Decizia nr. 412/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Invocarea în rejudecare, la momentul formulării concluziilor pe fondul apelului, a unor dispoziții din dreptul Uniunii Europene

Invocarea în rejudecare, la momentul formulării concluziilor pe fondul apelului, a unor dispoziții din dreptul Uniunii Europene. Aplicarea sancțiunii decăderii din dreptul de a invoca apărări noi Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile de atac. Apelul Index alfabetic: Cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene Apel Rejudecare după casare Principiul disponibilității Principiul rolului activ al judecătorului Limitele efectului devolutiv al apelului Decădere din probă Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 267 alin. (2) C. civ., art. 5, art. 1266 Directiva 2003/88/CE, art. 7 alin. (2), art. 17 alin. (1) C. proc. civ., art. 394 alin. (1), art. 400, art. 478 alin. (2), art. 501 alin. (1) Prevederile art. 5 C. civ.

impun aplicarea prioritară a normelor dreptului Uniunii Europene în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea sau statutul părților. Această normă de drept nu trebuie, însă, interpretată în sensul că permite aplicarea normelor respective oricând, fără respectarea dispozițiilor de procedură, care impun condițiile și termenele în care participanții la procesul civil pot formula cereri și apărări. Așadar, prioritatea aplicării dreptului comunitar vizează raportul dintre acesta și dreptul național și intervine atunci când există conflict între normele aparținând celor două sisteme de drept, însă indicarea drept temei a unei norme din dreptul comunitar sau modificarea temeiului juridic nu se poate face decât cu respectarea cerințelor procedurale.

Prin urmare, invocarea noțiunii de lucrător în accepțiunea dată de normele dreptului comunitar și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, la un moment procesual la care nu mai era permisă precizarea sau modificarea temeiului juridic al acțiunii, relevă nesocotirea normelor de drept procedural, sancționată, în mod legal, de către curtea de apel, cu decăderea. I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 412 din 26 februarie 2025 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, Secția I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională „B.” S.A. Constanța, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la compensarea în bani a zilelor de concediu neefectuate, pentru perioada 2016-2019 și la plata dobânzii legale aferente, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 1844/18.07.2019, Tribunalul Constanța, Secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secției a II-a civile a aceluiași tribunal. Prin sentința civilă nr. 136/07.02.2022, Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 65.476,44 lei și a sumei de 1.694,55 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe civile, Compania Națională „B.” S.A. Constanța a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 313/28.09.2022, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a respins apelul ca nefondat, a obligat apelanta la plata către intimat a sumei de 6.790,43 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat) aferente apelului și a respins, ca inadmisibilă, cererea intimatului de acordare a cheltuielilor de judecată de la fond.

Compania Națională „B.” S.A. Constanța a declarat recurs împotriva acestei decizii. Prin decizia nr. 1040/03.05.2023, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 15.11.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel, reținând incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a aplicat greșit dispozițiile Codului muncii în completarea celor ale O.U.G nr. 109/2011.

În etapa rejudecării apelului, prin încheierea din 14.02.2024, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a decăzut apelanta din dreptul de a invoca apărări noi și, pentru a da posibilitatea intimatului-reclamant să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 21.02.2024, dată la care, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea, din nou, la 06.03.2024, Prin decizia civilă nr. 56/LP/06.03.2024, Curtea de Apel Constanța, Secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a admis apelul și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea și a obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 1.207,26 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente apelului și a sumei de 1.307,26 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs în primul ciclu procesual.

Reclamantul A. a declarat recurs împotriva acestei decizii civile și a încheierii din 14.02.2024, solicitând casarea lor și rejudecarea de către instanța de recurs, cu consecința respingerii apelului declarat de pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe. În motivare, subsecvent prezentării situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că, prin încheierea din 14.02.2024, instanța de apel a încălcat principiile disponibilității și rolului activ al judecătorului în procesul civil, astfel cum sunt reglementate de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (1), (2) teza a doua și (6) C. proc. civ.

