Decizia nr. 541/2026 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 236 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - secția a III-a Civilă, sub nr. x/2019, reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ambii în calitate de moștenitori ai defunctului C., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 417.642.206,29 RON reprezentând prejudiciul cauzat reclamantului de către defunctul C., trimis în judecată în dosarul nr. x/2017 (din care s-a disjuns dosarul nr. x/2018).

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 376/28.03.2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, invocată de către pârâtul A., ca neîntemeiată; a admis excepția inadmisibilității invocată de către pârâți, a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților, în contradictoriu cu pârâții A. și B.; a obligat reclamantul la plata sumei de 23.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat către pârâta B., redus conform art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., și a obligat reclamantul la plata sumei de 23.932 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat către pârâtul A..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 236 A din 20 martie 2025, Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul reclamant Fondul de Garantare a Asiguraților, împotriva sentinței civile nr. 376/28.03.2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâții A. și B., ca nefondat. Curtea de apel a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatului-pârât A. suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 236 A din 20 martie 2025 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului, cu consecința respingerii ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a trimiterii cauzei la instanța de fond, în vederea continuării judecații pe fondul cauzei, prin raportare la dispozițiile art. 497 și art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. De asemenea, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., recurentul reclamant a solicitat obligarea intimaților la suportarea cheltuielilor de judecată efectuate de recurent în vederea soluționării prezentului recurs. În motivarea recursului, recurentul reclamant a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 213/2015 și a Legii nr. 85/2014. Recurentul reclamant a arătat că, prin cererea de chemare în judecată, obiect al prezentei cauze, a promovat o acțiune delictuală pentru repararea unui prejudiciu propriu, izvorât din plăți făcute în temeiul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Problema de drept este una de interferență între o normă specială de insolvență - orientată spre acoperirea pasivului debitorului în procedura colectivă - și dreptul comun al răspunderii civile, orientat spre reparația individuală a prejudiciului cauzat victimei unui fapt ilicit. Soluția recurată este bazată pe o premisă neexprimată de legiuitor: exclusivitatea acțiunii din art. 268 din Legea nr. 85/2014. Această premisă este infirmată de logica textului și de economia legii. Articolul 268 din Legea nr. 85/2014 este un mijloc procedural în serviciul masei credale; nu este un regim de răspundere care să abroge, pe tăcute, dreptul comun al delictului atunci când victima nu urmărește acoperirea pasivului debitorului, ci repararea propriei pierderi. Hotărârea nu examinează în concret natura prejudiciului produs reclamantului. Plățile au ieșit din patrimoniul Fondului, în temeiul legii, iar subrogarea nu transformă această pierdere într-o simplă speranță de recuperare în procedură. Este un prejudiciu actual, determinabil, justificat contabil și documentat în dosarele de daună. A reduce totul la înscrierea la masa credală înseamnă a ignora calitatea FGA de terț și misiunea lui legală, astfel cum a fost reglementată de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 213/2015. Instanța de apel nu discută și nu analizează, în termeni utili, consecințele disjungerii penale și ale lăsării nesoluționate a acțiunii civile. În această ipoteză, dreptul comun nu este doar permis, ci necesar: numai instanța civilă poate, în lipsa unei soluții penale pe latura civilă, să stabilească existența faptei ilicite, legătura de cauzalitate și întinderea prejudiciului raportat la conduita atribuită defunctului. În fine, respingerea probelor propuse, prin calificarea lor ca "neutile", a amputat instrumentele care ar fi clarificat întinderea prejudiciului și ar fi prevenit orice dublă îndestulare. O asemenea motivare, rămasă în formule generale, intră în sfera motivării aparente și atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Recurentul reclamant a făcut referire la expunerea de motive a Legii nr. 213/2015 din care rezultă scopul și rolul Fondului. Funcția Fondului este aceea de a plăti despăgubiri/indemnizații creditorilor de asigurări ai societăților de asigurare aflate în faliment, într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire. Prima instanță a reținut aplicabilitatea art. 268 din Legea nr. 85/2014 și a reținut o pretinsă exclusivitate a acestui instrument, considerând că răspunderea delictuală de drept comun nu poate fi folosită. A calificat acțiunea din art. 268 din Legea nr. 85/2014 drept "mijloc procedural" unic, sub umbrela principiului "specialia generalibus derogant", și a apreciat că recurgerea la dreptul comun ar ocoli termenele și condițiile Legii nr. 85/2014 și ar leza interesele altor creditori. Acest raționament este contrazis de Legea nr. 213/2015 care este norma specială aplicabilă poziției FGA, iar legiuitorul a permis explicit creditorului de asigurări să urmeze în paralel procedura falimentului, cu singura limită a nedublării îndestulării (art. 17). Așadar, nu există o prioritate absolută a Legii nr. 85/2014, care să determine un blocaj al accesului la dreptul comun. Dimpotrivă, FGA are dreptul și obligația de a întreprinde toate diligențele legale pentru recuperarea prejudiciului născut în patrimoniul său, atât pe calea specială, cât și pe cea comună. Determinarea legii aplicabile