ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5955/2022

Ședința publică din data de 9 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 10.06.2022 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat:

- să se constate că pârâtul Guvernul României nu a executat de bună voie în termen de cel mult 30 de zile, Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2015;

- să fie aplicată Primului Ministru și Guvernului României, în calitate de coordonator al executivului, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, având în vedere că nu a pus în executare decizia anterior indicată, la expirarea termenului de cel mult 30 de zile, care se calculează de la data de 08.06.2019;

- să fie fixat cuantumul penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere, ce vor fi calculate de la expirarea termenului de 30 de zile, care au fost acordate prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 1210 pronunțată la data de 29 iunie 2022, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de obiect a cererii, și excepția lipsei de interes, invocate prin întâmpinare de pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României, ca nefondate.

A admis cererea formulată de reclamanta A., și în consecință, a obligat pârâtul Prim-Ministrul României la plata unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la pronunțarea Deciziei nr. 2370/08.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015 până la executarea obligației impuse în decizia menționată, amendă care se va face venit la bugetul de stat, iar pârâtul Guvernul României a fost obligat să plătească reclamantei 100 RON penalități de întârziere calculate de la data solicitată 08.06.2019 și până la îndeplinirea obligației menționată în Decizia ÎCCJ.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs atât reclamanta A., cât și pârâții Guvernul României și Prim-Ministrul României.

3.1. Recursul formulat de reclamanta A. este întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 7 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate iar în rejudecare a solicitat schimbarea în parte a hotărârii judecătorești atacate, în sensul fixării cuantumului penalităților în valoare de 1.000 RON/zi de întârziere.

Printr-o primă critică se susține că prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o hotărâre pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997 Astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 55/2003, în vederea vânzării de acțiuni OMV B. S.A., până la limita de 8% din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1.000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării prezentei decizii și până la executarea obligației.

Invocă recurenta dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ. și susține că instanța de judecată a încălcat autoritatea de lucru judecat întrucât nu putea acorda alte penalități de întârziere decât cele stabilite cu autoritate de lucru judecat de către ÎCCJ prin Decizia nr. 2370/08.05.2019, respectiv de 1.000 RON/zi de întârziere.

Printr-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care instanța de fond a redus cuantumul penalităților de întârziere de la 1.000 RON/zi la 100 RON/zi.

Susține, în acest sens, că prima instanță nu a expus raționamentul pe care l-a avut în vedere la reducerea cuantumului penalităților de întârziere, astfel că motivarea primei instanțe nu întrunește cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

3.2. Recursul pârâților Prim-Ministrul României și Guvernul României este întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, printr-o primă critică se susține că în mod greșit judecătorul fondului a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, fără a ține seama de faptul că acțiunea soluționată prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 a fost introdusă în comun de mai multe persoane pentru același obiect, iar obligația stabilită în sarcina Guvernului României prin dispozitivul hotărârii pronunțate de instanța supremă este aceea de a emite o singură hotărâre pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997.

Prin urmare, se susține că obligația Guvernului de emitere a unui act administrativ normativ este unică, aflându-ne în situația mai multor creditori împotriva aceluiași debitor, pe baza unui singur titlu executoriu reprezentat de Decizia nr. 2370/2019, iar nu a unui drept material care poate fi fructificat, individual, de fiecare dintre reclamanți și intervenienții din cauza ce a format obiectul dosarului r. x/2015

Afirmă recurenții pârâți că în speță, deși avem mai mulți creditori, nu se poate susține că ar exista raporturi juridice obligaționale distincte între fiecare creditor și debitorul comun, Guvernul României.

Prin cea de-a doua critică se arată că în considerarea Deciziei nr. 2370/08.05.2019 a fost adoptată H.G. nr. 746/2002 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 560 din 08 iunie 2022 pentru aprobarea cotei procentuale ce urmează a fi achiziționată de salariații B. S.A. și momentul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia.

În raport de acest aspect susțin recurenții pârâți că nu mai există nici interes în formularea prezentei cauze, și totodată afirmă că cererea reclamantei a rămas fără obiect neputându-se susține în continuare sancționarea Prim-Ministrului României și nici de a solicita penalități și despăgubiri.

