Decizia nr. 649/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani la 6 iunie 2024, sub nr. x/2024, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: 1.- să se constate încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru neexecutarea în un termen de 9 ani, a sentinței nr. 1985/29.12.2014 a Tribunalului Botoșani, a deciziei nr. 440/13.11.2015 a Curții de Apel Suceava și a deciziei nr. 1662/12.10.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sentință definitivă și irevocabilă; 2.- să se constate încălcarea Protocolului nr. 1, art. 1 al C.E.D.O.

deoarece prin neexecutare a fost lipsit de folosința sumelor de bani stabiliți prin sentința nr. 1985/29.12.2014 a Tribunalului Botoșani, a deciziei nr. 440/13.11.2015 a Curții de Apel Suceava și a deciziei nr. 1662/12.10.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă; 3.- să se constate eșecul Statului Român în a asigura suportul forței sale coercitive, în executarea unei sentințe definitive și irevocabile, respectiv a sentinței nr. 1985/29.12.2014 a Tribunalului Botoșani, a deciziei nr. 440/13.11.2015 a Curții de Apel Suceava și a deciziei nr. 1662/12.10.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, indiferent de procedurile legale parcurse; 4.- să se constate că Statul Român nu și-a îndeplinit obligația de a-și organiza sistemul legal într-o asemenea manieră încât în cazul său, instituțiile statului să-și poată îndeplini obligația lor în executarea silită; în acest sens a arătat că instanțele de judecată în contestație la executare, pronunță sentințe care nu sunt respectate de instituțiile statului, executorul judecătoresc nu poate face nimic pentru a executa în concret creanța fiind ținut de prevederi legale și statuări ale Curții Constituționale care le îngrădesc pârghiile de a-și duce la îndeplinire menirea, iar în momentul în care i se solicită o altă modalitate de a ajunge la finalitatea executării,

i se arată că nu are alte pârghii, și că el nu poate obliga instituția publică să își îndeplinească obligațiile; când a solicitat sprijinul instanței de contencios administrativ, în conformitate cu prevederile legale instanța de fond, a constatat că cererea este pertinentă și stabilește că exista o obligație a instituției publice de a face demersurile necesare asigurării fondurilor pentru a se face executarea silită, aspect stabilit în legislație și confirmat prin două sentințe definitive și irevocabile, în recurs Înalta Curte anulează practic cele statuate de instanța de fond, și de două sentințe definitive și irevocabile, date în cauza în civil respectiv în contestație la executare, infirmă, cele statuate cu autoritatea de lucru judecat; 5.- să se constate că deși este bolnav, respectiv pensionat pe caz de boală din anul 2023, stabilit cu grad de handicap accentuat în anul acesta, este lipsit de sumele stabilite prin sentința definitivă și irevocabilă, pentru a-și asigura un trai decent, să poată să își caute de sănătate și să beneficieze de bunul său; 6.- să se constate răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în prezenta cauză, deoarece răspunde direct și nemijlocit pentru instituția publică AAAS, este garantul respectării legii și a punerii acesteia în aplicare,

răspunde de asigurarea și implementarea normelor privind executarea silită în legalitate și într-un termen rezonabil, este garantul statului de drept și semnatarul Convențiilor Drepturilor Omului și a protocoalelor sale.

- obligarea acestuia să asigure în contul AAAS sumele necesare pentru a executa sentința civilă nr. 1985 din 29.04.2014, respectiv, suma de 341.385,39 RON stabilită prin expertiza contabilă, împreună cu cheltuielile de executare și cele stabilite de instanță în contestațiile la executare promovate, în caz contrar să fie obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, să plătească creanța în cauză; - să achite daune materiale în valoare de 13.500 RON, care reprezintă contravaloarea dobânzilor și comisioanelor achitate pentru un credit luat de la B., deoarece în lipsa sumelor de bani necesare întreținerii familiei a fost nevoit să-l contacteze, precum și la plata de daune morale în valoare de 100.000 RON pentru tot ce a suportat el și familia sa, în toată această perioadă de 9 ani, conduita reprezentanților statului, precum în cazul de față, de natură a afecta în substanța lor drepturile civile însăși, este susceptibilă de a determina un prejudiciu moral, ținând cont de componentele cauzei și situația de fapt supusă judecății.

2. Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 931 din 11 noiembrie 2024, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă în dosarul nr. x/2024, a fost admisă excepția autorității de lucru judecat invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru autoritate de lucru judecat. 3. Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 444 din 22 mai 2025, Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a dispus următoarele: A admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 931 din 11 noiembrie 2024, pronunțată de Tribunalul Botoșani, secția I civilă în dosarul nr. x/2024.