pornește de la izvorul pretențiilor: Fondul afirmă prejudicierea propriului patrimoniu, nu a patrimoniului asigurătorului. Acțiunea civilă exercitată în cadrul dosarului penal a vizat răspunderea delictuală pentru prejudiciul produs prin faptele ilicite reținute, iar lăsarea nesoluționată a laturii civile obligă la continuarea demersului în fața instanței civile. C. proc. pen. (art. 27 - 28) susține această tranziție, iar autoritatea hotărârii penale privește existența faptei și persoana autorului, fără a lega instanța civilă cu privire la existența prejudiciului sau vinovăției ilicitului civil. Recurentul reclamant a expus situația creanței FGA și a încasărilor de la masa credală actualizată la 30.04.2024. Dispozițiile art. 266 - 271 din Legea nr. 85/2014 prevăd calitatea FGA de titular al creanțelor de asigurări și ordinea de prioritate; închiderea procedurii se condiționează, între altele, de recuperarea sumelor cuvenite Fondului. Aceste dispoziții confirmă că Fondul este persoana direct prejudiciată și că are un drept propriu de recuperare, fără a fi limitat la exclusivitatea instrumentelor din insolvență. În plus, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 137/05.05.2021 (dosar nr. x/2017) a reținut caracterul ilicit al faptelor persoanelor din cadrul CSA/ASF în legătură cu aprobarea intenției D. S.R.L. de a deveni acționar semnificativ al E., în absența documentației și a criteriilor legale privind soliditatea financiară și proveniența fondurilor. Chiar dacă acțiunea penală a încetat față de defunctul C., constatări relevante privind existența faptelor și rolul persoanelor implicate rămân reper pentru analiza civilă, potrivit art. 28 din C. proc. pen. Recurentul reclamant a expus situația de fapt care, în opinia sa, conturează cauzalitatea între conduita imputată și prejudiciul suportat de FGA. Consecințele faptei ilicite se proiectează în dublu plan: pe de o parte, falimentul E. și imposibilitatea creditorilor de a-și încasa direct creanțele; pe de altă parte, preluarea de către FGA a obligației de protecție și plata despăgubirilor în limita plafonului, ceea ce a generat un prejudiciu propriu de peste 557 milioane de RON (la 30.04.2024). Din perspectivă socială, costurile sunt transferate, în ultimă instanță, consumatorilor de asigurări prin majorarea primelor, dacă recuperarea nu se realizează de la persoanele responsabile. Recurentul reclamant a considerat că aceste date confirmă necesitatea judecării fondului cauzei în cadrul acțiunii delictuale și infirmă teza că Fondul, în demersul de recuperare a prejudiciului, ar fi limitat la înscrierea la masa credală. Complementaritatea căilor și mecanismul imputației exclud riscul de dublă îndestulare. Raportat la cele menționate și dezvoltate prin prezentul recurs, precum și la susținerile expuse în cererea de chemare în judecată inițială și în motivele de apel, FGA își menține integral toate apărările, temeiurile de drept și mijloacele de probă formulate anterior. Solicită instanței să le considere ca parte integrantă a prezentului demers, în aceeași configurație factuală și juridică, cu toate consecințele ce decurg de aici, inclusiv în ceea ce privește întinderea pretențiilor, ordinea și utilitatea probelor, precum și raportarea la hotărârile penale invocate. Aceste date confirmă necesitatea intrării pe fondul acțiunii delictuale și infirmă teza potrivit căreia Fondul ar fi limitat exclusiv la înscrierea creanței la masa credală. Complementaritatea căilor prevăzute de Legea nr. 213/2015 cu instrumentarul Legii nr. 85/2014, coroborată cu mecanismul imputației, exclude riscul de dublă îndestulare: orice sumă recuperată pe calea dreptului comun se impută corespunzător asupra creanței din procedura colectivă, iar eventualele distribuții ulterioare se stornează/compensează. Recurentul reclamant a expus coordonatele în care a considerat că trebuie să aibă loc rejudecarea cauzei pe fond. Recurentul reclamant a expus consecințele faptelor comise de defunctul C.: prejudicierea creditorilor de asigurare prin imposibilitatea recuperării sumelor datorate de societate în condițiile contractuale (FGA a plătit doar în limita unui plafon de 450.000 RON/creditor, nefiind posibilă recuperarea sumelor excedente, astfel cum este cazul contractelor de asigurare de viață, de garanție, și mai ales cum este situația persoanelor vătămate grav, unele paralizate tetraplegic care au rămas fără mijloace de subzistență prin refuzul de plată a prestațiilor periodice atunci când acestea depășeau plafonul prevăzut de lege) și prin decalarea semnificativă a termenelor de constatare a daunelor, timp în care persoanele vătămate nu au putut proceda la repararea autovehiculelor, fiind pusă în pericol și siguranța în trafic. Alte consecințe sunt: intrarea în faliment a E. S.A. și lipsirea acesteia de stabilitatea și soliditatea financiară prin aprobarea intenției D. de a deveni acționar semnificativ al E. S.A. cu toate că nu îndeplinea cerințele prevăzute de lege, iar reprezentanții CSA în complicitate cu defunctul cunoșteau acest aspect, respectiv au prevăzut rezultatele faptelor acestora; vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale E. S.A., respectiv dreptul de funcționare; o pagubă însemnată asupra patrimoniului Fondului de Garantare a Asiguraților. Recurentul reclamant a arătat că dispozițiile legale încălcate prin săvârșirea faptelor sunt art. 12, alin. (12) lit. b) pct. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, art. 3, alin. (5) lit. c), d) din Normele privind dobândirea calității sau renunțarea la calitatea de acționar semnificativ la asigurătorii/reasiguratorii, persoane juridice române, puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 4 din 26 februarie 2009, art. 10 din Normele privind dobândirea calității sau renunțarea la calitatea de acționar semnificativ la asigurătorii/reasiguratorii, persoane juridice române, puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 4 din 26 februarie 2009, art. 4 lit. f), g) și i) din Normele privind autorizarea asigurătorilor, puse în aplicare prin Ordinul CSA nr. 16 din 31 iulie 2009. Recurentul reclamant a considerat că sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale a defunctului C., ai cărui moștenitori sunt ținuți să răspundă și pentru cea mai ușoară culpă, iar Fondul este îndrituit să recupereze prejudiciul suferit. Recuperarea prejudiciului constituie un imperativ al rolului pe care îl are FGA, acela de protecție a creditorilor de asigurare. Or, în fapt, în prezent, plata despăgubirilor este suportată din contribuțiile încasate de FGA, plătite în principal de deținătorii RCA, care sunt nevoiți să achite în prezent prime de asigurare substanțial majorate față de anul de referință 2015 când s-a deschis procedura falimentului societății E.. Pe de altă parte, este afectat și dreptul creditorilor de asigurări, îndreptățiți la despăgubiri, a căror plată poate fi întârziată ca urmare a lipsei fondurilor bănești ale FGA. Coexistența dintre instrumentarul insolvenței și acțiunile de drept comun este nu doar posibilă, ci prevăzută de legiuitor. Legea nr. 213/2015 acceptă explicit desfășurarea în paralel a demersurilor, cu condiția ca aceeași creanță să nu fie satisfăcută de două ori. În practică, acest principiu se traduce printr-un mecanism simplu: orice sumă recuperată de FGA din prezentul litigiu se impută asupra creanței sale, iar eventualele încasări ulterioare din procedură se stornează sau se compensează. Din această perspectivă, temerea privind "dublarea" reparației este una teoretică și controlabilă. Împrejurarea că procesul penal a încetat prin decesul numitului C. iar acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată are o semnificație juridică precisă: pretențiile trebuie judecate în civil. Aceasta nu este o opțiune facultativă a părții civile, ci o reglementare impusă de arhitectura C. proc. pen.. Or, dacă instanța de fond refuză accesul la fond pe motiv că ar exista o cale specială în insolvență, partea civilă rămâne fără remediu efectiv - ceea ce contravine atât regulilor și normelor de drept interne, cât și standardului impus de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil. În lipsa unei hotărâri penale care să soluționeze latura civilă privindu-1 pe defunctul C., instanța civilă este chemată să analizeze, cu instrumentarul său, existența faptei ilicite, culpa, raportul de cauzalitate și întinderea prejudiciului. Numai după această analiză, chestiunea eventualelor suprapuneri cu procedura poate fi tratată prin imputație. A bloca această examinare, în condițiile în care Legea nr. 213/2015 reglementează fără echivoc activitatea FGA, este o eroare de principiu, care conduce la obstrucționarea accesului la justiție. Jurisprudența recentă nu tratează art. 268 din Legea nr. 85/2014 ca pe o reglementare izolată, exclusivă, ci ca pe un instrument de politică a insolvenței, care coabitează cu dreptul comun ori de câte ori victima urmărește repararea unui prejudiciu propriu. În mod constant, instanțele superioare au sancționat motivările formale și au cerut o verificare reală a apărărilor determinante, atunci când soluția pronunțată pe cale de excepție împiedică accesul la fond.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, solicitând, în principal, admiterea excepției nulității recursului și constatarea nulității acestuia; în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii integrale a deciziei atacate ca fiind temeinică și legală. Intimatul-pârât a solicitat obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată pricinuite cu etapa de recurs a litigiului. În motivarea întâmpinării, intimatul-pârât a arătat că natura faptelor imputate, a prejudiciului solicitat și a raportului de cauzalitate evocat conduc în mod evident la instituția atragerii răspunderii persoanelor care au contribuit la cauzarea stării de insolvență a debitorului, reglementată de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență. Concluzia este în continuare întărită de o analiză globală a dispozițiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților. Intimatul pârât a considerat că prima instanță a soluționat corect conflictul dintre normele de drept comun și cele speciale, regăsite în cuprinsul Legilor nr. 85/2014 și nr. 213/2015, soluție care a fost în mod legal și temeinic menținută de Curtea de Apel București, confirmându-se caracterul întemeiat și legal al excepției inadmisibilității. În analiza susținerilor invocate de recurent, trebuie pornit de la obiectul și structura acțiunii introductive de instanță, prin care recurentul-reclamant a solicitat obligarea antecesorului intimatului la plata tuturor sumele plătite de FGA creditorilor asigurărilor ca urmare a deschiderii procedurii de faliment față de societatea E., invocându-se ca pretinse fapte ilicite deciziile de afaceri pe care dl. C. le-ar fi luat în virtutea calității de organ de conducere a societății debitoare și care ar fi cauzat starea de insolvență a societății de asigurare. Faptele ilicite presupus a fi fost săvârșite de C. au fost preluate din Rechizitoriul emis de DNA, ce a făcut obiectul dosarului x/2017 În același mod a fost susținută legătura de cauzalitate între acestea și insolvența societății E., reclamantul susținând de o manieră explicită că, prin faptele comise (...) au lipsit societatea de lichiditățile necesare desfășurării de asigurare (...) ceea ce a determinat intrarea societății de asigurare în faliment și odată cu acesta, plata creanțelor de asigurare de către FGA. Instanța de apel a constatat că, după cum însuși recurentul reclamant a dezvoltat pe larg atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin cererea de apel, izvorul pretențiilor sale îl constituie pretinsele fapte săvârșite de dl. C., în calitate de reprezentant în fapt și în drept al societății E., în insolvență, fapte care însă se circumscriu ipotezelor reglementate expres și limitativ de art. 268 din Legea nr. 85/2014. Reclamantul a precizat, în mod expres, că prejudiciul pretins este rezultatul direct al intrării societății E. în