Decizia nr. 1844/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 aprilie 2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T.,U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR.

și SS., judecători în cadrul Curții de Apel Craiova, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, au formulat plângere împotriva adresei nr. x/2022 din 21 martie 2022, înregistrată la data de 23 martie 2022, în raport cu dispozițiile art. 7 Anexa V, cap. VIII din Legea-cadru nr. 153/2017, prin care care a fost soluționată nefavorabil contestația împotriva Ordinului MJ (general) de salarizare nr. 6245/C/2021 din 30 decembrie 2021, prin care s-a recunoscut în sistem valoarea de referință sectorială VRS de 605,225 RON, precum și pentru nesoluționarea în termenul legal de 30 de zile a contestației formulate împotriva Ordinului MJ (individul) de salarizare nr. 435/C/2022 din 07.02.2022, Anexa 1 privind Curtea de Apel Craiova, de stabilire a indemnizațiilor cu VRS 605,225 RON, solicitând: (i) anularea/modificarea parțială a ordinului nr. 6245/C din 30.12.2021 emis de ministrul justiției, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și recunoașterii dreptului începând cu data de 1 august 2016; (ii) anularea/modificarea parțială a ordinului nr. 435/C din 07.02.2022 Anexa nr. 1 emis de ministrul justiției,

în sensul recalculării sporurilor aflate în afara bazei în raport cu noua indemnizație de încadrare (noua bază), fiind greșită înghețarea acestora și acordarea la nivelul lui ianuarie 2018, 2019, 2020 și 2021 (așa cum fuseseră determinate: potrivit legislației vechi, anterioare în materia salarizării O.U.G. nr. 27/2006, Legea nr. 330/2009 și nr. 284/2010 și majorate de-a lungul timpului cu 10% în decembrie 2015 și cu 25% de la 1 ian.

2018); (iii) recalcularea sporurilor aflate în afara bazei, în cuantum cumulat de 45%, conform art. 4 alin. (1) și art. 5 din Anexa V Capitolul VIII al Legii-cadru nr. 153 din 2017, fără plafonarea de 30% prevăzută de art. 25 din același act normativ; (iv) înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a celorlalte drepturi, deci a venitului brut urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectându-se în acest mod hotărârile judecătorești anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 152/2017, întrucât dispozițiile art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 38 alin. (6) din acest act normativ sunt neconstituționale în măsura în care înlătură efectele hotărârilor judecătorești; (v) recunoașterea și acordarea drepturilor salariate prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data la care au intrat în vigoare prevederile legale în temeiul cărora s-a ajuns la această valoare de referință sectorială, respectiv 01.08.2016, când au intrat în vigoare prevederile art. III din O.U.G.

nr. 20/2016 care au prevăzut o majorare de 25%. Totodată, reclamanții au invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1 alin. (3), art. 9 și art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în măsura în care aceste dispoziții legale nu țin cont de drepturile câștigate în mod definitiv prin hotărâri care se bucură de autoritate de lucru judecat. 1.2. La data de 26 mai 2022, reclamanții au formulat cerere de precizare a acțiunii, învederând că cererea din acțiunea introductivă privind nesoluționarea în termenul legal a contestației la ordinul individual de salarizare reprezintă plângere împotriva adresei MJ nr. 2/14997/2022 din 14.04.2022, cu valoare de hotărâre pronunțată în procedura soluționării contestației împotriva unui ordin de salarizare, în raport cu disp.

art. 7 Anexa V, cap. VIII din Legea-cadru nr. 153/2017. Au mai arătat reclamanții și că își mențin solicitările formulate în cererea introductivă și motivele de fapt și de drept invocate în acestea și solicită admiterea în tot a acțiunii, iar în subsidiar, în măsura în care se apreciază ca legală plafonarea și imposibilă acordarea unor sporuri individuale de 45%, solicită admiterea în parte a acțiunii și recalcularea sporurilor aflate în afara bazei, în raport cu noua bază stabilită în ordin conform nivelului de la 1 ianuarie 2022, în limita a cel puțin 30%. 1.3. Prin încheierea din 20 ianuarie 2023, Curtea de Apel București a dispus introducerea în cauză și citarea ca pârâtă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerarea prevederilor Legii bugetului nr. 368 publicată la 19.12.2022 în M. Of.

nr. 1214 la data de 22.12.2022 și a prevederilor art. 142 si art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, reținându-se că, astfel, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Ministerul Justiției, a rămas fără obiect.

