ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2734/2017

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 544 din 11 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 290/CA din 18 septembrie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, Înalta Curte a reținut, în esență, că în ceea ce privește suma de 133.448 RON reprezentând TVA, aferentă prestărilor de servicii efectuate de CFR Marfă S.A., apreciată ca fiind dedusă în mod eronat, refuzul a fost motivat în mod corect de lipsa documentelor justificative, o "chitanță diverse încadrări", precum cea prezentată, nu se încadrează în documentele cerute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003(Codul fiscal). Factura fiscală nr. x/12.01.2011 emisă de CFR Marfă nu prezintă condițiile minime prevăzute de H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, de altfel recurenta nedovedind prin înscrisurile prezentate că situația concretă ar fi permis identificarea lucrărilor despre care se face vorbire.

Referitor la suma de 595.482 RON cu titlu de TVA, dedusă în mod eronat pentru avansurile aferente facturilor fiscale emise în luna noiembrie 2008, s-a apreciat că nu s-a făcut dovada livrării de bunuri, care ar fi permis restituirea taxei.

În lipsa acesteia, în raport de argumentele de fapt invocate - intrarea societății beneficiare în procedura insolvenței, recurenta nu poate beneficia de dreptul de deducere TVA.

Referitor la declararea sumei de 15.049 RON reprezentând TVA aferent achizițiilor de combustibil, posibilitatea deducerii există doar atunci când s-a făcut dovada utilizării autovehiculelor în scopul realizării de profit a societății. Ori, cazul analizat nu se încadrează în prevederile art. 145

1

alin. (1) din Codul fiscal pentru a se putea deduce TVA aferent combustibilului achiziționat, autovehicule utilizate fiind de alt tip și masă utilă decât impun normele aplicabile.

Interpretarea societății recurente precum că doar utilizarea autoturismelor în scop personal "nu ar permite" deducerea TVA este eronată, TVA fiind deductibil doar pentru utilizarea autovehiculelor strict în scopul producerii veniturilor, ceea ce nu s-a probat.

În concluzie Înalta Curte a apreciat că în mod temeinic și legal instanța de fond a respins acțiunea reclamantei cu referire la toate cele trei sume incidente.

Împotriva deciziei nr. 544 din 11 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal S.C. "A." S.R.L. a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. și pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii se arată că, în cauză, condiția de admisibilitate privind incidența unor prevederi ale dreptului comunitar de care instanța nu a ținut seama la pronunțarea hotărârii este îndeplinită în cauză, întrucât la data la care s-a pronunțat decizia instanței de recurs, existau deja soluții pronunțate de către CJUE în materie, iar interpretarea dată de Curte prevederilor dreptului comunitar trebuie acceptată și aplicată de către instanțele naționale, "deliberarea preliminară a Curții este obligatorie pentru curțile naționale în ceea ce privește interpretarea prevederilor comunitare" .

Interpretarea restrictivă a principiilor deductibilității realizată atât de către ANAF cât și de către instanța de judecată contravine legislației comunitare în materie, legislație ce este permisivă. Astfel, legislația europeană, pornind de la scopurile investiționale ale agenților economici, acceptă deducerea integrală a TVA aferente chiar și activităților premergătoare activității economice.

În acest sens, în materia deductibilității TVA, practica Curții Europene de Justiție, cristalizată ca urmare a interpretărilor date Directivei nr. 112/2006 (fosta Directivă a Consiliului Uniunii Europene nr. 388/1977) este permisivă prevăzându-se expres ca "chiar și prima cheltuială de investiție în scopul unei activități poate fi considerată activitate economică în sensul art. 4 din Directiva a VI-a (în prezent art. 9 din Directiva 112/2006) și, în acest context, autoritățile fiscale trebuie să țină cont de intenția declarată a persoanei de a desfășura activități care vor face subiectul TVA".

În acest sens, CEJ precizează expres că "TVA plătită pentru acțiunile premergătoare realizării unei activități economice poate fi dedusă, în conformitate cu art. 17 al Directivei (în prezent art. 167 din Directiva 112/2006)".

