ÎCCJ, decizie (scj.ro #223255)

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, Secția contencios administrativ și fiscal, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/23.12.2021. I.

Hotărârea primei instanțe Curtea de Apel Iași, Secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 51 din 18 aprilie 2022, a admis acțiunea formulată de reclamant și a dispus anularea Raportului de evaluare nr. x/23.12.2021, obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 4773 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Recursul exercitat Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. I.

Decizia atacată cu revizuire Prin Decizia nr. 1487 din 16 martie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/45/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 51 din 18 aprilie 2022 a Curții de Apel Iași, Secția contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și, în rejudecare, a respins acțiunea formulată de reclamantul A, ca neîntemeiată. I.

Calea de atac exercitată Împotriva Deciziei nr. 1487 din 16 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/45/2022, reclamantul A a formulat cerere de revizuire. În motivare, arată că decizia a cărei revizuire o solicită a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-40/21, prin aceea că instanța de recurs, în rejudecare, nu a analizat proporționalitatea sancțiunii interdicției exercitării de funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, în raport de gravitatea faptei. Arată revizuentul că hotărârile în interpretare pronunțate de CJUE, cum este și cea pronunțată în Cauza C-40/21, produc efecte retroactive, ceea ce înseamnă că se consideră că așa ar fi trebuit interpretată legislația incidentă încă de la momentul la care a intrat în vigoare. Sancțiunea interdicției exercitării de funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este vădit disproporționată, în raport de gravitatea faptei, neproducând vreun folos material și fiind, practic, o încălcare a legii care nu a produs niciun fel de consecințe, dar care, pe de altă parte, are un impact deosebit de grav asupra situației personale, profesionale și economice a revizuentului-reclamant. Arată revizuentul că Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit pri decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 5/2021 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 608 din 18/06/2021) că instanța de judecată nu poate proceda la examinarea proporționalității unei sancțiuni stabilită în cuantum fix prin lege. I.

Apărările formulate în cauză Intimata Agenția Națională de Integritate a formulat concluzii scrise prin care solicită respingerea cererii de revizuire. În principal invocă excepția tardivității cererii de revizuire, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 181 și 185 C. proc. civ., avându-se în vedere data comunicării deciziei a cărei revizuire se solicită. În măsura în care se va aprecia că nu subzistă excepția tardivității, solicită respingerea cererii ca fiind nefondată, întrucât motivele invocate nu se circumscriu celor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004, decizia a cărei revizuire se cere nu contravine și nici nu încalcă normele de drept european, iar decizia pronunțată de C.J.U.E. în cauza C40/21 nu statuează că legislația națională referitoare la regimul juridic al conflictelor de interese ar contravine dreptului Uniunii Europene. Instanța europeană a analizat prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 din perspectiva proporționalității sancțiunii interdicției de 3 ani și a statuat că doar în cazuri excepționale se poate constata caracterul disproporționat al sancțiunii complementare. Mai mult decât atât, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că interdicția cuprinsă în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este adecvată, necesară și în principiu proporțională. Problematica pretinsei încălcări a principiului proporționalității a fost invocată de revizuent doar în fața instanței de fond, Curtea de apel pronunțându-se în sensul respingerii susținerilor acestuia. Revizuentul avea posibilitatea de a formula un recurs incident, în cazul în care ar fi fost nemulțumit de soluția instanței de fond, pentru ca Înalta Curte să analizeze și să se pronunțe cu privire la aceste aspecte. Or, acesta a formulat o cerere de revizuire a Deciziei pronunțate de Înalta Curte prin care a fost admis recursul A.N.I., susținând că nu a fost analizată, în rejudecare, proporționalitatea sanțiunii interdicției exercitării funcției publice pentru o perioadă de 3 ani în raport de gravitatea faptei, deși acest aspect nu a fost ridicat de revizuent în fața instanței de recurs și față de care aceasta nu a fost învestită. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că interdicția cuprinsă în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este adecvată, necesară și în principiu proporțională, doar în cazuri excepționale putându-se constata caracterul disproporționat al sancțiunii complementare. Or, în speța dedusă judecății, nu se conturează nici o împrejurare concretă de natură să constituie un astfel de caz excepțional în care sancțiunea să fie vădit disproporționată față de obiectul urmărit. Analizând argumentele invocate de revizuent prin cererea de recurs ce vizează cele statuate în Hotărârea pronunțată în Cauza C-40/21, arată faptul că acestea nu se referă la nici o împrejurare sau circumstanță personală care să conducă la concluzia nerespectării principiului invocat, nefiind depusă nici o dovadă în acest sens, susținerile acestuia fiind pur teoretice. Din economia raportului de evaluare rămas definitiv rezultă o încălcare conștientă a regimului juridic al conflictului de interese întrucât revizuentul nu numai că nu a anunțat la începutul dezbaterilor interesul personal avut în adoptarea respectivelor Hotărâri ale Consiliului local (așa cum prevedeau în mod expres și imperativ prevederile art. 77 alin. (2) si (3) din Legea nr. 393/2004), ci a participat în mod activ la procedura de deliberare si adoptare. Ca urmare nu sunt conturate împrejurări și nu se poate susține, în mod rezonabil, că încălcarea săvârșită de revizuent și faptele sale sunt lipsite de consecințe, neintenționate sau lipsite de gravitate. Invocarea Deciziei RIL nr. 5/2021 este irelevantă în speță întrucât, spre deosebire de contravenții sau infracțiuni, nu există incompatibilități grave sau mai puțin grave. Prin urmare, neexistând o circumstanțiere a incidentelor de integritate, termenul fix de trei ani este impus în raport cu acest aspect. II. Soluția Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Potrivit art. 21. alin. (1) din Legea nr. 554/2004, text ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri de revizuire, ,,constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.” Înalta Curte reamintește că revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 poate avea ca obiect atât hotărârile definitive care evocă fondul, cât și cele care nu evocă fondul, aspect statuat prin Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 29 ianuarie 2013, prin care s-a arătat că: ,,prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.” În ceea ce privește condițiile speciale ale cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reamintește că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o conse­cință a aderării României la Uniunea Europeană și reprezintă un instrument menit să asi­gure la nivelul jurisdicției naționale preeminența prevederilor tratatelor și reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul național a fost să creeze un remediu procesual efectiv și eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătorești irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfințite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte reține că existența unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului național, Curtea de Justiție a Uniunii Europene pronunțându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunțată în cauza C-23/04 Rosmarie Kapfe­rer, în sensul că ,,dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârșită prin hotărârea în cauză”. Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie răspunsul legislativ al României față de obligațiile impuse statelor mem­bre prin tratate și instrumentul prin intermediul căruia se asigură echi­librul între principiul securității juridice a cărui garanție este autoritatea de lucru judecat și supremația dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003. Pentru înțelegerea condițiilor în care operează acest motiv de revizuire esențiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prea­labile pentru interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea conten­ciosului administrativ nr. 554/2004. Analizând cererea de revizuire în raport și de apărările formulate, Înalta Curte constată că prezintă relevanță în prezenta cauză considerentele 75-81, 83-84 din decizia nr. 45/2016, considerente potrivit cărora: ,,75. Inadmisibilă este și revizuirea prin care se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susțin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretențiilor formulate și a căror protecție se solicită pe cale judiciară. 76. Cauza juridică a oricărei cereri de chemare în judecată este constituită din fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecății și calificarea lui juridică, implicând temeiurile în drept aplicabile. În contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ. 77. Caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare și aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică. 78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluționării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac. 79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecății, care reprezintă un element imutabil al litigiului. 80. Prin urmare, în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrativ ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii. (…) 83. În același fel este lipsită de relevanță neinvocarea în litigiul de bază a dispozițiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) și (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicționale, să dea cererii calificarea juridică exactă și să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanța trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european și hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanțele statelor membre și se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituție. 84. Revine însă instanței de judecată obligația să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecății, orientându-se după reperele menționate mai sus și, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind (…) dacă prin cererea de revizuire se urmărește schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate.” Verificând îndeplinirea condițiilor revizuirii prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004 în raport de reperele obligatorii stabilite prin decizia nr. 45/2016, Înalta Curte urmează să verifice dacă, în prezenta cauză, revizuentul a invocat, în fața instanțelor de fond și recurs dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, ca motiv de fapt, pe care îl susține prin cererea de revizuire prin prisma jurisprudenței CJUE. În concret, în cauză se invocă faptul că decizia încalcă jurisprudența CJUE, în special, hotărârea din cauza C-40/21. Revizuentul nu a contestat prin cererea de revizuire situația de fapt reținută de instanța de recurs și nici incidența dispozițiilor legale invocate, ci faptul că instanța de recurs nu a ținut cont, în soluția adoptată și în motivarea acesteia, de jurisprudența CJUE invocată în cererea de revizuire. Or, așa cum s-a reținut prin decizia nr. 45/2016, mai sus citată, temei al revizuirii pot fi și hotărârile interpretative ale CJUE, care fac corp comun cu norma interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, chiar și cele pronunțate după soluționarea definitivă a litigiului, acestea din urmă în limitele termenului de revizuire: ,,65. În jurisprudența sa, CJUE a reținut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 234 (n.a., actual art. 267 din TFUE), lămurește și precizează, dacă este nevoie, semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea, în special, Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, C-61/79, pct. 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, pct. 43, precum și Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne Heitz, C453/00, pct. 21). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecința că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, pct. 33).66. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată și se aplică în toate situațiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică și raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunțării deciziilor și care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte).” În ceea ce privește condiția elementului de noutate, în lipsa căruia cererea de revizuire ar fi inadmisibilă, Înalta Curte are în vedere următoarele repere obligatorii statuate prin decizia nr. 45/2016: ,,72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat. 73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în fața instanței care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și această instanță a analizat-o, partea nu poate critica soluția pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanța de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanța sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluția instanței care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea. 74. Această soluție, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naționale, respectă principiul echivalenței din dreptul european și principiul securității juridice.” În motivarea prezentei cereri de revizuire, revizuentul a arătat că decizia a cărei revizuire o solicită a fost pronunțată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-40/21, prin aceea că instanța de recurs, în rejudecare, nu a analizat proporționalitatea sancțiunii interdicției exercitării de funcții publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, în raport de gravitatea faptei. În cauza C-40/21, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că: ,,Principiul proporționalității trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care prevede o măsură constând în interdicția de a ocupa orice funcție publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani împotriva unei persoane față de care s-a constatat existența unui conflict de interese în exercitarea unei asemenea funcții, cu condiția ca, având în vedere toate împrejurările relevante, aplicarea acestei legislații să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Această situație nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav.” Înalta Curte reține că, prin cererea de revizuire nu se schimbă fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecății și calificarea lui juridică, nefiind invocate motive noi de nelegalitate ale actelor administrative ce nu au fost invocate în fața instanței care a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită. Pe de altă parte, cauza C-40/21 nu a fost avută în vedere de instanța de fond, respectiv de cea de recurs atunci când au pronunțat hotărârile din primul ciclu procesual. Astfel, în fața instanței de fond, revizuentul a invocat, amplu argumentat, încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene privind principiul proporționalității sancțiunilor, reglementat de dispozițiile din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, prin aceea că interdicția de 3 ani de a mai ocupa funcții publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 se aplică ope legis fără a putea fi individualizată, nici sub aspectul duratei interdicției, aceasta fiind stabilită în cuantum fix, forfetar, nici sub aspectul funcțiilor alese asupra cărora se aplică, aceasta fiind totalitatea funcțiilor alese, electorale. Instanța de fond a respins această critică arătând că, deși interdicția de 3 ani de a mai ocupa funcții publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 se aplică ope legis fără a putea fi individualizată, ,,sancțiunea este prevăzută de lege și corespunde scopului pentru care a fost instituită, respectiv prevenirea și combaterea faptelor de corupție, precum și asigurarea integrității în exercitarea demnităților publice”. Este adevărat că această linie de argumentație nu a format obiectul recursului, întrucât acțiunea reclamantului a fost admisă pe o chestiune procedurală, respectiv nelegalitatea procedurii de comunicare a datelor cu caracter personal, din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara, recursul fiind formulat de Agenția Națională de Integritate, iar apărările intimatului vizând chestiunile invocate de recurent prin recurs. Cu toate acestea, trecând de chestiunea de natură procedurală privind nelegalitatea procedurii de comunicare a datelor cu caracter personal, din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara și soluționând fondul raportului juridic, instanța de recurs, pentru a da eficiență deplină dreptului Uniunii Europene, trebuia să analizeze și chestiunea proporționalității sancțiunii. Astfel, chestiunea proporționalității fusese invocată în fața instanței de fond tocmai din perspectiva principiului priorității dreptului Uniunii Europene, ceea ce făcea ca acest motiv de nelegalitate să fie unul de ordine publică, a cărui analizare se impunea cu necesitate. În acest sens, instanța europeană a subliniat că Dreptul la o cale de atac efectivă presupune printre altele ca titularul acestui drept să poată avea acces la o instanță competentă să asigure respectarea drepturilor care îi sunt garantate de dreptul Uniunii și, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept și de fapt pertinente pentru soluționarea litigiului cu care este sesizată. În speță, acest drept presupune ca instanța să poată controla legalitatea raportului de evaluare care îl privește pe reclamant și, dacă este cazul, să anuleze raportul respectiv, precum și sancțiunile aplicate în temeiul acestuia, inclusiv sub aspectul criteriului proporționalității. Astfel, aplicarea legislației în materie de incompatibilități trebuie să conducă la aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Această situație nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepțional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situației personale, profesionale și economice a acestei persoane se dovedește deosebit de grav. În lipsa unei astfel de analize, nu se poate reține de către Înalta Curte analizarea de către instanța de recurs a cauzei prin raportare la jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene invocată în cererea de revizuire. Or, prioritatea dreptului Uniunii Europene impunea o astfel de analiză în condițiile în care argumentele de fapt deduse judecății de reclamant în primă instanță și dreptul subiectiv protejat de normele de drept al Uniunii Europene, respectiv dreptul ca proporționalitatea interdicției de 3 ani de a mai ocupa funcții publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea 176/2010 să facă obiectul cenzurii instanței învestite cu analiza legalității raportului de evaluare, impuneau o examinare a cauzei și din perspectiva dreptului Uniunii Europene direct aplicabil referitor la principiul proporționalității. Prin urmare, cererea de revizuire întrunește condițiile prevăzute de art. 21 din Legea 554/2004, în interpretarea dată acestui text în lumina deciziilor obligatorii ale Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmând a fi admisă. III. Rejudecarea recursului ca urmare a cererii de revizuire Rejudecând recursul în limitele admiterii cererii de revizuire, Înalta Curte reține următoarele: Nu a format obiectul cererii de revizuire și este, prin urmare, un aspect definitiv tranșat, faptul că în mod greșit a fost admisă acțiunea reclamantului reținându-se nelegalitatea procedurii de comunicare a datelor cu caracter personal, din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara. De asemenea, intrate în puterea lucrului judecat sunt statuările instanței de fond referitoare la netemeinicia apărărilor privind încălcarea dreptului la apărare al persoanei cercetate, necontestate în recurs, dat fiind că reclamantul nu a formulat recurs incident. Nu au făcut obiectul analizei instanței de revizuire nici considerentele instanței de recurs privind existența conflictului de interese din perspectiva aplicării normelor de drept naționale. Ceea ce a format obiectul cererii de revizuire a fost încălcarea principiului priorității dispozițiilor din dreptul Uniunii Europene privind principiul proporționalității sancțiunilor, reglementat de dispozițiile din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, prin aceea că interdicția de 3 ani de a mai ocupa funcții publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 176/2010 se aplică ope legis fără a putea fi individualizată, nici sub aspectul duratei interdicției, aceasta fiind stabilită în cuantum fix, forfetar, nici sub aspectul funcțiilor alese asupra cărora se aplică, aceasta fiind totalitatea funcțiilor alese, electorale. Instanța