faliment, iar aceasta a fost consecința faptelor ilicite comise de către defunctul C.. Or, stabilirea răspunderii pentru falimentul societății E. se poate realiza doar pe calea acțiunii speciale reglementate de art. 268 și următoarele din Legea nr. 85/2014, demers judiciar care a fost oricum exercitat, făcând obiectul dosarului nr. x/2017 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VII-a civilă. Orice fapte pretins ilicite, despre care se susține că ar fi avut drept rezultat insolvența sau falimentul societății debitoare, se impun a fi analizate din prisma art. 169 ori 268 din Legea nr. 85/2014 de către judecătorul sindic, dat fiind caracterul special, derogatoriu de la dreptul comun al procedurii insolvenței. Astfel, atât timp cât există norme legale speciale care reglementează un raport juridic de drept material sau procesual, respectiv în materia insolvenței, acestea au prevalență față de dispozițiile de drept comun consacrate de legea civilă sau procesual civilă. Or, legea insolvenței prevede, în cuprinsul art. 268, o procedură specială de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere, pentru ajungerea societății în stare de insolvență, astfel că recurenta-reclamantă nu are un drept de opțiune între normele speciale și cele generale. Câtă vreme judecătorul sindic a fost deja investit cu o astfel de acțiune, în mod legal a fost admisă excepția inadmisibilității, cercetarea faptelor reproșate fiind de competența exclusivă a acestuia. În acest sens, intimatul a arătat că o acțiune identică a fost promovată și de către E. S.A., făcând obiectul dosarului cu nr. x/2019, înregistrat pe rolul Tribunalului București. În mod similar soluției pronunțate de instanța de fond în prezentul dosar, Tribunalul București a admis excepția inadmisibilității acțiunii față de prevalența dispozițiilor art. 268 din Codul insolvenței prin sentința civilă nr. 521/2022. Prin decizia civilă nr. 1925/2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă la data de 07.12.2023, instanța de apel a constatat temeinicia hotărârii de fond iar prin decizia nr. 1925 pronunțată în ședința publică din 29.10.2024, s-a respins recursul declarat. Mai critică recurentul hotărârea instanței de apel pentru faptul că nu ar fi examinat în concret natura prejudiciului FGA iar respingerea probelor ca neutile, ar fi amputat instrumentele care ar fi clarificat întinderea prejudiciului și ar fi prevenit orice dublă îndestulare. Or, instanța de apel analizează pe larg natura prejudiciului astfel cum acesta a fost dezvoltat de către recurenta - reclamantă, ca reprezentând rezultatul direct al intrării societății E. în faliment. Totodată, în mod judicios s-a constat că, ultima componentă a prejudiciului solicitat - contravaloarea contribuțiilor și accesoriilor scadente și neachitate de către E. către FGA, nu are legătură cu pretinsele fapte ilicite invocate în sarcina defunctului C. și nici cu plățile pe care FGA le-a făcut creditorilor de asigurări, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului E.. Fiind vorba, așadar, de o creanță care s-a născut înainte ca societatea E. să intre în faliment, aceasta poate fi recuperată doar prin înscrierea la masa credală a debitoarei (demers valorificat deja), iar nu pe calea unei acțiuni de drept comun, fiind incident același principiu de drept, specialia generalibus derogant. Domeniul de reglementare al Legii nr. 213/2015 nu interferează, sub aspectul analizat, cu normele cuprinse în art. 268 din Legea nr. 85/2014, acestea din urmă având prevalență față de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, prin raportare la caracterul lor special și mai ales în raport de limitele învestirii instanței prin acțiunea introductivă. Într-adevăr, Legea nr. 213/2015 reglementează activitatea FGA, fără însă a conține dispoziții care să configureze o formă specifică de răspundere civilă delictuală. Art. 17 din Legea nr. 213/2015 permite creditorului de asigurări să urmeze în paralel procedura falimentului, pe lângă cea administrativă, însă nu este aplicabil FGA - care prin definiție nu are calitatea de creditor de asigurări. În consecință, având în vedere natura specială a procedurii prevăzute de legislația în materia insolvenței, care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, consensual și egalitar în care creditorii unui debitor comun să își poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvență, nici creditorii de asigurări, nici FGA, nu au la dispoziție o acțiune de drept comun pentru recuperarea prejudiciului cauzat de societatea de asigurări în faliment, cum ar fi o acțiune în atragerea răspunderii delictuale de drept comun, fiind ținuți să urmeze strict procedura reglementată de Legea nr. 213/2015, respectiv Legea nr. 85/2014. Cât privește respingerea cererii în probațiune, în cererea de apel, FGA a solicitat emiterea unei adrese către lichidatorul judiciar al E. S.A. pentru a comunica totalul activelor rămase de valorificat în cadrul procedurii insolvenței asigurătorului, respectiv perioada de timp estimată pentru închiderea procedurii. Or, dincolo de faptul că, în calitate de participant la procedură, recurentul - reclamant dispunea de toate mijloacele legale pentru obținerea respectivelor informații, lichidatorul judiciar având obligația în temeiul legii insolvenței să i le ofere, cererea în probațiune a fost neutilă față de obiectul acțiunii și limitele soluționării apelului, respectiv analiza soluției de respingere a acțiunii ca inadmisibilă. În ceea ce privesc susținerile privind faptele ilicite pretins a fi reținute prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 137/05.05.2021, intimatul pârât a arătat că, prin această hotărâre, s-a dispus achitarea tuturor inculpaților din dosarul cu nr. x/2017, din care făcea parte și dl. C. înainte de intervenirea decesului său. Astfel, s-a dovedit că acuzațiile aduse acestuia și celorlalți co-inculpați nu reprezintă fapte prevăzute de legea penală. Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-reclamant solicitând, în principal, admiterea excepției nulității recursului, cu consecința constatării nulității acestuia; în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., intimata pârâtă a solicitat obligarea recurentului-reclamant la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului. Intimata pârâtă a considerat că sunt nefondate criticile încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Probele care au fost respinse ca neutile de instanța de apel vizează solicitarea recurentului de emitere a unei adrese către lichidatorul judiciar al societății E. - în faliment, pentru a comunica valoarea estimativă a activelor debitoarei care încă nu au fost valorificate și estimarea datei de închidere a procedurii falimentului, iar pârâții au considerat că această probă nu este utilă, deoarece recurentul are toate pârghiile necesare să afle aceste informații pe cale separată, fiind participant (creditor) la procedura falimentului E.; reprezintă o cerere întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2014, formulată într-o cauză în care tocmai recurentul susține neaplicarea acestor dispoziții; aceste informații nu erau utile soluționării apelului, deoarece instanța de apel trebuia să verifice doar corectitudinea soluției de admitere a excepției inadmisibilității (prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului). Motivarea primei instanțe de respingere a acestei probe ca nefiind utilă este clară, precisă, surprinde ceea ce este esențial, deci respectă pe deplin exigențele legale prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Intimata pârâtă a arătat că este nefondat și motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Normele speciale aplicabile în situația de față, pentru exercitarea unei acțiuni în răspundere delictuală împotriva organelor de conducere și/sau supraveghere ale societății debitoare, sunt cele prevăzute de art. 268 și următoarele din Legea nr. 85/2014, iar nu dispozițiile Legii nr. 213/2015 care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților. Într-adevăr, dispozițiile Legii nr. 213/2015 permit creditorului de asigurări să aleagă una dintre cele două căi de recuperare a prejudiciului, fără ca legiuitorul să limiteze dreptul acestuia la o singură cale de recuperare a prejudiciului și fără a conferi prioritate absolută dispozițiilor Legii nr. 85/2014, însă FGA nu are calitatea de creditor de asigurări, astfel încât să beneficieze de cele două căi de recuperare a prejudiciului. Recurentul susține, în mod nefondat, faptul că Legea nr. 213/2015 acceptă explicit desfășurarea în paralel a acțiunii de drept comun și a acțiunii speciale reglementate de art. 268 și următoarele din Legea nr. 85/2014, cu condiția ca aceeași creanță să nu fie satisfăcută de două ori, însă recurentul nu este în măsură să indice expres care sunt dispozițiile din Legea nr. 213/2015 care ar reglementa această posibilitate. Din contră, dispozițiile Legii nr. 213/2015 subliniază inadmisibilitatea demersului judiciar al recurentului. Dispozițiile Legii nr. 213/2015 reglementează în beneficiul creditorilor de asigurări (nu în beneficiul Fondului de Garantare a Asiguraților) două posibilități pentru recuperarea prejudiciului. Dacă creditorul de asigurări alege prima alternativă și cererea de plată este admisă de FGA, acesta va plăti, în numele asigurătorului aflat în insolvență, creanțele de asigurări din disponibilitățile sale. Însă, în urma efectuării acestor plăți, conform art. 18 din Legea nr. 213/2015, FGA se subrogă în drepturile creditorilor de asigurări și se înscrie la masa credală a debitorului asigurător, până la concurența sumelor pe care le-a plătit în numele acestuia. Prin efectul subrogației, conform art. 1593 alin. (1) din C. civ., FGA poate recupera sumele pe care le-a plătit creditorilor de asigurări în numele asigurătorului aflat in insolvență doar prin înscrierea la masa credală a acestuia (doar în procedura concursuală a insolvenței/falimentului), demers pe care recurentul 1-a exercitat deja. Soluția este cât se poate de firească, deoarece creanțele de asigurări grevează patrimoniul asigurătorului aflat în insolvență, acesta fiind unicul patrimoniu din care pot fi îndestulate aceste creanțe, indiferent dacă îndestularea se face prin înscrierea creditorilor de asigurări la masa credală sau prin înscrierea FGA la masa credală, ca efect al subrogației în drepturile creditorilor de asigurări. Acesta este și motivul pentru care dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 conferă FGA o prerogativă pe care ceilalți creditori nu o au, respectiv posibilitatea si înregistreze la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperări lor, orice sume, dobânzi și/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale creditorilor de asigurări. Totodată, Curtea de Apel a constatat, în mod corect, faptul că izvorul pretențiilor, conform cererii de chemare în judecată formulată de FGA, sunt pretinsele fapte săvârșite de C., în calitate de reprezentant în fapt și în drept al societăți E., aflată în insolvență la data formulării cererii de chemare în judecată, fapte care se circumscriu ipotezelor reglementate expres și limitativ de art. 268 din Legea nr. 85/2014. În această situație, singura posibilitate legală pentru recuperarea prejudiciului este acțiunea în răspundere civilă delictuală specială reglementată de art. 268 și următoarele din Legea nr. 85/2014. Recurentul a arătat cât se poate de clar că urmărește să recupereze sumele achitate din resursele sale creditorilor de asigurări, recuperarea acestor sume putând să se facă, ca efect al subrogației în drepturilor creditorilor de asigurări, doar în procedura concursuală a insolvenței/falimentului. De altfel, în cererea de chemare în judecată, recurentul a făcut trimitere, în mod constant, la legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite descrise și insolvența societății E.. Recurentul a arătat în mod expres, că prejudiciul este rezultatul direct al intrării societății E. în faliment, fără ca în acest moment să se știe care sunt