Așadar, potrivit Deciziei CEJ în cazul C-l 10/94 amintit mai sus și în conformitate cu jurisprudența CEJ, este suficient ca o companie să dovedească intenția de a realiza operațiuni taxabile pentru a putea deduce TVA aferentă investiției chiar și în situația în care investiția avută în vedere nu se finalizează.

Potrivit opiniei CEJ exprimată în cazul C-26/1962 NV Algemene Transport- en Expediție Onderneming van Gend & Loos v. Netherlands Inland Revenue Administration (denumit în continuare "NV Aigemene") "prevederile Tratatului CEE produc efect direct, creând drepturi individuale pentru particulari (justițiabili), pe care instanțele naționale trebuie să le protejeze". În acest context, conform comentariilor la hotărârea CEJ în cazul NV Algemene, "noțiunea de efect direct înseamnă deci că textele comunitare care sunt dotate cu un asemenea efect creează imediat, pentru particulari, drepturi de care aceștia se pot prevala direct în fața organelor de jurisdicție naționale. La rândul lor, acestea din urma sunt ținute să asigure protecția juridica ce decurge, pentru justițiabili, din efectul direct al dreptului comunitar".

Potrivit Directivei nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugata, respectiv: art. 62 alin. (2) - TVA devine "exigibilă" atunci când autoritatea fiscală dobândește în temeiul legii, la un moment dat, dreptul de a solicita taxa de la persoană obligată la plata acesteia, chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.

Articolul 65 - în cazul în care plata este făcută înainte de livrarea bunurilor sau prestarea de servicii, TVA devine exigibilă la încasarea plății și la suma încasată.

Articolul 66 - Prin derogare de la articolele 63, 64 și 65, statele membre pot prevedea ca TVA să devină exigibilă. pentru anumite operațiuni sau anumite categorii de persoane impozabile, la una din următoarele date:

(a) cel târziu la data emiterii facturii;

(b) cel târziu la data încasării plății;

Articolul 67 alin. (2) - Prin derogare de la alin. (1), TVA devine exigibilă la emiterea facturii prevăzute la articolul 220, în cazul în care factura este emisă înainte de cea de a cincisprezecea zi a lunii următoare celei în care intervine faptul generator.

Articolul 167 - Dreptul de deducere ia naștere în momentul în care taxa deductibilă devine exigibilă.

Articolul 220 - Orice persoană impozabilă se asigură că o factură este emisă fie de propria persoană sau de clientul său, fie de un terț, în numele său și în contul său, în următoarele cazuri:

(4) pentru orice avans care i-a fost achitat înainte ca una dintre livrările de bunuri prevăzute la punctele 1,2 și 3 să fi fost efectuată;

(5) pentru orice avans care i-a fost achitat de către altă persoană impozabilă sau persoană juridică neimpozabilă înainte de încheierea prestării de servicii.

Astfel, dreptul de deducere ia naștere la momentul în care taxa deductibila devine exigibila, adică la emiterea facturii de avans, dispoziție care este reluata și prin art. 134 Codul fiscal. Nici legislația europeana și nici legislația română nu condiționează aceasta deductibilitate a taxei de îndeplinirea unor condiții sau criterii, pentru a se reține motivarea judecătorului fondului cauzei.

Pe cale de consecință, în conformitate cu legislația și jurisprudența europeană, această cheltuială făcută cu achiziția acestor bunuri, respectiv camioane pentru transportul mărfii, activitate ce este desfășurată în mod curent de către societate și care este purtătoare de TVA, sunt acțiuni premergătoare realizării unei activități economice și prin urmare societatea A. S.R.L. este beneficiara dreptului de deducere.

În conformitate cu jurisprudența CEJ, este suficient ca o companie să dovedească intenția de a realiza operațiuni taxabile pentru a putea deduce TVA aferentă investiției chiar și în situația în care investiția nu se finalizează, A. S.R.L. având dreptul să deducă TVA aferentă achiziției acestor bunuri, întrucât aceste bunuri erau achiziționate în scopul realizării unor activități taxabile din punct de vedere al TVA.