Înțeleg recurenții să afirme și faptul că nu există o culpă a Guvernului României ori a Prim-Ministrului, întrucât obligația de a adopta o hotărâre este subsecventă celei a ministerului de resort care trebuie să întocmească, în prealabil, proiectul actului administrativ și să îl promoveze cu respectarea dispozițiilor constituționale și ale actelor normative speciale care reglementează procedurile de elaborare și adoptare a proiectelor de hotărâre de Guvern (Legea nr. 24/2000, H.G. nr. 561/2009, H.G. nr. 1361/2006).

Cum executarea obligațiilor stabilite în dispozitivul Deciziei nr. 2370/08.05.2019 nu putea avea loc decât în cadrul prevăzut de lege, fiind necesară elaborarea și promovarea proiectului de hotărâre de către ministerul de resort, nu poate fi reținută vreo împrejurare care să fi imputabilă Guvernului României sau Prim-Ministrului României.

Nu au fost depuse întâmpinări în cauză.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenți, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat, Înalta Curte apreciază că recursul formulat de recurenta-reclamantă este nefondat, iar recursul formulat de recurenții-pârâți este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1.2. Recursul formulat de recurenții-pârâți

A fost invocat prin cererea de recurs motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În raport de aceste considerente, se constată că recurenții pârâți nu au dezvoltat critici subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel că acest motiv de casare va fi respins ca nefondat.

Va fi însă admis motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând Înalta Curte că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente cauzei.

Prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul numărul x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, pârâtul Guvernul României a fost obligat să adopte o Hotărâre de Guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor articolului 9 din Anexa 1 a O.U.G. nr. 49 din 1997, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 55 din 2003, în vederea vânzării de acțiuni ale OMV B. S.A. până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț la care au fost vândute acțiunile în cadrul procesului de privatizare, sub sancțiunea unor penalități de 1000 RON pe fiecare zi de întârziere de la data pronunțării deciziei și până la executarea obligației.

Potrivit art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997: "Acțiunile societății comerciale vor cuprinde toate elementele prevăzute de lege. Societatea comercială va tine evidenta acțiunilor și acționarilor în Registrul acționarilor, deschis și operat conform prevederilor legale în vigoare. Salariații B. - S.A. București au dreptul să achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8 % din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului."

În cauză, debitorul Guvernul României a emis H.G. nr. 746/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 560/08.06.2022, prin care s-au stabilit următoarele:

"Art. 1 (1) Se aprobă vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării. (2) Vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.

Art. 2 În termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Problema de drept dedusă judecății prin prezentul recurs este dacă dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 au fost în mod corect aplicate de prima instanță în raport de obligația instituită prin titlul executoriu Decizia nr. 2370/08.05.2019.

Conform paragrafului 65 din Decizia nr. 12/2018 pronunțată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în dosarul nr. x/2017, procedura de executare silită a hotărârilor de contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative (obligații de a face care implică faptul personal al debitorului), așa cum este reglementată prin art. 24 din Legea nr. 554/2004 în forma în vigoare după adoptarea Legii nr. 138/2014, presupune două etape:

a)Într-o primă etapă, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, la solicitarea creditorului, instanța de executare aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 905 din C. proc. civ. (art. 906 după numerotarea realizată în urma republicării). Dispozițiile art. 906 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. vorbesc de obligarea debitorului la plata în favoarea creditorului a unei penalități de la 100 la 1.000 RON pe zi de întârziere, stabilită până la executarea obligației, dacă obligația nu este evaluabilă în bani, sau a unei penalități între 0,1% și 1% din valoarea obiectului obligației, pe zi de întârziere, dacă obligația este evaluabilă în bani.