A anulat, în tot, sentința civilă apelată și, în rejudecare: A respins excepția autorității de lucru judecat, ca neîntemeiată. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată. A admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cu privire la capetele de cerere nr. x, 4 și 5. A respins, ca inadmisibile, capetele de cerere nr. x, 4 și 5 din cererea de chemare în judecată. A respins, în rest, acțiunea, ca neîntemeiată. În baza art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat în cuantum de 450 RON, potrivit încheierii din 9 aprilie 2025 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr. x/2024, au rămas în sarcina acestuia.

4. Recursul formulat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 444 din 22 mai 2025 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă a formulat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele critici, într-o formă nestructurată din punct de vedere juridic: Instanța de apel a ignorat statuările cuprinse în sentința civilă nr. 9717/12.11.2024, prin care s-a stabilit cu caracter definitiv că Statul Român nu se află în imposibilitate de executare și că nu există motive întemeiate pentru refuzul executării silite. Prin reținerea unei situații contrare (existența unui scop legitim în neexecutare pentru menținerea echilibrului bugetar), instanța de apel a nesocotit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, producând o contradicție flagrantă între hotărâri judecătorești ce vizează aceleași raporturi juridice.

Deși acțiunea vizează atragerea răspunderii civile a Statului Român în temeiul art. 626 din C. proc. civ. și a jurisprudenței CEDO (cauza Abramovici c. României) pentru eșecul agenților săi (AAAS) de a executa o hotărâre judecătorească, instanța de apel a substituit obiectul cererii. Aceasta a analizat cauza prin prisma unor decizii ÎCCJ și CEDO inaplicabile speței (din anii 2011-2012), ignorând faptul că temeiul juridic invocat este obligația de garanție a Statului pentru vătămările produse prin inerția organelor de executare. Consideră că hotărârea atacată este viciată de o motivare contradictorie și incompletă, întrucât instanța de apel, deși a admis ca probe hotărârile definitive depuse la dosar, a refuzat să le analizeze forța probantă și relevanța juridică în raport cu obligația Statului de a asigura executarea promptă a titlurilor executorii.

Această omisiune echivalează cu o lipsă a cercetării fondului și o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Arată că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 626 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, considerând în mod eronat că interesele bugetare pot justifica o neexecutare prelungită, în condițiile în care instanțele anterioare stabiliseră inexistența unei situații de imposibilitate de plată. De asemenea, instanța de apel a ignorat distincția dintre calitatea procesuală a instituției debitoare și obligația de garanție patrimonială supremă a Statului Român. Susține că instanța de apel a soluționat cauza cu încălcarea gravă a art. 14 alin. (4) și (6) din C. proc.

civ., întrucât a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere 3, 4 și 5 (bazată pe art. 35 din C. proc. civ.) fără a o pune în prealabil în discuția contradictorie a părților. Deși recurentul era prezent în sală, instanța de apel nu a oferit posibilitatea de a combate argumentele privind natura acestor capete de cerere (dacă sunt solicitări în constatarea unor drepturi sau a unor fapte), întemeindu-și hotărârea pe elemente care nu au fost dezbătute, ceea ce echivalează cu un viciu de procedură ce atrage nulitatea deciziei. Mai arată că instanțele de fond au încălcat rolul activ reglementat de art. 22 din C. proc. civ., oferind o calificare juridică eronată și restrictivă cererii de chemare în judecată.

Deși obiectul acțiunii viza atragerea răspunderii civile a Statului Român pentru eșecul sistemului coercitiv (obligație de rezultat, conform art. 626 din C. proc. civ.), instanța de apel a limitat artificial analiza la art. 1 din Protocolul nr. 1, fără a solicita clarificări dacă textul cererii părea ambiguu. Prin această calificare defectuoasă, instanța a ignorat fundamentul juridic real al acțiunii — răspunderea statului pentru fapta proprie a agenților săi — substituind situația de fapt descrisă de reclamant cu o interpretare proprie, neconformă cu realitatea juridică dedusă judecății. Prin urmare, instanța de apel a interpretat eronat natura capetelor de cerere nr. x, 4 și 5, calificându-le drept simple constatări ale unor situații de fapt.