persoanele vinovate de intrarea societății în faliment. Înainte de a fi angajată răspunderea lui C., trebuie să se verifice dacă într-adevăr acesta este vinovat sau nu pentru intrarea societății E. în faliment. Stabilirea răspunderii defunctului C. pentru falimentul E. se poate face doar în cadrul acțiunii speciale reglementate de art. 268 și următoarele din Legea nr. 85/2014, demers judiciar care a fost deja exercitat și care face obiectul Dosarului nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a VlI-a Civilă. Așa cum a constatat și Curtea de Apel, inadmisibilitatea demersului recurentului rezultă și din faptul că, în componența prejudiciului solicitat, intră și contravaloarea contribuțiilor și accesoriilor scadente și neachitate de E. către FGA (în cuantum de 1.732.026 RON) care nu are absolut nicio legătură cu pretinsele fapte ilicite invocate în sarcina defunctului C. și nici cu plățile pe care FGA le-a făcut creditorilor de asigurări ca urmare a deschiderii procedurii falimentului E., fiind o creanță care s-a născut înainte ca E. să intre în faliment și care, cu orice altă creanță, poate fi recuperată doar prin înscrierea la masa credală a debitoarei, demers pe care recurentul 1-a valorificat deja. Admisibilitatea demersului judiciar al recurentului nu poate fi susținută nici de argumentul conform căruia acțiunea ce a dus la constituirea prezentului dosar a fost formulată ca urmare a faptului că, în dosarul penal nr. x/2018, s-a dispus încetarea procesului penal în raport cu C. care a decedat, iar acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată. Prevederile art. 27 din C. proc. pen., care reglementează cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă, nu sunt de natură să înlăture de la aplicare principiul de drept specialia generalibus derogant, respectiv dispozițiile speciale ale Legii nr. 85/2014, aplicabile în prezenta cauză, aspect care a fost reținut și de Curtea de Apel. În dosarul penal nr. x/2018 și societatea E. s-a constituit parte civilă încercând recuperarea prejudiciului prin exercitarea unei acțiuni în răspundere de drept comun împotriva moștenitorilor lui C. (subsemnata și A.), cu eludarea dispozițiilor speciale ale art. 268 și următoarele din Legea nr. 85/2014, acțiune ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, intimata expunând soluțiile pronunțate în acest dosar. Toate celelalte susțineri ale recurentului din cuprinsul recursului nu trebuie luate în considerare de instanța de recurs, deoarece fie vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fie vizează fondul cauzei. La termenul de judecată din 3.02.2026, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de intimații pârâți. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Obiectul demersului judiciar inițiat de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților, întemeiat pe răspunderea civilă delictuală reglementată de dispozițiile art. 1349 alin. (1) și art. 1357 din C. civ., este reprezentat de cererea de obligare în solidar a pârâților A. și B., ambii în calitate de moștenitori ai defunctului C., la plata sumei de 417.642.206,29 RON. În petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul a precizat că prejudiciul i-a fost cauzat de către defunctul C., trimis în judecată în dosarul nr. x/2017 (din care s-a disjuns dosarul nr. x/2018) pentru săvârșirea unei infracțiuni de abuz în serviciu, a două infracțiuni de complicitate la infracțiunea de abuz în serviciu, a unei infracțiuni de spălare a banilor. Cererea reclamantului a fost îndreptată împotriva moștenitorilor defunctului C., reclamantul precizând expres că acțiunea este formulată împotriva lui A. în considerarea calității acestuia de moștenitor al lui C., și nu în nume propriu. De asemenea, reclamantul a arătat că acțiunea este formulată ca urmare a lăsării nesoluționate a acțiunii civile exercitate de reclamant în cadrul dosarului penal nr. x/2018, a expus faptele prezentate în rechizitoriu, precum și consecințele faptelor comise de inculpat: intrarea în faliment a E. S.A., vătămarea drepturilor și intereselor legitime ale societății, paguba în patrimoniul reclamantului. Prin motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul reclamant a criticat respingerea probelor propuse, considerând că, prin calificarea lor ca "neutile", instanța a amputat instrumentele care ar fi clarificat întinderea prejudiciului și ar fi prevenit orice dublă îndestulare iar o asemenea motivare, rămasă în formule generale, intră în sfera motivării aparente. Este de observat că recurentul reclamant a criticat atât soluția de respingere a probei cât și modul în care instanța de apel a motivat această soluție, această din urmă critică încadrându-se în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. întrucât reclamă o deficiență a motivării. Înalta Curte constată că, în faza judecății în apel, la termenul din 06.02.2025, reprezentantul apelantului-reclamant a solicitat emiterea unei adrese către lichidatorul judiciar al societății E. pentru a comunica valoarea estimativă a activelor acestei societăți care încă nu au fost valorificate și estimarea datei la care va opera închiderea procedurii de insolvență a asigurătorului. Instanța de apel a respins proba solicitată, apreciind că aceasta nu este utilă cauzei față de obiectul acțiunii și de modalitatea în care aceasta a fost soluționată de către instanța de fond. Chiar dacă instanța de apel nu a expus o motivare amplă pentru a justifica soluția de respingere a probei solicitate de apelantul reclamant, considerentele referitoare la obiectul acțiunii și la modalitatea în care instanța de fond a soluționat cauza, respectiv prin admiterea unei excepții procesuale de natură a împiedica judecata pe fond, sunt suficiente pentru a explica soluția și înlătură incidența motivului de casare care vizează lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția. Astfel, instanța a făcut referire la obiectul acțiunii care a fost determinat de reclamant prin petitul și motivarea cererii de chemare în