ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4380/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, sub nr. x/2021, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., judecători și foști judecători în cadrul Curții de Apel Pitești, reprezentați prin BB. (și persoană însărcinată cu primirea actelor de procedură) au chemat în judecată pârâtii Ministerul Justiției și Ministrul Justiției, solicitând instanței obligarea acestora la emiterea unor noi ordine de încadrare, în care indemnizația de încadrare, în raport de competentele Ministrului Justiției, să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeași funcție, grad, gradație, vechime în muncă dacă persoanele își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Prin sentința civilă nr. 344/2021 din data de 29 octombrie 2021, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de către pârât și a admis acțiunea, formulată de reclamanta SS. în contradictoriu cu pârâtii Ministerul Justiției si Ministrul Justitiei, având ca obiect obligația de a face.

A obligat pârâții Ministerul Justiției și Ministrul Justiției să emită în favoarea reclamantei un nou ordin de încadrare, începând cu data de 01.08.2016, prin care indemnizația de încadrare sa fie stabilită prin raportare la o valoare de referinta sectoriala de 605,225 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului arată că au fost încălcate dispozițiile art. 1, art. 36, art. 44 pct. 11, pct. 20 din Legea nr. 153/2017, respectiv cele cuprinse în Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și solicită casarea hotărârii recurate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În speța de față sunt incidente dispozițiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că în mod neîntemeiat prima instanță a respins excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017.

În mod netemeinic și nelegal prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Intimata-reclamantă s-a adresat autorității publice emitente cu o cerere pentru emitere ordin în data de 27.01.2021, iar termenul de trei ani anterior momentului înregistrării acțiunii în anulare formulată în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv data de 1.02.2018 nu satisface exigențele prevăzute în art. 18 alin. (3) din același act normativ.

În sprijinul acestei opinii invocă Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție ce face obiectul Dosarului nr. x/2019, din 24.06.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. Partea l nr. 853 din 22 octombrie 2019.

În speță, în mod netemeinic și nelegal, prima instanță a omis să aplice dispozițiile speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială conținute în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și a făcut aplicarea regulilor generale cuprinse în dispozițiile Codului muncii și ale C. civ. referitoare la răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită a autorității publice, respectiv a Ministerului Justiției.

În dezacord cu cele reținute de către prima instanță arătă că Ministrul Justiției nu poate avea calitate procesuală pasive în prezenta cauză.

În acțiunile având ca obiect emiterea de ordine de salarizare pentru magistrați, calitate procesuală pasivă are Ministerul Justiției și nu ministrul justiției.

În acest sens este și Decizia nr. 380 din 31 ianuarie 2019, pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a reținut că actele emise de ministrul justiției, în calitate de conducător al organului de specialitate al administrației publice centrale, sunt considerate acte proprii ale autorității, care poate fi chemată în judecată, în calitate de pârâtă, în astfel de cauze.

Instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 44 pct. 11 și 20 din Legea nr. 153/2017, art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. ill din O.U.G. nr. 20/2016.

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim al salariului în funcție de acordarea unor drepturi prin hotărâri judecătorești, iar textele analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016 sunt abrogate, astfel că implicit nici acestea și nici decizia Curții, care a analizat constituționalitatea lor, nu mai pot constitui temei pentru acordarea drepturilor solicitate prin acțiune.

Astfel, arătă că dispozițiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare sunt abrogate; prin art. 44 pct. 11 din Legea nr. 153/2017, cu modificări și completări a fost abrogat art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea nr. 153/2017 au fost abrogate prevederile O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările din O.U.G. nr. 20/2016.

Totodată, refuzul de recunoaștere a unei valori de referință sectorială de 605,225 RON nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării, conform motivelor expuse în continuare.

Modalitate de aplicare a creșterii de 25% prin care se obține o valoare de referință sectorială de 605,225 RON este eronată și pierde din vedere faptul că această creștere a vizat în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază pentru consilierii de probațiune. iar nu o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională "Justiție".

Din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea creșterii de 25% se face la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu prin aplicarea acestor procente la valoarea de referință sectorială.

Acest mecanism de calcul a fost aplicat pentru personalul de probațiune prin toate ordinele emise până la acest moment prin care s-a majorat succesiv valoarea de referință sectorială, din care reiese că în aplicarea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, creșterea de 25% a fost aplicată începând cu 01.08.2016 exclusiv cuantumului salariului de bază, iar nu și sporurilor.