A arătat că, față de îndrumările din decizia de casare a instanței supreme din primul ciclu procesual, care a stabilit că dispozițiile Codului muncii nu sunt aplicabile prezentei cauze, a invocat, la primul termen din apel, 14.02.2024, incidența normelor dreptului comunitar referitoare la aplicarea noțiunii de lucrător , astfel cum a fost recunoscută în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar instanța de apel l-a decăzut din dreptul de invoca apărări noi în rejudecarea apelului, împrejurare care a condus la desființarea apărării sale, întemeiată exclusiv pe normele dreptului muncii. Recurentul a apreciat că, în contextul infirmării de către instanța supremă a temeiului juridic indicat în acțiune, avea posibilitatea ca, în rejudecarea apelului, să indice alt temei, în limitele obiectului acțiunii sale, în virtutea principiului disponibilității reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc .civ.

A subliniat că apărările prezentate curții de apel în al doilea ciclu procesual trebuiau primite de instanță, având în vedere că erau fundamentate pe prevederi legale din dreptul Uniunii Europene, care se aplică cu prioritate față de dreptul național, conform art. 4 C. proc. civ. Totodată, autorul recursului a apreciat că revenea instanței de apel, în virtutea rolului său activ, obligația de a aprecia dacă era necesară reformularea situației de fapt sau a pretenției deduse judecății și, în consecință, putea solicita părților explicații și pune în discuția lor orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu au fost cuprinse în cererile lor. A afirmat că omisiunea de a proceda în acest mod a condus la încălcarea prevederilor art. 394 alin. (1) C. proc.

civ., potrivit cărora instanța închide dezbaterile în momentul în care au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei. A mai invocat neaplicarea art. 400 C. proc. civ., arătând că, față de împrejurarea că a invocat în cadrul dezbaterilor jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanța de apel avea posibilitatea de a repune cauza pe rol, în vederea lămuririi temeiului de drept al cererii sale. Motivul subsecvent de recurs, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deduce spre soluționare aplicarea greșită a normelor de drept material, titularul căii de atac susținând că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 5 C. civ., potrivit cărora prevederile dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.

A susținut că principiul priorității dreptului comunitar asupra dreptului național impune obligația instanțelor naționale de a respecta jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât hotărârile preliminare ale acesteia produc efecte atât în cauzele în care au fost pronunțate, cât și în alte cauze, cu privire la dispozițiile interpretate. Recurentul a relevat, prin prisma jurisprudenței instanței europene, definiția noțiunii de lucrător și caracteristicile esențiale ale unui raport de muncă și a susținut că sunt aplicabile situației sale, astfel că, în temeiul art. 5 C. civ., statuările respective se opuneau instanțelor care i-au judecat cererea.

Totodată, a invocat dispozițiile art. 7 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE privind perioada minimă de concediu anual și a subliniat că, în contextul excluderii de către instanța supremă a incidenței dispozițiilor Codului muncii, această normă are aplicabilitate directă în dreptul intern în raportul juridic dedus judecății, având în vedere că a avut calitate de salariat, dar și de administrator al intimatei, chiar dacă contractul de mandat nu prevedea dreptul său la concediu de odihnă. Titularul recursului a invocat dispozițiile art. 1.266 alin. (1) C. civ. privind interpretarea contractului după voința părților, arătând că prin contractul de mandat încheiat cu intimata a fost prevăzut dreptul său la concediu de odihnă, iar faptul că nu s-a agreat compensarea în bani a acestuia în ipoteza în care nu este efectuat, nu îl poate lipsi de acest drept, având în vedere normele dreptului Uniunii Europene privind noțiunea de lucrător.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului. La termenul de astăzi, recurentul a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile vizând dispozițiile art. 7 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE, sub aspectul aplicării dreptului la concediu și a noțiunii de lucrător altor raporturi juridice decât cele de muncă. Analizând, cu prioritate, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (fost 234 din Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) al aceluiași articol prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii. În cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, instanța este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare poate fi declanșată numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării dreptului Uniunii sau a validității actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, instanța națională fiind cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

În ceea ce privește întrebarea care se poate adresa de către instanța națională, aceasta vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății. Pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o cerere preliminară este necesar ca instanța națională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziții din dreptul comunitar, așadar să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, întrucât recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanța națională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.