În acest context, CEJ a decis că, în lipsa unor împrejurări frauduloase sau abuzive și sub rezerva unor eventuale regularizări în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 185 din Directiva 2006/112, dreptul de deducere, odată născut, rămâne dobândit chiar și atunci când activitatea economică avută în vedere nu a determinat operațiuni taxabile (a se vedea Hotărârea INZO, citată anterior, punctele 20 și 21, Hotărârea Ghent Coal Terminal, citată anterior, punctele 19-23, Hotărârea SchloBstrasse, citată anterior, punctul 42, Hotărârea din 8 iunie 2000, Midland Bank, C-98/98, Rec, p. 1-4177, punctul 22, și Hotărârea Fini H, citată anterior, punctul 22).

În cauza INZO, Curtea Europeana de Justiție merge și mai departe și arată ca este admisibila restituirea TVA și în cazul în care persoana ar hotărî să nu mai desfășoare activitatea respectivă, astfel: "având în vedere principiul stabilității și neutralității TVA și cu excepția cazurilor de abuz sau frauda, statutul de persoană impozabilă în sensul TVA nu poate fi retras retroactiv, dacă în urma rezultatelor studiului, persoana a decis să nu desfășoare activitatea respectivă".

În jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a reținut în mod constant că "Statele Membre au o oarecare libertate de manevră în stabilirea condițiilor de rambursare a TVA în exces, dar că nu ar putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiții, principiului neutralității TVA prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a suporta în tot sau în parte TVA-ul, ceea ce implică în mod necesar "ca TVA-ul să fie rambursat într-o perioadă de timp rezonabilă prin plata unor sume de bani sau prin luarea unor măsuri echivalente și că în orice caz, metoda adoptată pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru contribuabil' (paragraful 17 al spetei Șosnowska).

În mod similar, din opinia exprimata de Avocatul B. în speța "Comisia Europeana vs. Italia", reiese că, atunci când face referire la rambursare, art. 18 alin. A din Directiva a 11-a de TVA (care reglementează la nivel de principiu mecanismul de funcționare a sistemului comun de TVA) nu are în vedere cu siguranță printre modurile de rambursare vreunul în care contribuabilul îndreptățit la rambursare în calitate de creditor să fie confruntat cu vreun risc, oricare ar fi acesta, motiv pentru care Curtea Europeana de Justiție reține în hotărârea pronunțată în cauza ca întrucât rambursarea TVA "este unul dintre elementele esențiale de aplicare a principiului neutralității sistemului comun de TVA, condițiile stabilite de Statele Membre în privința rambursării nu pot aduce atingere acestui principiu, prin punerea contribuabilului în situația de a suporta în tot sau în parte, riscul sarcinii TVA" (paragraful 33).

În aceste condiții, raționamentul instanței de fond, preluat fără considerente, de către instanța de recurs pare să susțină că nefinalizarea operațiunii economice prin transferul de proprietate a bunurilor, dau posibilitatea organului fiscal să reconsidere operațiunea comercială, însă nu sunt redate, nici măcar sumar, motivele sau argumentele care au stat la baza reconsiderării acestei operațiuni potrivit art. 11 alin. (1) în vederea reclasificării acestor avansuri fără ca instanța de recurs să aibă în vedere criticile și anume că nu a fost determinată operațiunea fiscală și tratamentul fiscal al acestei operațiuni. Cu alte cuvinte, dacă organul fiscal a apreciat că operațiunea comercială a fost tratată greșit fiscal de către contribuabil era obligat să identifice corect tratamentul fiscal aplicabil. Aceasta chestiune a fost susținută și prin motivele de recurs, referitoare la aplicarea principiului neutralității fiscale în materie de TVA și la reconsiderarea tranzacțiilor comerciale.

Recurenta consideră că instanța a omis să cerceteze motivele de modificare sau casare, prevăzute de art. 322 alin. (2) C. proc. civ.

Considerentele reprezintă aceea parte structurală a Deciziei în care se arată motivele de fapt și de drept care au format convingerea precum cele pe baza cărora au fost înlăturate sau respinse cererile formulate de părți. În cuprinsul considerentelor judecătorul este obligat să justifice în scris de ce s-a oprit la soluția pronunțată, de ce a admis unele dintre susținerile părților și le-a respins pe celelalte, pentru ce a reținut o anumită probă și a înlăturat o altă probă, pentru ce în cazul dat a făcut aplicarea unei anumite norme de drept sau de ce normei aplicate i-a dat o anumită interpretare etc. Arătarea tuturor motivelor care au determinat pronunțarea hotărârii constituie o obligație principală a judecătorului, a cărei nerespectare atrage nulitatea actului contestat. Motivarea trebuie făcută în concret; considerentele trebuie să se întregească reciproc și să tinda în totalitatea lor la demonstrarea logică a aceleiași idei; contrazicerea între considerentele expuse echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Cât privește obligația de motivare a deciziilor, aceasta este detaliată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și este rezultanta altor două exigențe ce decurg din art. 6 par. 1 al Convenției europene a drepturilor omului: pe de-o parte, acest text consacră dreptul oricărei persoane de a-și prezenta argumentele și observațiile în fața instanței, pe de altă parte, art. 6 par. 1 impune oricărei instanțe de a proceda la un examen efectiv al motivelor, argumentelor și propunerilor de probe prezentate de părți, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Așa cum decurge din întreaga jurisprudență a Curții Europene, art. 6 par. 1 din Convenție impune obligația oricărei instanțe de a indica suficient de clar motivele pe care s-a sprijinit pentru a tranșa litigiul. Aceasta exigență contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiției.

Prin întâmpinare, intimata a solicitat, în principal, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca nefondată.

I. În ceea ce privește cererea de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 322 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând cererea de revizuire în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte constată inadmisibilitatea căii de atac formulată.

Față de dispozițiile art. 326 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază", Înalta Curte constată că Decizia nr. 544 din 11 februarie 2015 nu poate constitui obiect al revizuirii, întrucât, prin decizia pronunțată de instanța de recurs s-a respins recursul declarat împotriva sentinței nr. 290 din 18.09.2013 a Curții de Apel Constanța, ca nefondat.

Analizând dispozițiile art. 322 din C. proc. civ., conform cărora "revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri..", Înalta Curte reține că pot forma obiectul revizuirii hotărârile pronunțate în recurs, cu condiția ca acestea să evoce fondul cauzei.

În ceea ce interesează materia revizuirii, a evoca fondul înseamnă, în primă instanță, a examina raportul juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în recurs, aceasta presupune schimbarea situației de fapt în urma analizării materialului probator.

Din această perspectivă, hotărârea judecătorească (decizia) prin care a fost respins recursul nu se circumscrie sferei hotărârilor ce evocă fondul în sensul prevederilor art. 322 din C. proc. civ.

Revizuirea, ca și cale extraordinară de atac de retractare, a fost concepută de legiuitor pentru îndreptarea erorilor de fapt, iar nu de drept, în situațiile în care sunt îndeplinite condițiile expuse la pct. 1-9 ale art. 322 C. proc. civ.

De altfel, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut că revizuirea nu poate fi admisă ca o modalitate deghizată de înlesnire a redeschiderii unui proces soluționat definitiv și că numai erorile care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de principiul securității juridice pe motivul că nu au putut fi îndreptate prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Sergey Petrov c. Rusiei, Hot. nr. 1861/2005 din 10 mai 2007, par. 28; Pehenitehny c. Rusiei, Hot. nr. 30.422/2003 din 14 februarie 2008, par. 26).

II. În ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Cu privire la art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se impun a fi făcute următoarele precizări:

Art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - Legea nr. 554/200: - Căile extraordinare de atac (...) - (2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare."

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, prevederile art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale.

Prin Legea nr. 299/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011, a fost abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar ulterior, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013, dispozițiile Legii nr. 299/2011, care au abrogat alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, au fost declarate neconstituționale, iar prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi și a treia din Legea nr. 554/2004, reintrate în fondul activ al legislației, conform acestei decizii a Curții Constituționale, subsecvent, au fost declarate neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei;

În consecință, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este în continuare în vigoare, ca efect al Deciziei Curții Constituționale nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, însă numai în ceea ce privește tezele întâi și a treia, iar teza întâi este constituțională numai în măsura în care se interpretează în sensul că pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, indiferent dacă acestea evocă sau nu fondul cauzei (consecință rezultând, per a contrario, din aceeași decizie a Curții Constituționale).

Referitor la excepția inadmisibilității cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.

Revizuirea prevăzută de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 322 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Instituirea căii de atac a revizuirii prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Interpretarea dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată este în sensul că revizuirea este admisibilă numai dacă partea a invocat prioritatea dreptului comunitar în fond sau în recurs, iar instanța nu a judecat litigiul cu considerarea acestui aspect, analizându-l doar în baza legislației interne.

Principiul priorității dreptului european la care face referire art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vizează aplicarea cu prioritate a dreptului Uniunii, în integralitatea sa, indiferent de rangul normei de drept a Uniunii, față de dreptul național, consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituția României.

Față de dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de dezlegarea a unor chestiuni de drept în Decizia nr. 45/2016 se constată admisibilitatea cererii de revizuire pentru că au fost invocate hotărâri ale CJUE pronunțate anterior deciziei atacate cu revizuire, hotărâri ce au fost invocate și în fața instanței de recurs, astfel că excepția inadmisibilității cererii de revizuire va fi respinsă.

Examinând cererea de revizuire formulată prin prisma motivelor invocate de revizuent, art. 21 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în raport și de toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată, pentru următoarele considerente.

Deși prin decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire a fost menținută soluția instanței de fond de respingere a acțiunii formulate de reclamantă privind anularea actelor fiscale, prin care au fost stabilite obligații fiscale în sarcina acesteia și care vizau trei sume, prin cererea de revizuire se invocă încălcarea dreptului comunitar numai cu privire la suma de 595.482 RON dedusă de revizuentă, cu titlu de TVA, în luna noiembrie 2008, aferentă unor avansuri pentru utilaje.

Revizuenta susține că soluția instanței de recurs a fost dată cu încălcarea jurisprudenței CJE (CJUE) referitoare la momentul exigibilității taxei pe valoare adăugată în cazul avansurilor, însă aceste susțineri sunt nefondate.

Așa cum rezultă din jurisprudența invocată de revizuentă și, așa cum rezultă și din legislația națională, nu se contestă dreptul contribuabilului de a beneficia de deducerea TVA în cazul plății avansurilor, dar se impune condiția dovedirii realizării tranzacției pentru care au fost plătite aceste avansuri.

Se recunoaște, în motivarea cererii de revizuire, că tranzacția pentru care au fost plătite avansurile în luna noiembrie 2008 nu a fost finalizată și nici nu au fost stornate aceste avansuri. În lipsa finalizării tranzacției pentru care au fost plătite avansurile, nu se poate solicita deducerea TVA, dar se poate solicita restituirea acestora și nu s-ar mai putea invoca o îmbogățire fără justă cauză.

În aceste condiții se constată că nu are incidență în cauză jurisprudența CEJ în Cauzele C-354/03, C-110/94 și C-257/11.

Revizuentul nu a dovedit cerința esențială legată de neaplicarea cu prioritate a dreptului comunitar și, astfel, nu este îndeplinită cerința impusă de lege în cazul revizuirii exercitate în baza art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Motivele invocate de către revizuent sunt considerente care vizează rejudecarea cauzei și nu ipoteza juridică avută în vedere de legiuitor la adoptarea soluției legislative cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Astfel, din motivele invocate de revizuent rezultă că prezenta cerere de revizuire tinde, în realitate, la o nouă judecare a recursului, situație inadmisibilă față de prevederile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu referire la respectarea principiului securității raporturilor juridice.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 322 C. proc. civ. și art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., ca inadmisibilă și cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de S.C. "A." S.R.L. împotriva deciziei nr. 544 din 11 februarie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (2) C. proc. civ., ca inadmisibilă.

Respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2017.