Ținând cont că atât art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, cât și art. III din O.U.G. nr. 20/2016, au în vedere "cuantumul brut al salariilor de bază", este evident faptul că legiuitorul a exclus de la majorarea de 25% sporurile sau orice alte elemente salariale, astfel că în niciun caz creșterea de 25% nu poate fi aplicată prin extrapolare la valoarea de referință sectorială. Pe de altă parte, creșterea cuantumului brut al salariilor de bază, fiind prevăzută expres în favoare consilierilor de probațiune, nu poate fi extinsă altei categorii de personal decât cea vizată de lege.

Cu privire la modalitatea de aplicare a procentului de 25% arătă că s-au pronunțat deja soluții definitive în dosare al căror obiect îl constituia pretenția angajaților de a aplica majorarea de 25%, atât la cuantumului brut al salariului de bază, cât și la sporuri. În aceste cauze instanțele au statuat unanim că procentul de 25% se aplică la salariul de bază și nu la alte elemente de salarizare, precum sporurile ori VRS.

Prin urmare, sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la modul de aplicare a dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, privind aplicarea creșterii de 25% la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială și pe cale de consecință, ordinul contestat fiind legal emis.

La data de 14 septembrie 2022, recurentul-pârât Ministerul Justiției a formulat o cerere prin care a invocat excepția lipsei de obiect motivată de faptul că de la data de 31.12.2021 a fost emis Ordinul ministrului Justiției nr. 6245/C/30.12.2021, prin care s-a acordat reclamantei drepturile solicitate.

Intimata-reclamantă nu a depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a sentinței recurate.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, invocată de recurentul Ministerul Justiției, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată deoarece cererea de chemare în judecată privește solictarea unor drepturi salariale începând cu data de 01.08.2016, în timp ce ordinul despre care face vorbire recurentu-pârât privește recalcularea drepturilor salariale începând cu data de 30.12.2021. Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că excepția invocată este neîntemeiată, recursul urmând a fi analizată în raport de argumentele invocate de recurent pe fondul său.

Din actele cauzei, rezultă că reclamanta a îndeplinit funcția de judecător în cadrul Curții de Apel Pitești.

Prin cererea înregistrata sub nr. x/27.01.2021, reclamanta a solicitat pârâților emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, .

Prin adresa nr. x/2021, pârâții au comunicat reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat.

Prin sentința nr. 946/2021 pronunțata de Tribunalul Dambovița, secția I Civila, Complet specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, sentința definitivă prin neapelare, a fost admisa acțiunea formulata de reclamanta in contradictoriu cu parata Curtea de Apel Pitești și a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente potrivit perioadei în care reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul instanței, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând un VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a diferențelor dintre drepturile salariate pe care le-ar fi încasat începând cu data de 01.08.2016 și până la recunoașterea drepturilor de către pârâți, diferențe ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată si până la data plății efective.

Recurentul-pârât a formulat critici de nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de fond a soluționat în mod greșit excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescripției în promovarea acțiunii. Totodată, în opinia sa, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 7 lit. c) din Cap. 1 Secțiunea a 3-a, art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secțiunea 1 din Legea nr. 153/2017, cu luarea în considerare a unui coeficient de multiplicare neprevăzut în dispoziții legale care reglementează salarizarea judecătorilor cu grad de judecătorie, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, instanța de control judiciar constată că nu pot fi primite argumentele expuse de recurentul-pârât în susținerea greșitei soluționări a excepțiilor invocate de acesta în fața primei instanțe, care de altfel sunt similare cu cele formulate prin întâmpinarea din dosarul de fond.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocata în raport cu prevederile art. 2500 și art. 2517 C. civ.., se constată că aceasta este nefondată având în vedere că, prin prezenta acțiune, nu se solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi salariale pentru a fi aplicabile prevederile C. civ. în materia prescripției extinctive.

Obligația la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente și la plata acestor drepturi salariale, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON a fost dedusă deja judecății în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dambovița, secția I civilă, Complet specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, fiind pronunțată Sentința definitivă nr. 946/2021, însă prin acțiunea prezentă se solicită emiterea unui nou ordin de salarizare care să corespundă drepturilor salariale deja stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentința sus menționata.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, se observă că, în speță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de încadrare, prin raportare și la stabilirea, în mod definitiv, a îndreptățirii sale la aplicarea coeficientului solicitat, fiind invocat în susținerea acțiunii un refuz nejustificat, acesta neînvestind instanța de contencios cu o acțiune privind anularea ordinului de reîncadrare, pentru a fi atrasă aplicarea procedurii speciale prevăzută de lege, astfel că și această soluție este corectă.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neparcurgerii procedurii prealabile reglementată de art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea 284/2010 și dispozițiile similare din Legea 153/2017, se constată că aceasta este nefondată având în vedere că, prezenta acțiune, nu este fondată pe aceste dispoziții, reclamanta înțelegând să sesizeze instanța de judecată cu o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii 554/2004, prin care invocă refuzul nejustificat al pârâților de a emite un act administrativ.

Potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004 privind Contenciosul administrativ "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă.".

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, prin refuz nejustificat de a soluționa o cerere se înțelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, se asimilează actelor administrative unilaterale și refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Înalta Curte are în vedere că anterior formulării acțiunii, reclamanta a solicitat pârâților emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizația de încadrare să fie stabilită, conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01.08.2016, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, prin adresa nr. x/2021 pârâții comunicând reclamantei refuzul emiterii unui nou ordin de încadrare în sensul solicitat .

În consecința, în cauză suntem în prezența unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (2), rap. la art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea 554/2004 plângerea prealabilă nu este obligatorie în cazul refuzului nejustificat al autorității publice de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel încât refuzul pârâților de a rezolva cererea reclamantei o dispensează pe aceasta de a urma o nouă procedură prealabilă.

In ceea ce privește fondul cauzei, se reține că, prin Sentința definitiva nr. 946/2021 pronunțata de Tribunalul Dambovița, secția I Civila, Complet specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, a fost admisa acțiunea formulata de reclamanta in contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Pitești și a fost obligată pârâta la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, potrivit perioadei în care reclamanta și-a desfășurat activitatea în cadrul instanței, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% (rezultând un VRS de 605,225 RON), începând cu 01.08.2016.

Rezultă astfel că dreptul subiectiv la plata unui salariu care să țină seama de valoarea de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON a fost definitiv stabilit, argumentele recurentului-pârât referitoare la legalitatea stabilirii drepturilor de natura salarială prin raportare la VRS de 605,225 RON fiind aspecte de drept ce se impun cu autoritate de lucru judecat.

Potrivit art. 74 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor si procurorilor, pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege, iar drepturile salariale ale judecătorilor și procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de prezenta lege, salarizarea judecătorilor și procurorilor stabilindu-se se stabilește prin lege specială .

Potrivit dispozițiilor Anexei V, cap. VIII, art. 8 alin 2 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, indemnizațiile de încadrare și celelalte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, magistraților-asistenți, inspectorilor judiciari și ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor și ale personalului de instruire de la Institutul Național al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri se stabilesc, după caz, de ministrul justiției, de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, de președintele Consiliului Superior al Magistraturii, de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, directorul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri sau de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu excepția cazurilor în care, prin lege specială sau prin prezenta lege, se prevede altfel.

De asemenea, potrivit art. 13 din H.G. nr. 652/2009, în exercitarea atribuțiilor sale, ministrul emite ordine și instrucțiuni scrise.

Rezultă astfel că, în ceea ce privește judecătorii, Ministrul Justiției este cel care are competența de a emite ordine privind stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi.

În ceea ce privește criteriile în raport de care trebuie stabilite indemnizația de încadrare și a celelalte drepturi aferente, cu autoritate de lucru judecat, instanțele au decis că reclamanta are dreptul la calcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016.

Astfel, deși în cauză nu este incidentă excepția autorității de lucru judecat în raport cu Sentința definitivă nr. 946/2021 pronunțata de Tribunalul Dambovița, secția I Civila, Complet specializat în soluționarea conflictelor de munca si asigurări sociale, in dosarul nr. x/2020, sunt însă incidente efectele aspectului pozitiv al autorității de lucru judecat.

Rezultă astfel că, întrucât reclamanta se află în posesia unei hotărâri judecătorești definitive prin care s-a stabilit dreptul acesteia la de a i se acorda indemnizația de încadrare și celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, se constata ca, în aplicarea prevederilor Anexei V la Legea nr. 153/2017 și a dispozițiilor H.G. nr. 652/2009, recurentul aveau obligația de a proceda la emiterea ordinului individual de salarizare în sensul statuat prin Sentința definitiva nr. 946/2021 pronunțată de Tribunalul Dambovița, secția I civilă, Complet specializat în soluționarea conflictelor de munca și asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, refuzul acestora fiind nejustificat.

În consecința, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond în mod corect a constatat nejustificat refuzul pârâților de a emite reclamantei un nou ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON .

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Așa fiind, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției împotriva sentinței nr. 344/2021 din data de 29 octombrie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.