a obligat pârâtul Guvernul României la plata către partea reclamantă a sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Cererea de recurs Împotriva sentinței de fond au declarat recurs creditorul A., în temeiul art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și în rejudecare, admiterea cererii de executare silită și aplicarea pârâților sancțiunile prevăzute de art. 24 alin. (3) al Legii contenciosului administrativ, adică penalitatea aplicată debitorului instituție publică, cuvenită creditorului, și amenda aplicată conducătorului instituției publice, care se face la bugetul de stat, până la executarea integrală și conformă a obligației, precum și debitorii Prim-ministrul României și Guvernul României prin care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței în ce privește obligarea pârâtului Guvernul României la plata către reclamant a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. 3.1. În motivarea recursului, creditorul A., după o prezentare a situației de fapt, arată că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile formulate vizând nemotivarea sentinței recurate și interpretarea și aplicarea eronată a normelor juridice incidente cauzei. În acest sens, recurentul-reclamant susține că prima instanță nu a luat în discuție apărarea sa și nu a motivat de ce a considerat că H.G. nr. 746/2022 valorează plata obligației stabilite prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 a ÎCCJ, atâta timp cât Guvernul însuși recunoaște, ulterior adoptării H.G., că nu a executat, că nu știe să execute și că pentru executare are nevoie de concursul altui organ administrativ decât cel obligat prin titlul executoriu. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate vizează interpretarea și aplicarea eronată a normelor juridice incidente cauzei. În acest sens susține că prima instanță a aplicat greșit normele de drept material, respectiv a interpretat eronat ce obligații avea debitorul potrivit legii și titlului executoriu referitor la cota procentuală din capitalul social ce trebuia vândută salariaților, la termenele de început și de finalizare a vânzării, la procedurile și condițiile care trebuiau să fie deja adoptate la data pretinsei executări a obligației. Totodată, susține că H.G. nr. 746/2002 nu valorează executarea obligației stabilită în sarcina Guvernului prin titlul executoriu. În acest sens arată că O.U.G. nr. 49/1997 în forma modificată prin O.G. nr. 55/2003 prevede că salariații B. "B." S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Prin urmare, procentul de 8% din capitalul social care se vindea salariaților aparținea B. S.A. și era stabilit la data privatizării societății. În schimb, procentul din capitalul social stabilit prin H.G. nr. 746/2022, diminuat la doar 1% aparține societății OMV B. S.A. și se referă la momentul vânzării acțiunilor către salariați (în prezent sau, mai corect spus, în viitor, de vreme ce nu există încă procedurile, termenele și condițiile în care să se efectueze această vânzare). În atare situație, arată recurentul că este de neînțeles de ce instanța de executare a considerat că H.G. nr. 746/2022 valorează executarea obligației stabilite în sarcina Guvernului prin titlul executoriu. Mai susține recurentul-reclamant că pârâtul Guvernul României nu a executat obligația stabilită în sarcina sa prin titlul executoriu atâta timp cât nu a adoptat la data emiterii H.G. procedurile și condițiile vânzării. În ce privește termenele de realizare - de început și de finalizare - a vânzării de acțiuni, acestea nu puteau fi stabilite de Guvern, ci sunt determinate prin lege. Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, debitorul autoritate publică - Guvernul României - trebuia să pună în executare titlul executoriu, din oficiu, adică fără o cerere de executare din partea creditorilor, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a Deciziei nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în acest sens procedurile și condițiile vânzării trebuiau să fie adoptate și vânzarea de acțiuni începută. 3.2. Împotriva sentinței civile nr. 1570 din 4 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs debitorii Prim-ministrul României și Guvernul României prin care, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (8) C. proc. civ., au solicitat casarea sentinței în ce privește obligarea pârâtului Guvernul României la plata către reclamant a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. În motivare, au arătat că regula generală în materia suportării cheltuielilor de judecată se întemeiază pe ideea culpei procesuale, fiind suportate de partea care pierde procesul. Instanța de fond a dispus, pe de o parte, respingerea, ea neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată și, pe de altă parte, obligarea pârâtului plata anumitor cheltuieli de judecată. Învederează că normele din materia cheltuielilor de judecată sunt norme speciale, pe alocuri chiar derogatorii față de normele de drept comun, fiind așadar, de strictă interpretare și aplicare.