Această etapă are un dublu scop:

- pe de o parte, dă efect principiului disponibilității care guvernează executarea silită și în materia contenciosului administrativ (într-adevăr, debitorul nu este obligat să ceară executarea, iar dacă a cerut-o nu este obligat să o finalizeze, așa cum rezultă explicit din dispozițiile art. 24 alin. (5); altfel spus, fără o cerere formulată în temeiul art. 24 alin. (3) nu există executare silită în materia contenciosului administrativ (pentru ipotezele guvernate de art. 18 alin. (1) și (4) lit. b) și c) și art. 24 alin. (1) deoarece s-ar încălca principiul disponibilității; în plus, spre diferență de dreptul comun, executarea silită în astfel de situații se face de instanța de executare și nu de executorul judecătoresc, ceea ce este firesc deoarece în discuție este constrângerea la exercițiului puterii publice;

- pe de altă parte, prima fază are ca obiectiv să constrângă debitorul autoritate publică să execute în natură obligația care presupune faptul său personal, stabilită în sarcina sa de instanța de contencios administrativ, iar mijloacele de constrângere sunt amenda în favoarea statului și penalitățile în favoarea creditorului.

b) Într-o a doua etapă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se suprapun în parte prevederilor din art. 906 alin. (4) din C. proc. civ., prevăd că "Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părților. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalități de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă".

Cea de-a doua etapă, într-o primă variantă, are ca obiectiv executarea silită prin echivalent a obligației amintite, în cazul în care debitorul refuză executarea în natură.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii și de acordare a penalităților debitorul, în mod culpabil, nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului și suma ce i se va datora lui cu titlu de penalități, prin hotărâre dată cu citarea părților.

Totodată, prin aceeași hotărâre, instanța va stabili, în condițiile art. 892 din C. proc. civ., despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligației.

Într-o a doua variantă, alternativă, etapa a doua constă în închiderea executării în ipoteza în care creditorul se desistează (renunță la executarea începută).

Astfel, potrivit art. 24 alin. (5), în lipsa cererii creditorului, după împlinirea termenului prevăzut la alin. (4), compartimentul executări civile al instanței de executare va solicita autorității publice relații referitoare la executarea obligației cuprinse în titlul executoriu și, în cazul în care obligația nu a fost integral executată, instanța de executare va fixa suma definitivă ce se va datora statului prin hotărâre dată cu citarea părților.

Preliminar, se constată că legea prevede două momente procedurale diferite la care se pot solicita/se pot stabili penalități de întârziere conform Legii nr. 554/2004:

- pe de o parte, în temeiul art. 18 alin. (5) și (6), odată cu soluționarea acțiunii sau a recursului, la cererea părții interesate (reclamantul);

- pe de altă parte, în temeiul art. 24 alin. (3), la cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenului prevăzut pentru executare în cuprinsul hotărârii definitive sau, în lipsă, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii.

De altfel, art. 18 alin. (5) și (6) nu reprezintă decât o posibilitate mai energică pusă la dispoziția creditorului de a cere încă din cursul judecății executarea obligației principale sub sancțiunea penalităților, care încep să curgă încă de la împlinirea termenului de executare dat prin hotărâre sau, în lipsa acestuia, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.

Dacă nu a uzat de această posibilitate, creditorul poate cere constrângerea debitorului prin penalități în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, fiind aceleași penalități, care de data aceasta încep să curgă diferit.

Apoi, trebuie observat faptul că stabilirea cuantumului final al penalităților nu reprezintă o simplă chestiune de calcul aritmetic pe care ar putea să o facă un executor judecătoresc în condițiile C. proc. civ.. Dacă ar fi așa, dispozițiile art. 24 alin. (4) și (5) din Legea nr. 554/2004 nu ar mai avea nicio rațiune, iar penalitățile stabilite în temeiul art. 24 alin. (3) s-ar executa direct în temeiul C. proc. civ., fără mijlocirea instanței de executare.

De altfel, obligația de a emite un act administrativ individual, indiferent de numărul destinatarilor actului, conține o obligație unică în sarcina autorității publice emitente de a emite un singur act administrativ, acest caracter unic răsfrângându-se și asupra mijlocului de constrângere reprezentat de stabilirea penalităților de întârziere.

Mergând mai departe cu raționamentul juridic, se constată că stabilirea penalităților în baza art. 18 alin. (5) din lege este diferită de cea stabilită în baza art. 24 din aceeași lege, cel puțin ca și cauză juridică; dacă la aplicarea art. 18, se reține de către instanță o neexecutare a unei obligații legale, la aplicarea art. 24 se constată o neexecutare a unei obligații stabilite pe cale judecătorească și devenită executorie.