de fond nu a avut în vedere toate împrejurările relevante ale cauzei inclusiv din perspectiva criteriul proporționalității, o cerință pe care Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în cauza C-40/21, a apreciat că instanța trebuie să o aibă în vedere în analiza legalității raportului de evaluare, de vreme ce o eventuală constatare a legalității acestuia este urmată automat de aplicarea unor sancțiuni de o gravitate deosebită, limitându-se la o argumentare sumară a respingerii acestui motiv de nelegalitate a raportului de evaluare invocat de reclamant, prin raportare la scopul legitim al sancțiunii. Scopul legiuitorului, după cum reiese din chiar titlul Legii nr. 161/2003, a fost acela de prevenire a corupției, urmărindu-se ca persoana care deține o demnitate/funcție publică să adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese. Instanța europeană nu a contestat scopul legitim al acestei sancțiuni, ci a impus doar un control al proporționalității sancțiunii, respectiv aplicarea unei sancțiuni adecvate gravității încălcării pe care o reprimă, ținând seama de obiectivul de a asigura integritatea și transparența în exercitarea funcțiilor și a demnităților publice, precum și de a preveni corupția instituțională. Astfel, acest scop nu poate fi deturnat prin reținerea drept conflict de interese a unor acțiuni care au produs un prejudiciu minim sau inexistent sau care au fost determinate de împrejurări obiective pentru care nu se poate reține o culpă caracterizată sub forma intenției în privința subiectului conflictului. Chestiunea proporționalității nu poate reprezenta, din punct de vedere al dreptului național procedural, nici un petit distinct ca atare al cererii de chemare în judecată și nici o condiție separată a existenței conflictului de interese, pentru a se fi impus criticarea ca atare în etapa procesuală a recursului de către reclamant; chestiunea proporționalității sancțiunii raportat la încălcarea constatată reprezintă un aspect de conformitate a legii naționale cu norma europeană, conformitate care, odată invocată de partea interesată în fața instanței naționale și indiferent de etapa procesuală a acestei invocări, trebuie verificată cu necesitate de instanțele naționale învestite cu cauza respectivă. Din perspectiva jurisprudenței europene mai sus citate, gravitatea consecințelor reținerii conflictului de interese impune o analiză riguroasă a proporționalității acestor consecințe cu fapta concretă săvârșită, cu luarea în considerare a întregului său context, a împrejurărilor justificate sau nu în mod obiectiv care au determinat-o, a prejudiciului produs prin raportare comparativă și la eventualul prejudiciu rezultat în cazul în care reclamantul ar fi rămas în pasivitate, a caracterului formal sau determinant al deciziei adoptate, al posibilităților concrete de evitare a conflictului de către subiectul acuzat de acesta. Prin urmare, în lipsa acestei analize, cercetarea fondului apare ca fiind incompletă, ceea ce atrage consecința admiterii recursului și casării sentinței atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte are în vedere cadrul procesual în care se invocă prioritatea dreptului european în prezenta cauză, respectiv în recursul declarat de Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 51 din data de 18 aprilie 2022 a Curții de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, prin care acțiunea reclamantului a fost admisă, impunându-se prin urmare a avea în vedere principiul neagrăvării situației în propriul recurs. Prin urmare, limitele rejudecării cauzei de către instanța de fond vor fi determinate de analiza incidenței în cauză a deciziei CJUE C-40/21, respectiv de verificarea fondului cauzei inclusiv din perspectiva principiului proporționalității, rămânând însă câștigate cauzei celelalte aspecte dezlegate de instanța de fond în sensul respingerii celorlalte motive de nelegalitate a raportului, cu privire la care reclamantul-intimat nu a formulat recurs incident. Cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, instanța de fond va fi ținută, prin raportare la decizia CJUE C-40/21, să facă o analiză a raportului de evaluare atacat inclusiv din perspectiva principiului proporționalității între eventualele abateri de la regimul conflictului de interese și consecințele pe care reclamantul-intimat al urma să le suporte, ținându-se seama de gradul de vinovăție al acestuia raportat la circumstanțele concrete ale cauzei. În acest sens, instanța de fond va analiza cauza din perspectiva tuturor aspectelor mai sus reliefate ca fiind relevante pentru analiza criteriului proporționalității, urmând, de asemenea, să stabilească nu doar latura obiectivă a incompatibilității, ci și vinovăția, ca element subiectiv al acesteia. IV. Temeiul legal al soluției adoptate asupra cererii de revizuire Pentru aceste considerente, în temeiul art. 21 din Legea 554 și art. 513 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte a admis cererea de revizuire, a desființat Decizia nr. 1487 din 16 martie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/45/2022 și, în rejudecarea recursului, a admis recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 51 din data de 18 aprilie 2022 a Curții de Apel Iași, Secția de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.