În realitate, aceste solicitări vizau constatarea încălcării unor drepturi fundamentale (dreptul la un proces echitabil în componenta executării silite), condiție necesară pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului. Prin respingerea lor ca inadmisibile pe baza art. 35 din C. proc. civ., instanța a blocat accesul reclamantului la fondul pretențiilor, ignorând faptul că aceste constatări reprezintă premisa juridică a obligării statului la plata daunelor materiale și morale solicitate. Sub un alt aspect, recurentul susține că decizia recurată este nelegală, deoarece nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de reclamant prin răspunsul la întâmpinare.

Instanța de apel s-a limitat la a prelua argumentele pârâtului (Statul Român), fără a analiza argumentele recurentului privind inoperabilitatea art. 35 din C. proc. civ., în contextul răspunderii statului pentru neexecutarea hotărârilor judecătorești. Această omisiune reprezintă o lipsă totală de analiză a argumentelor părții, echivalând cu o nemotivare a hotărârii. De asemenea, recurentul susține că decizia instanței de apel cuprinde considerente străine de natura cauzei pronunțându-se pe alte motive de fapt și de drept decât cele invocate prin acțiune, fapt care îl privează în mod efectiv de judecată, iar hotărârile CEDO reținute nu au legătură cu cauza. Mai arată că instanța de apel a reținut existența unei excepții a inadmisibilității bazată pe art. 35 din C. proc.

civ., susținând că pârâtul (Statul Român) ar fi invocat-o prin întâmpinare. În realitate, pârâtul a vizat o pretinsă inadmisibilitate a întregii acțiuni prin prisma autorității de lucru judecat, nu o analiză a capetelor de cerere 3, 4 și 5 ca fiind simple "constatări de fapt". Prin această substituire, instanța a încălcat limitele învestirii, pronunțându-se pe un motiv de drept neinvocat și nesupus dezbaterii, ceea ce atrage nulitatea hotărârii, conform art. 175 din C. proc. civ. Astfel, instanța a ignorat temeiul de drept material expres invocat: art. 626 din C. proc. civ., care instituie o obligație de rezultat în sarcina Statului de a asigura executarea promptă și efectivă a titlurilor executorii prin agenții săi (în speță, AAAS).

Respingând capetele de cerere ca inadmisibile, instanța a refuzat să cerceteze dacă "eșecul sistemului coercitiv" și "caracterul iluzoriu al executării" constituie premisa angajării răspunderii civile delictuale a Statului, conform jurisprudenței CEDO (Cauza Abramovici c. României). Instanța a confundat constatarea încălcării unui drept (procesul echitabil) cu o simplă stare de fapt, privând astfel recurentul de substanța dreptului la repararea prejudiciului. Astfel, hotărârea atacată cuprinde considerente care nu răspund argumentelor recurentului, ci preiau factual susținerile pârâtului fără o verificare proprie a probatoriului. Deși recurentul a demonstrat că executarea silită a devenit o cale iluzorie și nerealistă (invocând blocajele legislative și deciziile contradictorii ale ICCJ), instanța a ignorat aceste apărări.

Motivarea este viciată, deoarece nu explică de ce calea acțiunii în realizare ar fi fost disponibilă și eficientă în concret, limitându-se la afirmații teoretice care contrazic situația de fapt dovedită (neexecutarea titlului timp de 9 ani). Prin admiterea excepției inadmisibilității fără a indica o cale alternativă de realizare a dreptului care să fie efectivă, instanța a adăugat la lege și a creat un blocaj procesual contrar art. 6 din CEDO. Recurentul a demonstrat că a epuizat toate pârghiile legale (contestații la executare, acțiuni în contencios), iar refuzul instanței de a analiza "eșecul statului" sub pretextul art. 35 din C. proc. civ. lasă încălcarea dreptului de proprietate și a dreptului la un proces echitabil fără un remediu juridic intern, transformând dreptul recunoscut prin titlul executoriu într-un drept pur teoretic.

În esență, se mai susține că instanța a încălcat obligația de a asigura un remediu efectiv și prioritatea normelor convenționale (art. 6 CEDO și art. 47 din Cartă), refuzând să angajeze răspunderea directă a Statului pentru eșecul sistemic de a asigura executarea unui titlu definitiv timp de 9 ani, în ciuda stării de vulnerabilitate a recurentului. Totodată, hotărârea este lovită de nulitate, deoarece ignoră forța probantă a sentințelor anterioare și încalcă autoritatea de lucru judecat, refuzând soluționarea cauzei în baza principiilor echității (art. 5 din C. proc. civ.) pentru a acoperi lacuna legislativă privind repararea prejudiciului cauzat de neexecutarea culpabilă a statului.