judecată precum și la soluția instanței admitere a excepției inadmisibilității, elemente care explică lipsa de utilitate a probei care urma să stabilească valoarea activelor societății care încă nu au fost valorificate și o estimare a datei la care va opera închiderea procedurii de insolvență a acestei societăți, întrucât aceste din urmă aspecte vizează modul de derulare a procedurii speciale și nu admisibilitatea căii alese de reclamant pentru valorificarea pretențiilor sale. Susținerea recurentului reclamant în sensul că proba ar fi fost utilă pentru că ea tindea la clarificarea întinderii prejudiciului nu poate fi reținută atât din perspectiva faptului că proba nu viza acest aspect ci împrejurări legate de derularea procedurii insolvenței cât și din perspectiva faptului că întinderea prejudiciului reprezintă un element precizat de reclamant în petitul și motivarea cererii de chemare în judecată. Astfel, izvorul pretențiilor formulate este reprezentat de fapte săvârșite de autorul pârâților, C., în calitate de reprezentant al societății E., aflate în insolvență. În acest sens, instanța de apel a constatat, în motivarea deciziei, că reclamantul a expus în mod detaliat faptele ilicite presupus a fi fost săvârșite de C., astfel cum au fost preluate din Rechizitoriul emis de DNA, ce face obiectul dosarului nr. x/2017, precum și legătura de cauzalitate între acestea și insolvența societății E.. Constatarea instenței de apel este corectă în condițiile în care, în petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că suma solicitată, de 417.642.206,29 RON, reprezintă prejudiciul cauzat de către defunctul C., trimis în judecată în dosarul nr. x/2017 (din care s-a disjuns dosarul nr. x/2018). De asemenea, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând recuperarea prejudiciului în cuantum de 417.642.206,29 RON și că a formulat acțiunea ca urmare a lăsării nesoluționate a acțiunii civile exercitate în cadrul dosarului penal nr. x/2018 care avea ca obiect acțiunea civilă și penală în ceea ce îl privește pe inculpatul C.. Reclamantul a precizat că, prin faptele comise de acesta, ce au fost considerate, prin rechizitoriul intocmit de DNA, secția de Combatere a infracțiunilor de corupție în dosarul nr. x/2015, că intră în sfera ilicitului penal, i-a fost cauzat un prejudiciu în cuantumul precizat în petitul cererii; urmarea imediată a faptelor indicate constă în intrarea in faliment a E. S.A. și o pagubă patrimoniului Fondului, componența acesteia din urmă fiind explicată în motivarea cererii: suma de 396.147.800,29 RON reprezintă contravaloarea plăților efectuate de reclamant până la data de 30.04.2019 către creditorii de asigurare; suma de 1.039.025 RON constituie cheltuieli ocazionate de deschiderea dosarelor de daună, în aplicarea dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, suma de 18.723.355 RON reprezintă cheltuieli cu instrumentarea dosarelor de daună și a celor de restituire primă de asigurare, suma de 1.732.026 RON reprezintă contribuții și accesorii scadente și neachitate datorate de către E. S.A. către Fondul de Garantare a Asiguraților. În contextul expus, întinderea prejudiciului reprezintă un element precizat de reclamant, care a arătat că suma solicitată în cadrul prezentului proces este cea cu care s-a constituit parte civilă în procesul penal, componența acesteia fiind explicitată pe larg în motivarea cererii de chemare în judecată, astfel încât nu erau necesare alte clarificări pentru ca instanța să poată soluționa excepția inadmisibilității acțiunii. Prin urmare, soluția de respingere a probei solicitate este corectă, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Problema de drept supusă analizei în prezentul recurs a fost identificată de recurentul reclamant, în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că aceasta vizează raportul dintre "o normă specială de insolvență - orientată spre acoperirea pasivului debitorului în procedura colectivă - și dreptul comun al răspunderii civile, orientat spre reparația individuală a victimei unui fapt ilicit". Pentru a stabili norma de drept aplicabilă, instanța de apel a detaliat situația de fapt în privința componentelor prejudiciului pretins: pentru contravaloarea plăților efectuate de reclamant până la data de 30.04.2019 către creditorii de asigurare, acesta a formulat 28 de cereri de înscriere la masa credală a asigurătorului în faliment, care au fost acceptate de lichidator conform art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014; creanțele privind costurile aferente deschiderii/instrumentării dosarelor de daună, cheltuieli de procedură suportate de reclamant în aplicarea dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 213/2015, au fost ratificate, în parte, de lichidatorul judiciar, cu titlu de creanță curentă, conform art. 102 alin. (6) din Legea nr. 85/2014. În ceea ce privește pretenția concretizată în contribuții și accesorii scadente și neachitate, datorate de E. S.A. către Fondul de Garantare a Asiguraților, instanța de apel a constatat că: aceasta nu are legătură cu pretinsele fapte ilicite invocate în sarcina defunctului C. și nici cu plățile pe care reclamantul le-a făcut creditorilor de asigurări, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului; această pretenție reprezintă o creanță născută înainte de declanșarea procedurii falimentului, astfel încât ea poate fi recuperată doar prin înscrierea la masa credală, demers pe care reclamantul l-a și întreprins. Instanța de apel a considerat că o acțiune formulată pe calea dreptului comun ulterior deschiderii procedurii insolvenței este incompatibilă cu scopul urmărit prin instituirea procedurii reglementate de Legea nr. 85/2014, procedură cu caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, și contravine măsurilor prevăzute în realizarea acestui scop. Într-adevăr, regimul juridic al raporturilor litigioase este guvernat de o normă specială care, în virtutea principiului de drept "specialia generalibus derogant", se aplică cu prioritate și