Apărările formulate în recurs Recurenții-pârâți Prim-ministrul României și Guvernul României, prin Secretariatul General la Guvernului au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, pe cale de excepție, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, susținându-se, în esență, că instanța de fond a analizat în ce măsură adoptarea H.G. nr. 746/2022 a dus la îndeplinirea obligației stabilite în titlul executoriu și în consecință soluția pronunțată de prima instanță este legală, fiind interpretate si aplicate în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză, în raport de situația de fapt și probatoriul administrat. Recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul recurentului-pârât Guvernul României, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Suspendarea judecării recursurilor Prin încheierea de ședință din data de 28 iunie 2023 a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2023 aflat pe rolul Curții de Apel Ploiești - secția contencios administrativ și fiscal. La data de 27 noiembrie 2024 cauza a fost repusă pe rol, urmare cererii de reluare a judecării procesului formulată de recurentul-reclamant A., în temeiul art. 415 pct. 4 C. proc. civ. II. Soluția Înaltei Curți și considerentele asupra recursurilor II.1. Analizând, cu prioritate, în condițiile prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția rămânerii fără interes a recursului formulat de pârâtul Prim-ministrul României, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a învestit instanța de judecată cu cererea de executare silită a deciziei nr. 2370/08.05.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, formulată împotriva debitorilor Prim-ministrul României și Guvernul României. Prin sentința atacată, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus obligarea pârâtului Guvernul României la plata către reclamant a sumei de 1000 RON reprezentând cheltuieli de judecată. În ceea ce privește subzistența interesului în susținerea recursului declarat de Primul-ministru al României, Înalta Curte reține că, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi inițiat și menținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze. Se impune a se reține sub acest aspect și art. 29 din C. proc. civ., potrivit căruia acțiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecția judiciară a drepturilor și intereselor civile legal ocrotite. Întrucât prin interes se înțelege folosul practic imediat urmărit de cel care a formulat calea de atac, este necesar ca acesta să fie născut și actual, în sensul că partea s-ar expune unui prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune, condiție ce trebuie îndeplinită atât la promovarea căii de atac, cât și pe parcursul soluționării acesteia. Or, astfel cum s-a arătat anterior, în condițiile în care obligația de plată a cheltuielilor de judecată a fost stabilită doar în sarcina pârâtului Guvernul României, nu subzistă interesul de a acționa al pârâtului Prim-ministrul României, o eventuală modificare a sentinței recurate prin înlăturarea obligației menționate anterior fiind lipsită de efecte juridice în privința sa. În acest sens, nemaifiind actual conform art. 33 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din același Cod, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din cererea de recurs. II.2. În ceea ce privește recursul formulat pârâtul Guvernul României Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Înalta Curte reține că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată, arătând că executarea de către pârâtul-debitor al obligației sale din titlul executoriu reprezentat de decizia ÎCCJ - SCAF nr. 2370/08.05.2019 a intervenit ulterior formulării cererii de executare silită, reclamantul-creditor fiind obligat să procedeze astfel în raport de apropierea datei de împlinire a termenului de prescripție vizând dreptul său de a obține executarea silită. Așadar, executarea hotărârii definitive a instanței de contencios administrativ nu s-a realizat benevol de către partea pârâtă-debitoare în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004 și care a început să curgă la 08.05.2019. Or, temeiul acordării cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală, la baza răspunderii fiind culpa procesuală a celui care a provocat un proces fără a avea legitimitate sau s-a opus fără temei unor pretenții ce s-au dovedit a fi legitime. În jurisprudența în materie, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a raportat la existența unei culpe procesuale. În acest sens, potrivit regulilor speciale stabilite regimului juridic al cheltuielilor de judecată, culpa procesuală, calificată drept condiție de fond pentru atragerea răspunderii delictuale, este indicată de rezultatul procesului, respectiv pierderea acestuia. Orientarea jurisprudențială a stabilit că este întemeiată cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamant în situația în care pârâtul își îndeplinește obligațiile în timpul judecății, neputându-se transfera vinovăția pârâtului, care a constat în nerezolvarea cererii reclamantului într-un termen rezonabil. În consecință, Înalta Curte va reține caracterul nefondat al criticilor recurentului-debitor Guvernul României, menținând obligația stabilită în sarcina sa de judecătorul fondului, incumbând Guvernului României culpa declanșării procesului de față și, în mod corespunzător, obligația să despăgubească partea adversă pentru cheltuielile de judecată suportate. II.3. În ce privește recursul formulat de recurentul-reclamant Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că prin decizia nr. 2370 din 08 mai 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, astfel cum a fost îndreptată și completată prin încheierile din 30 mai 2019 și 11 iulie 2019, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere, de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației. Este de reținut că, potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997:"Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va ține evidența acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații B. «Petrom» - S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului." Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat, în condițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, constrângerea pârâților la executarea deciziei nr. 2370/08.05.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin stabilirea unor penalități de 1000 de RON/zi de întârziere. Prima instanță a constatat că cererea este neîntemeiată, dată fiind adoptarea de către Guvernul României a H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele: "ART. 1 - (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023. ART. 2 - În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I." În recurs, reclamantul a susținut, în esență, că emiterea H.G. nr. 746/2022 nu reprezintă o îndeplinire a obligației stabilite prin decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Așadar, problema de drept dedusă judecății în calea de atac este aceea a verificării modalității de aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport de obligația instituită prin titlul executoriu. Din analiza dispozitivului deciziei nr. 2370/2019, în raport de prevederile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de-o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați, iar pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor. Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023, iar cota procentuală ce urma a fi achiziționată de salariați este de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, dispoziții care corespund obligațiilor stabilite prin hotărârea judecătorească. În sprijinul afirmației neexecutării titlului executoriu, recurentul-reclamant a susținut că H.G. nr. 746/2022 stabilește că va fi vândută o cotă de 1%, iar nu de 8% din acțiunile B., astfel cum s-a dispus prin titlul executoriu și că nu detaliază, în întregime, modalitatea de punere în executare a obligației, care este delegată altei autorități publice (Ministerul Energiei). Având în vedere că, prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar prin H.G. nr. 746/2022 s-a aprobat vânzarea unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că pârâtul debitor a respectat obligațiile stabilite prin titlul executoriu. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, prin decizia Înaltei Curți nu s-a stabilit că hotărârea de guvern trebuie să dispună vânzarea de acțiuni într-un procent fix de 8% din capitalul social, ci, în acord cu art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003, procentul de acțiuni urma a fi stabilit prin hotărârea de guvern până la limita de 8%. Acest text de lege recunoaște autorității publice dreptul de a stabili cota procentuală din capitalul social, în raport de care se pot vinde acțiunile, până la limita de 8%, iar această marjă de apreciere a fost reținută și în dispozitivul titlului executoriu, fiind exercitată prin adoptarea H.G. nr. 746/2022. Nu se poate reține, astfel, o greșită aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 4 alin. (3) și art. 78 din Legea nr. 24/2000, din perspectiva interpretării dispozițiilor art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost acesta modificat prin O.G. nr. 55/2003, câtă vreme o atare interpretare a fost realizată prin chiar decizia nr. 2370/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că ar viza o obligație de vânzare de până la 8% din capitalul social (iar nu de 8%), iar în cauza pendinte instanța a fost învestită cu verificarea punerii în executare a unei astfel de hotărâri, iar nu cu legalitatea soluției astfel pronunțate. Totodată, H.G. nr. 746/2022 prevede și termenul limită până la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către salariații B. - 31 decembrie 2023. Cum prin sus indicata hotărâre, Guvernul României a stabilit atât cota procentuală în care se vor vinde acțiunile, cât și termenul până la care acestea se vor vinde, obligația prevăzută de titlul executoriu a fost îndeplinită, iar împrejurarea că hotărârea de guvern nu cuprinde totalitatea procedurilor ce ar trebui urmate în vederea vânzării efective ori data la care va începe procedura de vânzare nu poate fi interpretată ca o neexecutare a hotărârii judecătorești. Câtă vreme titlul executoriu și dispozițiile art. 9 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 49/1997 nu impun obligația reglementării, prin hotărâre de guvern, a întregii proceduri de vânzare a acțiunilor și nu impun ca procedura să se desfășoare nemijlocit de către Guvernul României, pârâtul a avut posibilitatea de a aproba prin hotărâre de guvern doar cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și termenul până la care se va face vânzarea, urmând ca restul procedurilor să fie stabilite ulterior, în speță, prin ordin de ministru (emis de Ministerul Economiei). Toate aceste aspecte au fost valorificate de instanța de fond prin sentința recurată, care, contrar susținerilor din recurs, cuprinde detaliat motivele pentru care s-a apreciat că obligația din titlul executoriu a fost îndeplinită. Înalta Curte mai reține că răspunderea reglementată prin dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 funcționează ca un mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii, respectiv cu titlu de garanție a realizării dreptului de către subiectele cărora le incumbă o anumită obligație. Prin reglementare, caracter și scop, aplicarea acestui text de lege presupune, cu necesitate, ipoteza neexecutării hotărârii judecătorești definitive până la momentul epuizării tuturor fazelor procesuale în litigiul ce urmărește obligarea la executarea titlului executoriu și sancționarea conducătorului autorității publice. Or, în cauza de față, la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se justifica aplicarea acestor mijloace de constrângere, având în vedere adoptarea H.G. nr. 746/2022, astfel că, în mod corect, prima instanță a reținut că cererea este neîntemeiată, întrucât obligația stabilită prin titlul executoriu a fost executată. Aceleași rațiuni justifică și neacordarea penalităților de întârziere, nefiind suficient simplul fapt al neexecutării obligației în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Nu poate fi primită nici critica ce vizează faptul că hotărârea recurată este nemotivată. Art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prevede că se poate cere casarea unei hotărâri numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Aceste dispoziții legale trebuie analizate prin raportare și la art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Totodată, instanța nu trebuie să răspundă punctual fiecăruia dintre argumentele invocate de parte în dezvoltarea uneia ori alteia dintre susținerile făcute, ori dintre criticile din apel sau recurs, esențial fiind ca instanța să se pronunțe global cu referire la fiecare susținere sau la fiecare critică. În speță, se constată că instanța de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor și apărărilor formulate de părți, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cu jurisprudența C.E.D.O. în materie, și făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei, fapt pentru care și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. În concluzie, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite excepția lipsei de interes a recursului formulat de recurentul-pârât Prim-ministrul României împotriva sentinței civile nr. 1570 din 04 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și îl va respinge ca lipsit de interes. Totodată, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant A. și de recurentul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva sentinței civile nr. 1570 din 04 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.