Astfel, instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat stabilită prin hotărâri anterioare (Curtea de Apel Suceava și ÎCCJ), care au confirmat expres că Statul Român nu a fost parte în litigiile trecute de contencios administrativ, fapt ce demonstrează îndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale în prezentul demers, privit ca primă acțiune în realizare îndreptată împotriva Statului. Prin reținerea ilegală a unei identități de părți și cauză inexistente, instanța a denaturat realitatea juridică și a ignorat legătura de cauzalitate dintre inacțiunea culpabilă a autorităților și prejudiciul suferit de recurent, blocând astfel tragerea la răspundere a Statului în calitatea sa de debitor al obligației de garanție.

A mai arătat recurentul că jurisprudența a stabilit că admiterea excepției lipsei calității procesuale înseamnă că instanța constată că partea împotriva căreia s-a introdus acțiunea nu are dreptul legal de a participa la acel proces, ca pârât. Totodată, arată că instanța stabilește, tot nelegal, că este îndeplinita și cerința identității chestiunii litigioase considerând că chestiunea litigioasă dedusă judecății prin capetele de cerere este reprezentată de neexecutarea titlului executoriu constând în sentința civila nr. 1985/29.12.2014 a Tribunalului Botoșani. Arată recurentul că chestiunea litigioasă din dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel Suceava a fost solicitarea adresată instanței de a obliga AAAS să-și îndeplinească obligațiile stabilite în sarcina sa de O.G.22/2002.

În continuare, recurentul susține, în esență, că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității și obligația de a respecta limitele învestirii prevăzute de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., substituind cauza juridică a cererii și refuzând să clarifice obiectul acțiunii, deși recurentul a precizat constant că temeiul juridic este răspunderea Statului, conform art. 626 din C. proc. civ., nu legislația contenciosului administrativ.

Prin preluarea necritică a susținerilor pârâtului și ignorarea distincției dintre obligațiile administrative ale AAAS și obligația de garanție a Statului, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală ce denaturează situația de fapt calificată juridic prin cererea de chemare în judecată, cauza fiind analizată de instanța de apel prin prisma unor decizii ÎCCJ și CEDO inaplicabile speței (din anii 2011-2012), ignorându-se faptul că temeiul juridic invocat este obligația de garanție a Statului pentru vătămările produse prin inerția organelor de executare. 5. Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Botoșani a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc.

civ., iar în subsidiar, a cerut respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor părții adverse și admiterea recursului. La termenul de judecată din 26 martie 2026, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, conform celor reținute în practicaua deciziei, rămânând în pronunțare asupra fondului recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, deși recurentul și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 din C. proc. civ., argumentele acestuia, expuse într-o formă nestructurată riguros din punct de vedere juridic, pot fi, totuși, încadrate în cazurile de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 și pct. 6 din C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed. Printr-o primă categorie de argumente, recurentul a invocat, în esență, nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluția dată excepției inadmisibilității capetelor de cerere numerotate 3, 4 și 5 în cererea de chemare în judecată, petentul pretinzând că raționamentul instanței de fond are la bază premisa greșita în sensul învestirii primei instanțe cu acțiuni în constatare, de natură să conducă la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 35 C. proc.

civ. Se constată, astfel, că prin critica analizată recurentul susține în realitate calificarea eronată pe care instanța de apel a dat-o celor trei susțineri din cererea de chemare în judecată cu care reclamantul a învestit prima instanță, respectiv afirmațiilor sale din cererea de apel, partea arătând explicit că a solicitat ca instanțele să constate eșecul statului în executarea timp de peste 9 ani a celor trei hotărâri judecătorești indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, lipsirea sa de folosința sumelor de bani stabilite prin titlurile executorii neexecutate și atragerea răspunderii civile a statului. Recurentul aduce, așadar, în discuție raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile și principiul disponibilității părților, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurentul nu a încadrat cu rigoare procedurală aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilității, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conferă instanței de recurs posibilitatea de a controla respectarea tuturor regulilor de procedură a căror nesocotire atrage nulitatea, reprezentând un veritabil sediu al materiei pentru toate neregularitățile procedurale care nu sunt acoperite de un motiv de casare special, fiind, în principiu, incident ori de câte ori se reclamă încălcarea unei norme de procedură imperative, indiferent dacă aceasta este de ordine publică ori privată, în toate cazurile, desigur, cu respectarea regulilor de invocare. Astfel, art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident în cazul nulităților extrinseci care nu sunt acoperite de alte cazuri de casare, dar acoperă și nulitățile de drept comun, condiționate de existența unei vătămări, potrivit art. 175 C. proc.

civ., fiind, desigur, incident nu doar în situația nulităților exprese, ci și a nulităților virtuale. Așadar, deși motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. trebuie extins la încălcarea tuturor regulilor de procedură imperative, neregularitatea procedurală în sine nu este suficientă pentru a determina casarea, ci, în cazul nulităților condiționate, mai trebuie constatată și vătămarea cauzată de această neregularitate, vătămare care, în cazul nulităților exprese, se prezumă, iar în cazul celor virtuale, trebuie demonstrată, fiind, prin urmare, necesar ca vătămarea să rezulte în mod concludent din circumstanțele cauzei Pentru invocarea cu succes a acestui articol se impune a se identifica și relevanța respectivei neregularități în economia procesului, relevanță care trebuie să constea, în esență, într-o vătămare procesuală importantă care să reclame casarea.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului. Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție. În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc.

civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate. Dacă părțile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecății, prin cererile și apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparține întotdeauna judecătorului.

În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecătorul soluționează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, fiind obligat, desigur, să pună în discuția părților această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialității, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. În principiu, autoritatea aparține, așadar, judecătorului în ceea ce privește identificarea, interpretarea și aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile și apărările cu care a fost învestit de părți.

Așa fiind, în lipsa unui acord expres al părților, dat în condițiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanța este cea care dă ori restabilește calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci și identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituției juridice aplicabile. Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanța de apel este în drept să dea ea însăși cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reținută de prima instanță, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicție.

De asemenea, pentru apel, dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menționează că instanța de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) - 4 C. proc. civ., părțile nu se pot folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate în primă instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu pot fi formulate pretenții noi. Părțile pot însă să expliciteze pretențiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe.

În cauza de față, curtea de apel cu ocazia rejudecării cauzei urmare anulării sentinței primei instanțe, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, a verificat incidența normelor legale invocate în raport de care a constatat că susținerile numerotate 3, 4 și 5 în cererea de chemare în judecată sunt inadmisibile. Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului și cauzei demersului judiciar promovat de reclamant.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulat de reclamant este reprezentat de pretențiile indicate la pct. 6 din cererea de chemare în judecată și privește obligarea pârâtului Statul român prin Ministerul Finanțelor: a) să asigure în contul Autorității pentru Administrarea Activelor Statului sumele necesare pentru a executa sentința civila nr. 1985 din 29.04.2014, respectiv, suma de 341.385,39 RON stabilită prin expertiza contabilă, împreuna cu cheltuielile de executare și cele stabilite de instanța în contestațiile la executare promovate, în caz contrar să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanțe, să plătească creanța în cauză; b) să achite daune materiale în valoare de 13.500 RON; c) la plata de daune morale în valoare de 100.000 RON.

În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a invocat atât dispozițiile art. 11, art. 20 și art. 21 alin. (3) din Constituție, cât și pe cele ale art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 la aceeași convenție. Așadar, ca temei de drept al încălcării unor drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare reclamantul a formulat pretențiile patrimoniale de față, acesta a indicat prevederile de ordin constituțional arătate mai sus, precum și cele de drept european prevăzute de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 1 din Protocolul nr. la aceeași convenție, care reglementează consecințele încălcării unor drepturi și libertăți fundamentale.

De asemenea, din motivarea acțiunii introductive rezultă că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat, pe de o parte, prin neexecutarea de către o autoritate a statului a unor hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea sa pentru a perioadă ce depășește 9 ani de zile, petentul pretinzând că acest aspect a avut drept consecință încălcarea unor drepturi fundamentale, reglementate de art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Pe de altă parte, reclamantul a susținut că prin neexecutarea hotărârilor a fost lipsit de folosința sumelor de bani care i se cuveneau potrivit titlurilor executorii neexecutate, pretinzând că în acest fel i-au fost încălcate alte drepturi fundamentale reglementate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.). Or, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă, fără putință de tăgadă, că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost, pe de o parte, angajarea răspunderii obiective a statului(prin obligarea la plata daunelor materiale și morale), în calitatea sa de garant al bunei funcționări a serviciului public al justiției, pentru prejudiciul cauzat reclamantului ca urmare a neexecutării pentru o perioadă foarte mare de timp a unor hotărâri judecătorești pronunțate în favoarea sa în contradictoriu cu o autoritate a statului.

Pe de altă parte, petentul reclamă o ingerință a statului în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sale prin privarea sa de sumele de bani care i s-au acordat prin titlurile executorii neexecutate(pretinzând obligarea statului la asigurarea în contul debitoarei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a sumele necesare pentru a executa titlurile executorii, în caz contrar să fie obligat Statul Român prin Ministerul de Finanțe, să plătească creanța în cauză). Mai mult, în fața instanței de apel, prin cererea de apel, în raport de dispozițiile art. 478 alin. (4) C. proc.

civ., reclamantul explicitează deslușit natura raportului juridic pe care este fundamentată acțiunea, susținând că prin cererea de chemare în judecată a solicitat atragerea răspunderii statului întemeiată pe obligația acestuia de a asigura executarea hotărârilor judecătorești, respectiv a efectivității hotărârii, arătând că statul este cel care răspunde pentru neexecutarea în mod adecvat a hotărârilor judecătorești conform Convenției europene a drepturilor omului și libertăților fundamentale și Constituției. În același context, Înalta Curte constată că, deși pretențiile concrete ale reclamantului, astfel cum au fost mai sus expuse, sunt precedate de un preambul reprezentat de unele susțineri numerotate de la nr. 1 la nr. 5 în cererea de chemare în judecată, totuși aceste susțineri nu reprezintă cereri efective întrucât nu au autonomie procedurală, ci reprezintă motive de natură a susține pretențiile solicitate în mod efectiv de către reclamant.

Concluzionând în sens contrar, în sensul că afirmațiile din cererea de chemare în judecată anterior precizate ar reprezenta pretenții distincte specifice unei acțiuni în constatare întemeiată pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ., instanța de apel nu a analizat izvorul pretențiilor reclamantului, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil. Faptul că reclamantul, în cuprinsul acțiunii introductive de instanță, premergător afirmării pretențiilor efective, a indicat unele argumenate a căror realitate dacă ar fi constatată de instanță ar determina temeinicia cererilor sale, nu poate avea semnificația încadrării acestoare în sfera unor acțiuni în constatare.

În consecință, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita calificare de către instanța de apel a cerererii de chemare în judecată, cu consecințe asupra aprecierii eronate a fundamentului pretențiilor reclamantului și, în continuare, asupra inadmisibilității susținerilor numerotate 3, 4 și 5 în cererea de chemare în judecată în raport de acest temei eronat, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

Această încălcare a regulilor de procedură evocate a cauzat recurentului reclamant o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului și casarea deciziei recurate, în coordonatele art. 488 alin. (1) pct. 5. Printr-o altă critică invocată de recurentul-reclamant se susține nelegalitatea deciziei instanței de apel ca urmare a reținerii greșite a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat rezultat din considerentele deciziei civile nr. 1145 din 25.02.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019.

În acest sens, recurentul a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit efectul pozitiv al lucrului judecat, insistând că aceste concluzii ale curții de apel rezultă dintr-o interpretare eronată atât a cererii sale de chemare în judecată, cât și a conținutului și efectelor hotărârii, arătând că nicio instanță anterioară nu a statuat vreodată cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile a statului pentru neexecutarea hotărârilor invocate. A mai pretins recurentul că, prin decizia recurată, curtea de apel a extins greșit efectele lucrului judecat din hotărârea anterioară dincolo de ceea ce aceasta a dezlegat în realitate, fără a fi îndeplinite în cauză cerințele legale pentru reținerea autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei civile anterior precizate, respectiv identitatea de părți și identitatea de chestiune litigioasă.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurentul nu încadrat în concret aceste argumente în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., cum prin aspectele semnalate se invocă greșita reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., a cărui incidență se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat autoritatea de lucru judecat. Pe calea acestui motiv de casare legiuitorul actualului C. proc.

civ. a subliniat importanța sporită acordată autorității de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești. Cazul de casare privește deopotrivă ipoteza efectului negativ (a excepției autorității de lucru judecat) și pe cea a efectului pozitiv (a identității de chestiune litigioasă dezlegată anterior între aceleași părți) și este aplicabil atât atunci când hotărârea recurată încalcă autoritatea lucrului judecat, cât și în ipoteza opusă, în care prin acea hotărâre s-a reținut în mod greșit incidența autorității de lucru judecat. Potrivit dispozițiilor art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat presupune că o acțiune poate fi judecată o singură dată și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre, fiind necesară realizarea administrării uniforme a justiției.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca un principiu fundamental al sistemului juridic național, fiind cel mai important efect al hotărârilor judecătorești, și cunoaște două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Sub acest aspect, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc.

civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din același act normativ, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părți.

Autoritatea de lucru judecat, în ambele sale accepțiuni, interzice, așadar, judecătorului să reia dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranșate de către o jurisdicție anterioară și asupra căreia s-a statuat definitiv, principiul fiind recunoscut inclusiv pe plan juridic european, comunitar și convențional (a se vedea în acest sens, Hotărârea CEDO din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61; Hotărârea CJUE din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C - 526/08, par. 26; Hotărârea CJUE din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97, par. 46; Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în Cauza C 2/08, par. 22). După cum s-a anticipat mai sus, efectele lucrului judecat sunt reglementate în cuprinsul art. 431 C. proc.

civ., acest temei legal dispunând, în alin. (1), că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar, potrivit alin. (2), că "oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." În cauza de față, se constată că recurentul critică decizia instanței de apel din perspectiva greșitei rețineri a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prin raportare la cele statuate în decizia civilă nr. 1145 din 25.02.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2019. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, reglementat prin art. 431 alin. (2) C. proc.

civ., constă în faptul că oricare dintre părți poate opune într-un litigiu pendinte ceea ce s-a judecat anterior într-o altă cauză între aceleași părți, dacă are legătură cu soluționarea litigiului din urmă. În acord cu statuările instanței de apel, Înalta Curte constată că, în termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), fiind însă necesară identitatea părților și existența unei identități de chestiune litigioasă, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional între aceleași părți).

Constatările anterioare sunt întărite și de dispozițiile art. 435 C. proc. civ. care reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces. Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora.

Fundamentul și justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv al lucrului judecat).

Raportat la aceste considerații de ordin teoretic și legal, sub un prim aspect, contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că pârâtul din cauza de față, Statul român, a fost parte în dosarul nr. x/2019 în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1145/25.02.2022 de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal. Astfel, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului anterior menționat a fost formulată și în contradictoriu cu Statul român, aceasta fiind, într-adevăr, respinsă față de acest pârât de prima instanță urmare admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

Această dispoziție a instanței de fond din acel dosar a fost recurată atât de către reclamant(identic cu cel din cauza de față), cât și de către pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și C., fost președinte al Autorității pentru Administrarea Activelor Statului, iar prin decizia civilă nr. 1145/25.02.2022, pronunțată și în contradictoriu cu Statul român, recursurile au fost respinse sub acest aspect. Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. se bucură de putere de lucru judecat și considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Măsura în care anumite considerente au intrat în autoritate de lucru judecat, conturând o chestiune litigioasă ce trebuie considerată dezlegată în al doilea litigiu, trebuie să facă obiectul unei examinări atente a respectivelor considerente în contextul cauzei anterioare și în logica motivării instanței care a pronunțat prima hotărâre, în ansamblul său, respectivele considerente neputând fi scoase din context ori absolutizate, de vreme ce ele erau menite să răspundă problemelor ridicate în cauza respectivă. Ulterior, se va examina în ce măsură acele considerente au cu adevărat autoritate de lucru judecat în contextul cauzei ulterioare, a cărei problematică poate fi în tot sau în parte diferită, urmând a se stabili dacă ele sunt necesare ori cel puțin utile și pentru a da răspunsuri într-un litigiu ulterior, căruia nu i-au fost destinate.

Așadar, autoritatea de lucru judecat a considerentelor necesită o înțelegere precaută întrucât legiuitorul nu a intenționat ca orice considerent să intre în autoritate de lucru judecat, ci numai acele considerente cu adevărat necesare înțelegerii soluției. Totodată, a stabili care considerent este decisiv ori decizoriu, pe de-o parte, ori indiferent sau supraabundent, pe de alta parte, este atributul exclusiv al instanței învestite cu litigiul ulterior, care va examina și ce rol are respectivul considerent în economia întregii motivări, dacă acesta era necesar și căror pretenții sau apărări era destinat să răspundă. În cauza de față, recurentul pretinde că hotărârea instanței de apel este nelegală și pentru că prin aceasta s-a reținut în mod greșit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat rezultat din considerentele deciziei nr. 1145/25.02.2022 întrucât nu este îndeplinită condiția identității de chestiune litigioasă.

Criticile sunt fondate după cum se va arăta în considerentele ce succed. Astfel, examinând hotărârea în raport de care s-a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, Înalta Curte constată următoarele: În acea cauză s-a reținut că reclamantul a solicitat instanței de contencios administrativ ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: 1). în conformitate cu Legea nr. 554/2004, obligarea instituțiilor statului la recunoașterea dreptului său de proprietate supra creanței stabilite prin hotărârea judecătorească și să se constate că dreptul său de proprietate nu a putut fi valorificat; 2). să se constate refuzul nejustificat al autorității de a-și îndeplini obligațiile stabilite în sarcina sa de O.G.

nr. 22/2002, respectiv obligația de a face demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat și să fie obligată la efectuarea operațiunilor administrative pentru asigurarea în bugetele proprii a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titlul executoriu; 3). pe cale accesorie, obligarea pârâtelor la plata de despăgubiri pentru refuzul exercitat, în temeiul art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004, respectiv dobânda legală aferentă sumei; 4). obligarea la plata daunelor morale de 15.000 RON.

După cum mai sus s-a arătat deja, cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul dosarului anterior menționat a fost formulată și în contradictoriu cu Statul român, însă aceasta a fost respinsă față de acest pârât de prima instanță urmare admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive, măsura rămânând definitivă prin respingerea, prin decizia civilă nr. 1145/25.02.2022, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal a motivelor de recurs care vizau această statuare, motive invocate de reclamant și de către pârâții Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și C.. Considerentele din decizia nr. 1145/25.02.2022 reținute de curtea de apel ca intrate în autoritate de lucru judecat(efect pozitiv), se regăsesc în hotărârea de referință la fila x ultimul paragraf, fila x par. 1 și ultimul paragraf, fila x par. 1-3 și au conținutul redat în cuprinsul hotărârii recurate a cărei reluare nu mai este necesară a fi făcută în cuprinsul prezentei decizii.

După cum s-a menționat supra potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat și considerentele pe care se sprijină dispozitivul, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Acest text nu poate fi interpretat în sensul că orice considerent ar intra în autoritate de lucru judecat, într-o manieră abstractă, desprins de circumstanțele litigiului, de soluție și de ansamblul considerentelor, căci, în realitate, considerentele decisive sunt doar acelea care susțin în mod direct și nemijlocit dispozitivul, adică soluția pronunțată. Or, se constată că în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 1145/25.02.2022, în raport cu Statul român, decisive sunt doar considerentele prin care s-a reținut lipsa calității procesuale pasive a acestuia față de pretențiile afirmate de reclamant în acea pricină și care se regăsesc la fila x par. 5 și 6 din hotărârea de referință.

De altfel, se remarcă în mod evident că argumentele din decizia nr. 1145/25.02.2022 reținute de instanța de apel ca intrate în autoritate de lucru judecat nu se raportează în nici un fel la pârâtul Statul român, ci la debitorul obligației din titlurile executorii care este Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Desigur, că statuările Înaltei Curți din decizia nr. 1145/25.02.2022 avute în vedere de curtea de apel au și ele valoarea unor considerente decisive, dar numai în circumstanțele litigiului anterior, în care nu a fost necesar ca instanța de recurs din acel dosar să examineze fondul pretențiilor în raport cu pârâtul Statul român.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că, de vreme ce instanța care a pronunțat decizia nr. 1145/25.02.2022 nu a fost nevoită să statueze și, în mod evident, nici nu putea statua, asupra întrunirii condițiilor răspunderii civile obiective a statului pentru neexecutarea în mod adecvat a hotărârilor judecătorești invocate de reclamant ori cu privire la ingerința statului în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor, în lipsa învestirii acesteia cu o asemenea cauză, asupra acestei chestiuni nu există autoritate de lucru judecat, ca efect pozitiv. Autoritatea de lucru judecat ca efect pozitiv există numai asupra a ceea ce s-a judecat (efectiv).

Or tot ce s-a judecat între reclamant și Statul român în dosarul finalizat prin decizia nr. 1145/25.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal este lipsa calității procesuale pasive a statului față de pretențiile afirmate în acea cauză, diferite de cele cu care instanțele au fost învestite în speța pendinte. Prin urmare, față de toate aceste considerente, constatând că problema efectului pozitiv al autorității de lucru judecat dedus din considerentele deciziei nr. 1145/25.02.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal a fost rezolvată eronat de instanța de apel, Înalta Curte constată incorecta reținere a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, fiind aplicate greșit prevederile art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc.

civ., astfel încât, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., acest motiv de recurs este găsit, de asemenea, întemeiat. Printr-o altă categorie de critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei atacate pretinzând că, deși a formulat o cerere amplu motivată, prin decizia instanței de apel nu s-a răspuns în mod adecvat argumentelor esențiale pe c