În mod evident, stabilirea penalităților conform art. 18 alin. (5) face inutilă stabilirea cuantumului penalităților conform art. 24 alin. (3) din lege, dar creditorul rămâne obligat să sesizeze instanța de executare, deoarece executarea hotărârii judecătorești în ipotezele date se face de instanța de contencios administrativ.

Așadar, în cazul obligațiilor care implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și exercițiul autorității publice, dacă obligațiile nu sunt executate de bună voie, aplicarea dispozițiilor art. 18 alin. (5) nu elimină procedura de executarea silită reglementată de art. 24 alin. (3), (4) și 5.

Este esențial că obiectul executării silite nu constă în penalitățile reglementate de art. 18 alin. (5) sau art. 24 alin. (3) din lege, ci în obligația de a face, obligație ce implică un fapt personal al debitorului autoritate publică și, implicit, exercițiul forțat al autorității publice necesar pentru înlăturarea unei vătămări.

Penalitățile devin obiect al executării silite (alături de despăgubiri, altele decât cele de întârziere) doar în condițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, după ce instanța de executare (care este instanța de contencios administrativ, conform art. 25 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. ț) din Legea nr. 554/2004) a constatat că obligația de executare în natură nu este posibilă din cauza refuzului culpabil al debitorului și, la cererea creditorului (necesară potrivit interpretării per a contrario a dispozițiilor art. 24 alin. (5) din lege), dispune executarea ei prin echivalent, fixând sumele datorate creditorului cu titlu de penalități și de despăgubire.

Acțiunile întemeiate pe art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trebuie înțelese ca având întotdeauna drept capăt de cerere declanșarea procedurii de executare silită a debitorului care, fie nu și-a îndeplinit obligația, fie a îndeplinit-o necorespunzător, fie a îndeplinit-o cu întârziere (acest capăt de cerere este unul în constatare, instanța fiind chemată doar să constate una din cele trei situații posibile).

În situația în care creditorul deține o hotărâre judecătorească în care s-a făcut aplicarea art. 18 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 și totuși formulează o cerere în temeiul art. 24 alin. (3) prin care pretinde și aplicarea mijloacelor de constrângere, atunci instanța este ținută să constate dacă debitorul a îndeplinit obligația întocmai și la timp sau, în caz contrar, să constate una din următoarele trei ipoteze logic posibile: că obligația nu a fost îndeplinită, sau că nu a fost îndeplinită întocmai, sau că a fost îndeplinită cu întârziere.

Judecătorul fondului a reținut că a fost adoptată H.G. nr. 746/2022 pentru aprobarea cotei procentuale ce urmează a fi achiziționată de salariații B. S.A. și momentul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia, însă în raport de acest act administrativ a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Raportând conținutul H.G. nr. 746/2022 la dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 a O.U.G. nr. 49/1997, Înalta Curte constată că debitorul Guvernul României prin emiterea acestui act administrativ și-a îndeplinit obligația stabilită în sarcina sa prin decizia civilă nr. 2370/08.05.2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, ceea ce trebuia stabilit de instanța de fond este dacă, în lumina dispozițiilor art. 24 din Legea contenciosului administrativ, în cauză se reține o executare sau o neexecutare a titlului executoriu emis de instanța de contencios administrativ, aspect care intră în sfera de aplicare a legii, chiar dacă implică în sine și verificări de fapt ce nu pot fi însă desprinse de conținutul normei juridice a cărei aplicare se discută în cauză.

Din analiza dispozitivului deciziei menționate, Înalta Curte reține că hotărârea la emiterea căreia a fost obligat Guvernul României trebuia să stabilească, pe de o parte, cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați, iar pe de altă parte, momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia.

Or, prin H.G. nr. 746/2022 s-a stabilit că vânzarea acțiunilor se va realiza cel mai târziu până la data de 31.12.2023 și cota procentuală ce urmează a fi achiziționată de salariați de 1 % din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării.