înlătură de la aplicare dreptul comun, recuperarea prejudiciului cauzat reclamantului neputând fi obținut decât pe calea procedurii prevăzută în actul normativ menționat, procedură pe care, de altfel, recurentul reclamant a și urmat-o. Legea nr. 85/2014 privind privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență reglementează, în art. 169, atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență, stabilind că, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de administrare și conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, de către orice persoană fizică sau juridică care exercită controlul asupra deciziilor financiare sau operaționale ale debitorului, indiferent de calitatea formală deținută, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) - h) din textul legal menționat. Acțiunea poate fi introdusă și de orice creditor interesat, astfel cum prevede în prezent alin. (2) al art. 169. Astfel, în principiu, în reglementarea legii, creanțele creditorilor sunt satisfăcute din averea debitorului ajuns în insolvență iar textul legal mai sus expus instituie un caz special în care poate fi angajată răspunderea altor persoane decât debitorul pentru satisfacerea drepturilor creditorilor. Aplicarea dispozițiilor alin. (1) al art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni, astfel cum prevede alin. (8) al aceluiași articol. Legea conține dispoziții speciale în ceea ce privește regimul răspunderii pentru insolvența societăților de asigurare/reasigurare (art. 268 - 270), care au, după caz, caracter derogator sau precizator în raport cu prevederile art. 169 - 173. Astfel, răspunderea organelor de conducere ale societății de asigurare/reasigurare are o reglementare specială în art. 268 din Legea nr. 85/2014 care stabilește că judecătorul-sindic poate dispune ca o parte din pasivul societății de asigurare/reasigurare ajunse în stare de insolvență să fie suportată de către membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății de asigurare/reasigurare debitoare, precum și orice altă persoană care a contribuit la ajungerea în stare de insolvență a asigurătorului/reasigurătorului, prin una dintre faptele prevăzute la lit. a) - j) din textul legal menționat. Sumele obținute potrivit dispozițiilor art. 268 intră în patrimoniul societății de asigurare/reasigurare debitoare și sunt destinate plății datoriilor acesteia, potrivit legii, conform art. 269 din Legea nr. 85/2014. Astfel cum corect a sesizat recurentul reclamant, norma specială edictată în materia insolvenței, care reglementează răspunderea persoanelor vizate de textul legal care prin faptele lor au cauzat starea de insolvență a debitorului, este subordonată scopului procedurii insolvenței, acela de a acoperi pasivul debitorului. Caracteristicile acestei forme speciale de răspundere au fost expuse în decizia nr. 14/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii: "73. Cadrul normativ în domeniul atragerii răspunderii patrimoniale pentru intrarea în insolvență se regăsește în titlul II dedicat Procedurii insolvenței, capitolul I, secțiunea a 8-a, denumită Atragerea răspunderii pentru intrarea în insolvență din Legea nr. 85/2014. 74. Dispozițiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 reglementează anumite cazuri expres determinate, în care membrii organelor de conducere și/sau supraveghere ale persoanei juridice ajunse în stare de insolvență sau orice altă persoană vor fi obligați să suporte o parte sau întregul pasiv al debitorului insolvent, dacă prin activitatea lor au contribuit la producerea stării de insolvență. Se remarcă natura specială a acestui tip de răspundere care se diferențiază de răspunderea civilă delictuală din dreptul comun, deoarece faptele ilicite reglementate în condițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 nu sunt generice, așa cum sunt în cazul răspunderii civile delictuale de drept comun, întemeiate pe dispozițiile art. 1.349 din C. civ. 75. Răspunderea persoanelor vizate de textul legal, în cazul în care prin faptele lor au cauzat starea de insolvență a debitorului, este subordonată scopului procedurii insolvenței, acela de a acoperi pasivul debitorului. Acest pasiv este constituit din obligațiile asumate de debitor față de creditori și neexecutate la momentul când au devenit exigibile, respectiv din totalitatea creanțelor înscrise în tabelul definitiv de creanțe. Membrii organelor de conducere/supraveghere ale persoanei juridice sau orice altă persoană suportă o parte din pasiv sau întregul pasiv nu pentru că ei l-au produs în mod direct în dauna creditorilor, ci pentru că, prin săvârșirea faptelor descrise de lege, au contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență, adică acea stare a patrimoniului caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. 76. Răspunderea reglementată de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este o răspundere față de debitorul persoană juridică, pentru că acestuia i s-a cauzat starea de insolvență, ca expresie a prejudiciului încercat." În continuare, decizia pronunțată în recursul în interesul legii lămurește, în par. 80, natura juridică a acțiunii în răspundere întemeiată pe dispozițiile legii speciale în sensul că "acțiunea în răspundere reglementată de art. 169 și următoarele din Legea nr. 85/2014 este o acțiune colectivă, care profită tuturor creditorilor înscriși la masa credală, aceștia realizându-și creanțele în ordinea prevăzută de lege. Prejudiciul la care se referă art. 169 alin. (1) din lege dobândește, la rândul său, caracter colectiv și unitar, pentru că vizează o parte sau întregul pasiv neacoperit din cauza insuficienței activelor debitorului." Pentru a justifica admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dreptul comun, recurentul reclamant a arătat că, în cadrul acestei acțiuni, victima nu urmărește acoperirea pasivului debitorului, ci repararea propriei pierderi. Aceste susțineri își găsesc răspunsul în par. 112 și 113 din decizia menționată, în care se arată că "prejudiciul prezintă p