Înalta Curte constată că, în cuprinsul cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, recurentul a solicitat ca, prin hotărâre preliminară, să se stabilească dacă dispozițiile art. 7 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE sunt aplicabile și în alte raporturi decât cele de muncă, respectiv cele născute din contractul de mandat prin care mandatarul este desemnat, prin concurs, director general al unei societăți și răspunde în fața consiliului de administrație, dacă se aplică direct în dreptul intern în cazul unui contract de mandat prin care se prevede dreptul la acordarea concediului de odihnă și dacă neefectuarea de către directorul general, numit prin contractul de mandat, a concediului de odihnă anual, atrage, la încetarea mandatului, dreptul acestuia de a solicita contravaloarea concediului de odihnă neefectuat; totodată, a solicitat a se stabili dacă un astfel de director general poate fi considerat lucrător, din perspectiva protecției oferite de Directiva 2003/88/CE și dacă, în lipsa unei derogări exprese în dreptul intern, potrivit art. 17 alin. (1) din aceeași directivă, mandatarii pot fi asimilați lucrătorilor.

Aplicând speței de față considerațiile teoretice mai sus evocate, Înalta Curte constată că cererea de sesizare formulată de recurent nu vizează o problemă de interpretare în legătură cu aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, ci pune în discuție aspecte care revin spre competență instanței de recurs, anume de a stabili incidența în cauză a prevederilor invocate, în contextul factual concret al litigiului și față de modalitatea de soluționare a cererii reclamantului în etapele procesuale anterioare prin prisma regulilor de procedură. Așadar, aspectele invocate de recurent nu constituie o chestiune litigioasă care să reclame interpretarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a prevederilor Directivei 2003/88/CE, motiv pentru care cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene urmează a fi respinsă.

Examinând, în continuare , actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată că, în dezvoltarea celui dintâi motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat încheierea din 14.02.2024, prin care instanța de apel a dispus decăderea sa din dreptul de a formula apărări noi la momentul dezbaterilor, în rejudecarea apelului după casare. Aceste critici nu sunt fondate, statuările curții de apel fiind conforme dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora ,, părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului sau în întâmpinare ”. Totodată, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc.

civ., ,, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul ”. Decizia atacată a fost pronunțată de curtea de apel, în rejudecarea apelului declarat de pârâta Compania Națională „B.” S.A. împotriva sentinței civile nr. 136/07.02.2022, prin care Tribunalul Constanța, Secția a II-a civilă a admis acțiunea reclamantului, așadar curtea de apel avea obligația de a respecta statuările deciziei nr. 1040/03.05.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă, care a stabilit că dispozițiile Codului muncii nu sunt aplicabile cauzei de față. Contrar susținerilor recurentului, împrejurarea că instanța supremă a înlăturat posibilitatea examinării cererii sale prin prisma temeiului juridic indicat, ceea ce imprimă acțiunii caracter neîntemeiat, nu deschide acestuia posibilitatea ca, în rejudecarea apelului, să schimbe temeiul cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, nici argumentele sale privind încălcarea principiului disponibilității și rolului activ al judecătorului nu pot fi primite, întrucât aceste norme de drept nu pot fi aplicate cu nesocotirea limitelor efectului devolutiv al apelului și a dezlegărilor deciziei de casare. De altfel, recurentul interpretează greșit rolul judecătorului circumscris celor două principii invocate, apreciind că, în speță, instanța de apel, rejudecând calea ordinară de atac, în condițiile impuse de decizia de casare, avea îndatorirea de a aprecia necesitatea lămuririi situației de fapt și, în raport cu pretențiile deduse judecății, de a solicita părților explicații suplimentare, chiar necuprinse în cererile formulate; o asemenea viziune asupra conținutului principiilor disponibilității și rolului activ al instanței ar conduce, în realitate, la încălcarea acestora, deoarece s-ar permite extinderea limitelor legal determinate.