In preambulul acestui act administrativ normativ s-a făcut referire la dispozițiile art. 9 din anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "B." - S.A. București, aprobată cu modificări prin Legea nr. 70/1998, cu modificările ulterioare, precum și la decizia civilă nr. 2.370 din 8.05.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin art. 1 al H.G. nr. 746/2022 pârâtul Guvernul României a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării.

Totodată, s-a prevăzut ca vânzarea acțiunilor se realizează cel mai târziu până la data de 31 decembrie 2023.

Prin articolul 2 din H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca, in termen de 180 de zile de la data expirării interdicției de înstrăinare a acțiunilor deținute de statul român, prevăzută la art. 1 din Legea nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările ulterioare, ministrul energiei aprobă, prin ordin, procedurile, termenele și condițiile pentru vânzarea acțiunilor în cota procentuală prevăzută la art. 1 alin. (1), care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Dacă în urma admiterii acțiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii".

Potrivit art. 24 alin. (3) din aceeași lege: "La cererea creditorului, în termenul de prescripție a dreptului de a obține executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) și care nu au fost respectate în mod culpabil, instanța de executare, prin hotărâre dată cu citarea părților, aplică conducătorului autorității publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalități, în condițiile art. 906 din C. proc. civ..".

Având in vedere că prin titlul executoriu, pârâtul Guvernul României a fost obligat la adoptarea unei hotărâri de guvern pentru punerea în aplicare a dispozițiilor art. 9 din anexa la O.U.G. nr. 49/1997, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 55/2003 în vederea vânzării de actiuni ale OMV B. S.A. până la limita de 8% din capitalul social, iar la data de 8 iunie 2022, anterior formulării cererii de chemare în judecată, pârâtul a adoptat H.G. nr. 746/2022, prin care a aprobat vânzarea de către Ministerul Energiei a unui număr de acțiuni nominative, dematerializate, emise de Societatea "OMV B." - S.A., reprezentând o cotă procentuală de 1% din valoarea capitalului social al societății înregistrat la data vânzării, Înalta Curte retine ca prima instanță, în mod greșit a reținut că cererea reclamantei este întemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 49/1997 privind înființarea Societății Naționale a Petrolului "B." - S.A. București, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 55/2003: "Salariații B. - S.A. București au dreptul sa achiziționeze acțiuni ale societății până la limita de 8% din capitalul social, la același preț cu care se vor vinde acțiunile în cadrul procesului de privatizare. Cota procentuală ce urmează a fi achizitionata de salariați și momentele la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia vor fi stabilite prin hotărâre a Guvernului".

Legea recunoaște autorității publice posibilitatea de a stabili o cotă, până la limita de 8%, marjă de apreciere ce a fost exercitată prin intermediul H.G. nr. 746/2022, fiind stabilit și termenul la care se va realiza achiziționarea acțiunilor de către aceștia respectiv decembrie 2023, astfel că în mod greșit prima instanță a reținut că nu este fondată apărarea recurenților pârâți întemeiată pe împrejurarea că executarea obligației stabilită prin Decizia nr. 2370/08.05.2019 a fost îndeplinită.

1.2. Recursul formulat de recurenta reclamantă este nefondat, Înalta Curte va răspunde prin considerente comune ambelor motive de casare invocate.

Așa cum s-a arătat anterior, la data de 8 iunie 2022, deci anterior formulării cererii de chemare în judecată (10 iunie 2022), pârâtul Guvernul României și-a îndeplinit obligația de a face stabilită prin titlul executoriu Decizia nr. 2370/2019 definitivă, pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție in dosarul nr. x/2015, astfel că la momentul soluționării cererii de către prima instanță, nu se mai justifica aplicarea mijloacelor de constrângere prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Sub acest aspect în mod greșit prima instanță a dispus acordarea penalităților de întârziere în condițiile care anterior sesizării instanței, debitorul Guvernul României și-a executat obligația stabilită în sarcina sa pentru hotărârea definitivă; obligația fiind executată, nu mai subzistă necesitatea constrângerii debitorului și prin urmare aplicarea amenzii și acordarea penalităților de întârziere sunt inutile. Prin urmare, criticile formulate în sensul că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 2370/2019 prin stabilirea unui cuantum al penalităților de 100 RON, în loc de 1000 RON, precum și faptul că judecătorul fondului nu a expus raționamentul pe care l-a avut în vedere la reducerea cuantumului penalităților de întârziere, sunt nefondate și nu pot fi primite.

Chiar dacă executarea obligației a fost executată cu întârziere, instanța de recurs reține că această circumstanță factuală nu este determinantă prin ea însăși, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că dreptul de acces la justiție, garantat de art. 6 din Convenție, protejează, de asemenea, și executarea hotărârilor judecătorești definitive și obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminența dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părți.

În consecință, executarea unei hotărâri judecătorești nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv (Hornsby c. Greciei, 19 martie 1997, par. 40; Iatridis c. Greciei, 25 martie 1999, Burdov c. Rusiei, 7 mai 2002, par. 34; Jas iuniene c. Lituaniei; Ruianu c. României, 17 iunie 2003, Sabin Popescu c. României, 2 martie 2004, Șandor c. României, 24 martie 2005).

Cu toate acestea, în materia contenciosului administrativ, potrivit legii speciale, instanța nu poate aplica mijloacele coercitive (amenda civilă și penalitățile de întârziere) în cazul în care, anterior formulării cererii de chemare în judecată sau, după caz, pe parcursul procesului, a intervenit executarea obligației de către debitor, deoarece acestea reprezintă un remediu pentru viitor, și nu pentru trecut, acestea neavând natura juridică a unor compensații/despăgubiri civile.

Or, în cauza dedusă judecății, reclamanta a atins scopul urmărit, obținând executarea obligației intuitu personae, iar din conținutul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 rezultă că însăși fixarea cuantumului penalităților este condiționată de curgerea unui termen (prohibitiv) de 3 luni în care autoritatea publică, prin conducătorul acesteia, să fi rămas în pasivitate după pronunțarea încheierii de aplicare a art. 24 alin. (3).

Înalta Curte mai reține că în sarcina pârâților nu se poate reține o culpă determinantă în întârzierea executării obligației, condiție prevăzută în mod expres de dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât timp, potrivit prevederilor Legii nr. 173/2020 privind unele măsuri pentru protejarea intereselor naționale în activitatea economică, cu modificările și completările ulterioare aduse prin O.U.G. nr. 166/2020: "(1) Se interzice, pentru o perioadă de 2 ani, înstrăinarea acțiunilor deținute de stat la companiile și societățile naționale, la instituții de credit, precum și la orice altă societate la care statul are calitatea de acționar, indiferent de cota de capital social deținută".

Aceste modificări legislative au intervenit după pronunțarea Deciziei nr. 2370/2019 în dosarul nr. x/2015, însă produc efecte în ceea ce privește situațiile pendinte, împiedicând autoritatea publică pârâtă să emită un act administrativ prin care să demareze procedurile de vânzare a acțiunilor OMV B. S.A.

Prin hotărârea judecătorească menționată nu a fost suplinit consimțământul unei părți la contractul de vânzare, obligația nu poată fi considerată a avea efect constitutiv de drepturi, ci doar a fost constatată o omisiune legată de inițierea unui proces de vânzare a acțiunilor, acesta fiind motivul pentru care, prin H.G. nr. 746/2022 s-a prevăzut ca vânzarea efectivă să aibă loc după expirarea interdicției de înstrăinare prevăzute de Legea nr. 173/2020.

Prin urmare, nu se poate reține nici refuzul Guvernului de a adopta o hotărâre prin care să pună în aplicare dispozițiile art. 9 din Anexa nr. 1 la O.U.G. nr. 49/1997 astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 55/2003, iar punerea în aplicare cu întârziere nu poate înlătura concluzia că reclamanta a obținut executarea obligației prin emiterea actului administrativ la care pârâtul fusese obligat.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenții pârâți Prim Ministrul României și Guvernul României, va casa sentința atacată și în rejudecare va respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, iar în ce privește recursul formulat de recurenta reclamantă A., nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiie art. 488 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1210 din 29 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de recurenții-pârâți Prim Ministrul României și Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 1210 din 29 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și în rejudecare respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 decembrie 2022.