2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1289 din 22 septembrie 2023, Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele: (i) a luat act de cererea reclamanților de renunțare la cererea privind sesizarea Curții Constituționale; (ii) a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, ca neîntemeiată; (iii) a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016-01.12.2016 și a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris extinctiv; (iv) a admis excepția rămânerii fără obiect pentru perioada începând cu data de 01.04.2023 în privința stabilirii drepturilor salariale cuvenite reclamanților având în vedere VRS 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și a respins acest capăt de cerere pentru perioada începând cu 01.04.2023 ca rămas fără obiect; (v) a admis în parte cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P.,Q., R., S., T.,U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Înalta Curte de Casație și Justiție;

(vi) a anulat în parte ordinul 6245/C/30.12.2021 și ordinul nr. 435/C/07.02.2022, emise de Ministerul Justiției, în prezent calitatea procesuală pasivă fiind preluată de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la reclamanții din prezenta cauză, în sensul că înlătură sintagmele "...cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6)... din Legea-cadru nr. 153/2017", astfel cum acestea sunt cuprinse la art. 1 din fiecare din aceste ordine; (vii) a obligat pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să emită noi ordine în favoarea reclamanților, în funcție de perioada și instanța în care aceștia și-au desfășurat activitatea, în perioada începând cu data de 01.12.2016, respectiv până la data pensionării, după caz, prin care să fie luată în considerare a VRS 605,225 la stabilirea drepturilor salariale cuvenite acestora în perioada menționată, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi; (viii) a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile nr. 1289 din 22 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea capătului de cerere privitor la recalcularea sporurilor aflate în afara bazei, în cuantum cumulat de 45%, conform art. 4 alin. (1) și art. 5 Anexa V Capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017, fără plafonarea de 30% prevăzută de art. 25 din același act normativ.

Consideră recurenții-reclamanți că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a normelor de drept material incidente, plata sporurilor în cuantum de 45% fiind corect solicitată în raport de împrejurarea că sporurile au fost acordate în plafon de 30%, deși bugetul aferent salariilor de bază destinat ordonatorului principal de credite - ÎCCJ - permitea acordarea în procent maxim de 45% și de faptul că există o discriminare în aplicarea sporurilor la nivel maxim prin raportare la personalul din familia ocupațională "Justiție". Arată recurenții că, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, suma totală a sporurilor nu este prevăzută pentru fiecare salariat în parte, ci per total ordonator principal de credite, raportat la fondul de salarii al ÎCCJ, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. 15/2020 pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii.

Susțin că disponibilul bănesc la nivelul ÎCCJ permite acordarea pentru fiecare judecător a sporurilor până la limita maximă cumulată a sporurilor de 45%, cu respectarea limitării la care face referire art. 25 din Legea nr. 153/2017. Sintagma "de până la" din cuprinsul Legii nr. 153/2017 nu este destinată aplicării arbitrare a legii, ci are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se acorda sporuri în mod diferențiat, pe categorii de personal, în baza unor criterii legale, urmărindu-se eliminarea posibilității creării diferențelor de drepturi salariale. Recurenții-reclamanți invocă discriminarea în aplicarea sporurilor la nivel maxim prin raportare la personalul din familia ocupațională "Justiție", raportat la alți judecători de la instanțele naționale, cărora li s-a recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive dreptul la aplicarea la indemnizația de bază a sporurilor în cuantum de 45%.

În acest sens, solicită a fi avute în vedere decizia Curții Constituționale nr. 145/2022 și decizia nr. 23/2015 a ÎCCJ - Completul competent să judece recursul în interesul legii, arătând că pierderea unui drept nu se poate deduce pe cale de interpretare, ci se impune prin legiferare expresă. Consideră că existența stării de discriminare rezultă și din faptul că, în luna decembrie 2021, judecători din alte instanțe au primit sporuri de 45%, iar nu de 30%, conform adreselor emise de instanțele unde aceștia activează. Or, în situația reclamanților, condițiile de desfășurare a activității sunt identice cu cele ale judecătorilor din cadrul instanțelor naționale prezentate pentru comparație, iar legiuitorul a reglementat sporurile în mod unitar pentru întreaga familie ocupațională.

Mai arată recurenții-reclamanți că hotărârile judecătorești sau actele administrative prin care s-a recunoscut dreptul la sporuri în procent maxim/majorat au aplicabilitate generală pentru tot personalul din justiție și se deosebesc de ipotezele în care, prin hotărâre judecătorească, au fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situații de fapt particulare, fără aplicabilitate generală, cum ar fi sporul de doctorat. 3.2. Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1289 din 22 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc.

civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind obligarea sa la emiterea unui ordin prin care să se calculeze drepturile salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, parțial ca rămas fără obiect și parțial ca neîntemeiat. Susține recurenta-pârâtă că petitul vizând stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON trebuia respins ca lipsit de obiect, în raport de emiterea Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023 și a Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/27.09.2023.

Susține că prin Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023 s-a stabilit că drepturile judecătorilor din cadrul curților de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate și judecătoriilor se calculează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu respectarea grilelor cuprinse în Anexele 1-13, părți integrante ale ordinului. Emiterea acestui ordin a avut în vedere exclusiv stabilirea drepturilor salariale recunoscute pe cale judecătorească, iar nu recunoașterea dreptului la stabilirea salarizării în raport de VRS 605,225 RON și nici acoperirea, cu încălcarea efectelor prescripției dreptului material la acțiune, perioadelor nerecunoscute prin hotărâri judecătorești ori prin act administrativ.

Așadar, acest ordin se limita exclusiv la înlăturarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în calcularea drepturilor salariale stabilite anterior prin raportare la VRS 605,225 RON, asigurând cadrul necesar stabilirii de către ordonatorii secundari de credite a drepturilor individuale ale fiecărui judecător în parte, pentru perioada în care aveau recunoscut în patrimoniu dreptul la salarizare în raport de VRS 605,225 RON. Prin acest ordin-cadru s-a făcut o recunoaștere generală a dreptului judecătorilor de a fi salarizați prin raportare la VRS 605,225 RON fără aplicarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 și acest act a stat la baza emiterii unor ordine subsecvente, circumscrise fiecărei curți de apel în parte, prin care s-a stabilit salarizarea individuală a fiecărui judecător.

Pentru judecătorii Curții de Apel Craiova a fost emis Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1005/I/02.05.2023, prin care s-a stabilit că, începând cu data de 01.04.2023, judecătorii din circumscripția acestei curți beneficiază de drepturile salariale din anexa parte integrantă la ordin. Recurenta-pârâtă arată că, la data de 27.09.2023, a fost emis Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/27.09.2023, prin care s-a stabilit că drepturile judecătorilor și asistenților judiciari, calculate având în vedere VRS 605,225 RON, conform OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, se stabilesc, începând cu 30.12.2021, fără a fi afectate de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Față de aceste aspecte, recurenta-pârâtă consideră că pretențiile reclamanților de a fi salarizați în raport de VRS 605,225 RON, fără aplicarea limitei rezultate din prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în perioada 01.12.2016 și pe viitor, se impunea fi respinsă ca lipsită de obiect, având în vedere efectele Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023. Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă contestă data de început de la care se pot calcul drepturile salariale al reclamanților în raport de VRS 605,225 RON, arătând că, în practica instanțelor, au existat soluții diferite de stabilire a acestei date, anterior emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 6245/2021.

Ministerul Justiției, constatând această situație, a decis să ia o decizie administrativă doar pentru viitor, pe care instanța de judecată nu poate să o cenzureze și prin care s-a urmărit stoparea litigiilor privind acordarea VRS 605,225 RON. Astfel, arată recurenta-pârâtă că OMJ nr. 6245/2021 nu putea să privească o perioadă anterioară emiterii lui și nu poate fi modificat în sensul datei de producere a efectelor, contrar deciziei luate de ordonatorul principal de credite, aflate în competența sa exclusivă. Susține că reclamanții s-au adresat autorității publice emitente cu o cerere de anulare parțială a OMJ nr. 6245/30.12.2021 și nr. 401/07.02.2022, considerând că acestea sunt nelegale în privința datei de la care au stabilit acordarea VRS 605,225 RON, respectiv 30.12.2021.

Însă, recurenții-reclamanți au fost salarizați în perioada anterioară prin alte ordine, care nu au fost au fost contestate, aceștia stând în pasivitate începând cu 01.08.2016, dată de la care consideră că se aplică acest VRS. În acest sens, recurenta-pârâtă evocă paragrafele 70-85 din Decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 și concluzionează că este nelegală soluția de obligare a ÎCCJ la emiterea unor ordine de salarizare cu indemnizația recalculată, începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, prin raportare la VRS 605,225 RON.

Mai susține recurenta-pârâtă că este greșită și calificarea pe care instanța de fond a făcut-o cu privire la OMJ nr. 6245/2021, ca fiind act administrativ normativ. 4. Apărările formulate în cauză Recurenții-reclamanți au depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate de părțile recurente, Înalta Curte constată următoarele: II.1. Recursul declarat de reclamanți Înalta Curte reține că această cale de atac privește doar soluția de respingere a capătului de cerere prin care reclamanții au solicitat recalcularea sporurilor salariale în cuantum cumulat de 45%, conform art. 4 alin. (1) și art. 5 Capitolul VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, fără plafonarea de 30% prevăzută de dispozițiile art. 25 din același act normativ.

În esență, recurenții-reclamanți au susținut că este posibilă și legală acordarea sporurilor în cuantumul maxim prevăzut de lege de 45%, întrucât bugetul aferent salariilor de bază al ordonatorului principal de credite Înalta Curte de Casație și Justiție permite acordarea acestui cuantum al sporurilor, sesizând și existența unei discriminări în aplicarea sporurilor la nivel maxim, prin raportare la personalul din familia ocupațională "Justiție", existând judecători ai altor instanțe care beneficiază de acest cuantum maxim al sporurilor.

Înalta Curte reține că, odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, sporurile urmează a fi calculate cu respectarea art. 25 din acest act normativ, text de lege care prezintă caracter imperativ, impunând ordonatorului de credite ca "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.". Se vor avea în vedere și dispozițiile art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "Limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege și în anexele nr. 1 - VIII", precum și art. 4 și 5 din Anexa V, cap. VIII din aceeași lege, care statuează în sensul că: Art. 4 - "(1) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare,

corespunzător timpului lucrat". Art. 5 - "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare". După cum rezultă din dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017 anterior citate, legiuitorul nu a prevăzut acordarea de sporuri în procent fix din indemnizație, ci o limită maximă în care trebuie să se încadreze fiecare spor în parte,

prevăzând și condiția ca suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat, să nu depășească 30% din totalul bugetului salarial pentru fiecare ordonator de credite. Astfel, recurenților-reclamanți nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

În plus, în lipsa unei reglementări detaliate cu privire la modul de acordare a sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică + sporul pentru păstrarea confidențialității și câtă vreme nu se acordă în acest sens o sumă derizorie, intră în marja de apreciere a ordonatorului de credite determinarea nivelului concret al acelor sporuri, aspectul acesta privind oportunitatea alegerii de către ordonatorul de credite a respectivului nivel dintre mai multe posibile. Or, oportunitatea se află în strânsă dependență cu puterea discreționară a administrației publice, desemnând facultatea acesteia dată de lege de a alege, după aprecierea sa, între mai multe soluții posibile, aplicabile la cazul concret.

Există deci o marjă lăsată la libera apreciere a unei autorități, astfel ca în vederea atingerii scopului indicat de legiuitor să poată recurge la orice mijloc de acțiune, în limitele competenței sale. Limita legală a dreptului de apreciere, deci a oportunității, se va regăsi în scopul legii, revenind instanței de contencios administrativ să verifice atât conformitatea actului administrativ cu legea, cât și respectarea în conduita autorității emitente a justului echilibru între dreptul subiectiv sau interesul legitim privat pretins vătămat și interesul public pe care autoritatea publică este chemată să îl ocrotească. În consecință, în cauză, aparține ordonatorului de credite să aprecieze cuantumul sporurilor acordate în favoarea reclamanților-recurenți, sub condiția ca suma acordată să nu fie modică.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat că "În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale". Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv că, prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Totodată, în considerentele deciziei pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat că indicarea nivelului maxim al sporurilor nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (paragraful nr. 84), că responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale în care sunt incluse și sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituții sau autorități publice (paragraful nr. 86) și că este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite (ultima teză a paragrafului nr. 86). Cât privește argumentul reclamanților, referitor la existența unor hotărâri judecătorești definitive care recunosc dreptul unor judecători de la alte instanțe la calcularea sporurilor în procent de 45% și, astfel, se creează o situație discriminatorie față de judecătorii care beneficiază doar de un procent al sporurilor de 30%, Înalta Curte consideră că în speță nu poate fi reținută încălcarea principiului nediscriminării,

având în vedere considerentul de la pct. 95 al deciziei interpretative obligatorii nr. 15/2021 prin care s-a arătat că "... posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii". Ulterior, prin decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a decis că "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 …, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 și 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăși plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din același act normativ". În considerentele deciziei nr. 3/2024, s-a reținut inclusiv că: "81. Prin urmare,

în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiționări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizația lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor și a celorlalte elemente adiționale salariului de bază sau indemnizației de încadrare nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare. Marja de apreciere implică și posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condițiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcție de circumstanțele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

… 95. Abordarea trebuie să fie aceeași și dacă reperul de comparație l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătorești unor persoane care își desfășoară activitatea în cadrul acelorași instanțe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

96. Aceasta, pentru că, așa cum s-a mai menționat în cuprinsul prezentei decizii, responsabilitatea stabilirii și acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligația să stabilească salariile de bază/soldele de funcție/salariile de funcție/soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare/indemnizațiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcții, grade și trepte profesionale și avansarea în gradații, în condițiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

97. În această situație, își menține valabilitatea soluția de principiu pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, … în care s-a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 …, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați". Astfel, în raport de caracterul obligatoriu al acestei decizii, în condițiile dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., argumentele dezvoltate de recurenții-reclamanți sub aspectul pretinsei discriminări sunt lipsite de temei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția primei instanțe este pronunțată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, astfel cum au fost interpretate prin deciziile obligatorii sus-indicate și, constatând că recurenții-reclamanți nu au formulat critici care să atragă incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va dispune, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR.

și SS. împotriva sentinței civile nr. 1289 din 22 septembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. II.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) Instanța de recurs va respinge, ca nefondat, argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia capătul de cerere vizând obligarea sa la stabilirea drepturilor salariale ale intimaților-reclamanți pe baza unei VRS de 605,225 RON trebuia respins ca lipsit de obiect, în raport de emiterea Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023 și a Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/27.09.2023.

Prealabil, Înalta Curte reține că, în cuprinsul recursului, partea recurentă-pârâtă s-a raportat în mod contradictoriu la două date diferite ca moment de la care apreciază că cererea reclamanților este lipsită de obiect, menționând atât data de 01.08.2016, cât și data de 01.12.2016. Înalta Curte constată că lipsa de obiect a acțiunii a fost deja constatată de prima instanță pentru pretențiile ulterioare datei de 01.04.2023, apreciind că dreptul reclamanților a fost recunoscut prin emiterea Ordinului președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023 cu începere de la această dată.

Cât privește perioada rămasă în discuție, respectiv 01.08.2016 - 01.04.2023, instanța de fond a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 01.08.2016 - 01.12.2016, soluție care nu a făcut obiectul niciunuia dintre recursurile declarate în cauză, astfel că a căpătat caracter definitiv și beneficiază de autoritate de lucru judecat.

Așadar, în discuție au rămas pretențiile aferente perioadei 01.12.2016 - 01.04.2023 sau până la data pensionării (în privința unora dintre reclamanți), pentru care nu s-a constatat nici intervenirea prescripției, nici rămânerea fără obiect a pretențiilor, iar cu privire la acestea instanța de fond a admis acțiunea și a obligat pârâta ÎCCJ să emită noi ordine de salarizare în favoarea reclamanților, prin care să fie luată în considerare o VRS de 605,225 RON la stabilirea drepturilor salariale cuvenite acestora în perioada menționată, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, sporurile urmând a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea plafonului instituit de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, începând cu data intrării în vigoare a acestei legi.

Față de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu se poate reține lipsa obiectului/rămânerea fără obiect a capătului de cerere vizând obligarea la emiterea noilor ordine de salarizare până la 01.04.2023, câtă vreme Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 959/12.04.2023 nu reglementează pentru perioada anterioară emiterii sale, respectiv pentru intervalul temporal 01.12.2016 - 01.04.2023, dreptul pretins de reclamanți fiind recunoscut doar începând cu data de 01.04.2023. Cât privește Ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2734/27.09.2023, acesta nu a fost depus la dosarul cauzei, astfel că prevederile sale nu pot fi verificate de instanța de recurs.

Însă, și dacă s-ar lua în considerare susținerile recurentei-pârâte, în sensul că acest ordin a recunoscut dreptul recurenților-reclamanți la calcularea indemnizației de încadrare având în vedere VRS 605,225 RON, fără a fi afectată de prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 30.12.2021 - data intrării în vigoare a OMJ nr. 6245/C/2021, se observă că recunoașterea dreptului nu acoperă toată perioada în discuție, astfel că, nici din această perspectivă, nu se poate reține rămânerea fără obiect a capătului de cerere. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte referitoare la pretinsa lipsă de obiect/rămânere fără obiect a capătului de cerere vizând obligarea sa la emiterea noilor ordine de salarizare în coordonatele solicitate de reclamanți și confirmate de instanța de fond.

O soluție diferită se impune în ceea ce privește criticile de fond din recursul pârâtei ÎCCJ, pe Înalta Curte le constată a fi parțial fondate, pentru motivele ce se succedă în continuare. În esență, recurenta-pârâtă contestă data de început de la care se pot calcula drepturile salariale ale reclamanților în raport de VRS 605,225 RON, apreciind că acest mod de calcul nu poate fi aplicabil anterior emiterii Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/2021, respectiv anterior datei de 30.12.2021, întrucât ordinul nu putea să privească o perioadă anterioară emiterii lui și, pe de altă parte, nu poate fi modificat în sensul datei producerii efectelor, contrar voinței ordonatorului principal de credite emitent.

Înalta Curte reține că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și, astfel, preexistent ordinelor litigioase - Ordinul nr. 6245/C/30.12.2021 și Ordinul subsecvent nr. 435/C/07.02.2022, emise de Ministerul Justiției.

Totodată, recurenții-reclamanți au dovedit că sunt beneficiarii unor hotărâri judecătorești definitive prin care li s-a recunoscut dreptul la calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, respectiv: - sentința civilă nr. 145/10.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 12/11.01.2022 și sentința civilă nr. 955/16.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 3015/25.05.2022; - decizia civilă nr. 3982/12.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția I civilă în dosarul nr. x/2020; - decizia civilă nr. 116/25.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția I civilă în dosarul nr. x/2020; - decizia civilă nr. 1182/17.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2021; - decizia civilă nr. 3/11.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020; - decizia civilă nr. 4808/08.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020;

- sentința civilă nr. 871/05.11.2020 a Tribunalului Arad - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 81/25.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020; - decizia civilă nr. 370/22.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția I civilă în dosarul nr. x/2020 . Toate aceste hotărâri judecătorești recunosc dreptul reclamanților de calculare a indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, începând cu date anterioare emiterii OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, cuprinse în intervalul 01.12.2016 - 09.11.2017 (astfel cum se va arăta mai târziu, în cuprinsul deciziei de față), parte din aceste hotărâri fiind definitive înaintea emiterii ordinului.

Se impune a se observa și că, în preambulul OMJ nr. 6245/C/30.12.2021, s-a menționat că acest ordin este emis și prin luarea în considerare a deciziei civile nr. 3021/20.05.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin această hotărâre a fost menținut soluția pronunțată în fond de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a fost admisă în parte cererea formulată de alți reclamanți judecători în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București, Tribunalul București, fiind obligat Ministerul Justiției la modificarea parțială a ordinelor emise de acesta, în sensul prevederii unei valori de referință sectorială de 484,18 RON la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G.

nr. 20/2016, totodată, fiind obligat Tribunalul București să plătească diferența dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite prin raportare la un VRS de 484,18 RON majorat cu 25%, începând cu data de 16.07.2017, sume actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă acestor diferențe, calculată lunar în funcție de data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la plata efectivă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Ordinul nr. 6245C/30.12.2021 nu respectă hotărârile judecătorești definitive obținute de reclamanți, deși în preambulul ordinului se arată că la emiterea acestuia au fost avute în vedere jurisprudența instanțelor de litigii de muncă, precum și a instanțelor de contencios administrativ în sensul acordării valorii de referință sectorială 605,225 RON, stabilind în mod nelegal ca dată a acordării acestei VRS data de 30.12.2021, deși cadrul legislativ și jurisprudențial stabileau majorarea VRS la valoarea de 605,225 RON încă anterior datei respective.

Au fost astfel încălcate și principiile la care s-a făcut referire în preambulul ordinului, respectiv principiile nediscriminării și egalității prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, precum și considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 794/2016 și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție din cuprinsul Deciziei nr. 23/2016, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, din care rezultă că valoarea de referință sectorială este o constantă, care se înmulțește cu coeficienții de încadrare aplicabili fiecărei categorii (judecători, procurori, personal auxiliar de specialitate) și trebuie să fie unică pentru întreaga familie ocupațională justiție.

Este adevărat că, prin Ordinul nr. 6245C/30.12.2021, se urmărea stabilirea unui cadru general, aplicabil oricărui judecător, care să servească drept bază pentru emiterea ordinelor individuale de recalculare a indemnizațiilor de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, însă data de la care s-a dispus această recalculare a avut ca efect, în privința reclamanților, invalidarea sau restrângerea unor drepturi statuate prin hotărâri judecătorești definitive, motiv de nelegalitate care a afectat și actul subsecvent - OMJ nr. 435/C/07.02.2022. Se impune a menționa și împrejurarea că instanța de fond nu a calificat acest ordin ca fiind act administrativ cu caracter normativ, cum greșit susține recurenta-pârâtă, ci a reținut că ordinul nu este un act administrativ individual de stabilire, în concret, a drepturilor salariale și nu are în vedere situația particulară a unui judecător anume.

În consecință, nu se poate susține cu temei că stabilirea de către ordonatorul principal de credite a datei de la care se calculează indemnizațiile de încadrare în raport de VRS 605,225 RON face parte din marja sa exclusivă de apreciere, câtă vreme acesta are obligația de a emite actul administrativ cu respectarea tuturor prevederilor legale, dar și a hotărârilor judecătorești definitive care constată/recunosc, cu autoritate de lucru judecat, anumite drepturi, începând cu o anumită dată. Recunoașterea dreptului salarial trebuia să intervină de la momentul la care acesta trebuia calculat conform legii și/sau hotărârii judecătorești definitive, iar nu doar pentru viitor. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă ÎCCJ este fondat în ceea ce privește data la care se raportează obligația de emitere a unor noi ordine de încadrare salarială pentru o parte din reclamanți.

După cum s-a arătat anterior, recurenții-reclamanți beneficiază de hotărâri judecătorești care stabilesc, cu autoritate de lucru judecat, dreptul acesta de calculare a indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, hotărâri prin care s-a statuat și asupra datei de la care va opera această recalculare, având în vedere efectul prescripției extinctive a dreptul material la acțiune.

Prin sentința recurată, instanța de fond a stabilit, ca dată de început a obligației de emitere a ordinelor de salarizare, data de 01.12.2016 pentru toți reclamanții, însă această dată corespunde doar drepturilor obținute prin hotărârile judecătorești prezentate de o parte dintre reclamanți și anume: - A., B., C., E., F., I., J., M., N., O., P., Q., R. și G. - care beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 01.12.2016, conform sentinței civile nr. 145/10.02.2021, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 12/11.01.2022; - S., T., U., V., W., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., HH., II., JJ., KK., LL., QQ., RR.

și SS., care beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 01.12.2016, conform sentinței civile nr. 955/16.06.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 3015/25.05.2022. Pentru reclamantele MM. și GG., instanța de fond a dispus corect, ca dată a obligației de emitere a ordinului de salarizare, data de 01.12.2016, întrucât, deși aceste reclamante dețin o hotărâre judecătorească ce confirmă dreptul la calcularea indemnizației în raport de această valoare începând cu data de 01.08.2016 (decizia civilă nr. 116/25.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția I civilă în dosarul nr. x/2020), în speță s-a constatat intervenită prescripția extinctivă pentru perioada 01.08.2016-01.12.2016.

În privința reclamanților D. și K., aceștia au depus la dosar decizia civilă nr. 3982/12.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești - secția I civilă în dosarul nr. x/2020, din cuprinsul căreia rezultă că aceștia beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 11.08.2017. În privința reclamantei PP., aceasta a depus la dosar decizia civilă nr. 1182/17.06.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2021, din cuprinsul căreia rezultă că aceasta beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 09.11.2017. În privința reclamanților OO.

și X., aceștia au depus la dosar decizia civilă nr. 3/11.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, din cuprinsul căreia rezultă că aceștia beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 13.07.2017. În privința reclamantei L., aceasta a depus la dosar decizia civilă nr. 4808/08.10.2021, pronunțată de Curtea de Apel București - secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, din cuprinsul căreia rezultă că aceasta beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 02.06.2017.

În privința reclamantei H., aceasta a depus la dosar sentința civilă nr. 871/05.11.2020 a Tribunalului Arad - secția a III-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 81/25.01.2022, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara - secția litigii de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2020, din cuprinsul căreia rezultă că aceasta beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 20.08.2017. În privința reclamantei NN., aceasta a depus la dosar decizia civilă nr. 370/22.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia - secția I civilă în dosarul nr. x/2020, din cuprinsul căreia rezultă că aceasta beneficiază de calcularea indemnizației de încadrare în raport de VRS 605,225 RON cu începere de la data de 03.06.2017.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că prima instanță nu putea dispune executarea de către recurenta-pârâtă ÎCCJ a obligației de a emite ordine de salarizare în condiții diferite de cele stabilite prin hotărârile judecătorești definitive anterior pronunțate în litigiile promovate de reclamanți. Recurenții-reclamanți menționați imediat anterior nu se pot prevala în beneficiul lor propriu de titlurile executorii obținute de ceilalți recurenți-reclamanți în legătură cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, din moment ce doar aceștia din urmă au ieșit din pasivitate spre a beneficia de relevanța datei de 01.12.2016.

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar subliniază că ordonatorului de credite îi revenea să fi recunoscut dreptul litigios prin ordinul în discuție raportat la situația specifică a fiecărui creditor, astfel cum era atestată aceasta prin titluri executorii, iar nu doar pentru viitor, întrucât această din urmă ipoteză implică o ignorare fără fundament a obligațiilor stabilite judiciar. Pentru aceste considerente, constatând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc.

civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa în parte sentința recurată, în limita soluției date obligației stabilite în sarcina pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție de a emite noi ordine de salarizare în favoarea reclamanților NN., D., K., L., OO., X., PP. și H. și, în rejudecare, va stabili că data la care se raportează obligația pârâtei Înalta Curte de Casație și Justiție de emitere a unor noi ordine de încadrare salarială este: pentru reclamanta NN. începând cu data de 03.06.2017, pentru reclamanții D. și K. începând cu data de 11.08.2017, pentru reclamanta L. începând cu data de 02.06.2017, pentru reclamanții OO. și X. începând cu data de 13.07.2017, pentru reclamanta PP. începând cu data de 09.11.2017, pentru reclamanta H. începând cu data de 20.08.2017.

Vor fi menținute restul dispozițiilor sentinței recurate, în privința soluțiilor care nu au fost recurate, precum și a soluțiilor care, deși recurate, au fost apreciate de Înalta Curte a fi legal dispuse, consecutiv constatării caracterului nefondat al criticilor formulate în calea de atac, conform consider