Totodată, Înalta Curte va înlătura susținerile recurentului privind încălcarea de către instanța de apel a art. 394 alin. (1), privind închiderea dezbaterilor de către instanță când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei și a art. 400 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea repunerii pe rol a cauzei în situația în care, cu ocazia deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe sau lămuriri noi.

Niciuna dintre ipotezele reglementate de textele legale evocate nu se regăsește în speță, întrucât invocarea de către recurent în rejudecarea apelului a unor dispoziții din dreptul Uniunii Europene și decăderea recurentului din dreptul de a le invoca nu poate conduce la concluzia că instanța de apel a închis dezbaterile înainte ca judecătorul să aprecieze că au fost lămurite aspectele de fapt și de drept ale cauzei, nici nu reprezintă chestiuni care să fi pus probleme în cursul deliberării și să fi impus repunerea pe rol a cauzei, ci, prin aceste argumente, titularul căii de atac, nemulțumit de măsura decăderii sale din dreptul de a invoca apărări noi la acel moment procesual, urmărește să obțină de la instanța de recurs confirmarea opiniei sale asupra chestiunii în dispută.

Circumscris motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, recurentul deduce spre soluționare instanței de recurs aplicarea greșită a dispozițiilor art. 5 și art. 1.266 C. civ. și ale art. 7 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE. Acest motiv de recurs nu este fondat. Înalta Curte reține că prevederile art. 5 C. civ. impun aplicarea prioritară a normelor dreptului Uniunii Europene în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea sau statutul părților, însă această normă de drept nu trebuie interpretată în sensul că permite aplicarea normelor respective oricând, fără respectarea dispozițiilor de procedură, care impun condițiile și termenele în care participanții la procesul civil pot formula cereri și apărări.

Așadar, prioritatea aplicării dreptului comunitar vizează raportul dintre acesta și dreptul național și intervine atunci când există conflict între normele aparținând celor două sisteme de drept, însă indicarea drept temei a unei norme din dreptul comunitar sau modificarea temeiului juridic nu se poate face decât cu respectarea cerințelor procedurale. Or, în cauză, invocarea noțiunii de lucrător în accepțiunea dată de normele dreptului comunitar și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene la un moment procesual la care nu mai era permisă precizarea sau modificarea temeiului juridic al acțiunii, relevă nesocotirea normelor de drept procedural, sancționată, în mod legal, de către curtea de apel, cu decăderea.

Totodată, sub aspectul incidenței dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Directiva 2003/88/CE, a căror nerespectare este imputată instanței de apel, Înalta Curte observă că aceste dispoziții legale nu au fost indicate în calea de atac devolutivă, prin urmare nu se poate pune în discuție încălcarea sau aplicarea lor greșită, însă, întrucât susținerile se circumscriu aceluiași argument al recurentului privind aplicarea lor directă și prioritară procesului pendinte, prin prisma caracterului de norme comunitare, urmează a fi înlăturate pentru considerentele mai sus expuse. Nici critica vizând încălcarea art. 1.266 C. civ. nu este fondată, întrucât instanța de apel a avut în vedere clauza 4.1.10 din contractul de mandat privind dreptul mandatarului la concediul de odihnă și indemnizația aferentă, însă, stabilind legea aplicabilă contractului, respectiv Legea nr. 31/1990 și O.U.G.

nr. 109/2011, a statuat că nu există un temei legal sau convențional pentru compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Așadar, prin decizia atacată, contractul de mandat a fost interpretat conform voinței părților, potrivit clauzelor expres prevăzute de acestea, prin prisma dispozițiilor legale incidente, considerentele instanței de apel respectând dispozițiile legale examinate. Pentru toate aceste considerente, ce imprimă caracter nefondat criticilor recurentului la adresa deciziei atacate, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de curtea de apel este legală, neputându-se reproșa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prin urmare, nefiind incidente motivele de casare invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul. A respins și cererea intimatei-pârâte, de acordare a cheltuielilor de judecată, constatând că aceasta nu a depus dovezi care să ateste efectuarea lor, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ.