Decizia nr. 397/2025 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Actio de in rem verso. Prescripția dreptului material la acțiune

Actio de in rem verso. Prescripția dreptului material la acțiune. Efectul întreruptiv al cererii de chemare în garanție formulată într-un litigiu anterior. Condiții și efecte în raport cu art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (2) din Codul civil Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Cursul prescripției extinctive Index alfabetic: Îmbogățire fără justă cauză Prescripția dreptului material la acțiune Momentul de la care curge termenul de prescripție Cerere de chemare în garanție Întreruperea cursului prescripției C. civ., art. 2537 pct. 2, art. 2539 alin. (2) Potrivit art. 2.537 pct.2 C.civ. prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, textul legal vizând atât acțiunea introductivă, cât și o cerere incidentală, formulată într-un proces deja înregistrat pe rolul instanței, precum cererea de chemare în garanție.

Cererea de chemare în garanție reprezintă un act de procedură unitar, cu un obiect și o cauză determinate de titularul său care, în urma cercetării judecătorești, primește o dezlegare. Astfel, soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, chiar și în situația neanalizării unui temei de drept subsidiar, nu poate primi altă calificare, prin prisma efectului întreruptiv al termenului de prescripție, ci reprezintă o cerere respinsă definitiv. Temeiul juridic pe baza căruia instanța tranșează litigiul prezintă relevanță din perspectiva autorității de lucru judecat, prin prisma cerinței identității cauzei, însă nu și sub aspectul prescripției extinctive.

De aceea, în mod corect s-a apreciat a fi nefondat argumentul potrivit căruia nesoluționarea cererii de chemare în garanție prin prisma temeiului de drept subsidiar ar conferi acesteia un alt efect - iar nu cel de respingere a pretențiilor - cu consecința că demersul său judiciar nu ar putea fi circumscris art. 2.539 alin. (2) C. civ. care nu reglementează situația cererii nesoluționate, ci numai a celor respinse, anulate, perimate și a renunțării la acțiune. I.C.C.J., Secția a II-a civilă, decizia nr. 397 din 26 februarie 2025 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă la data de 22.02.2023, reclamantul Fondul Proprietatea S.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească suma de 9.395.641 lei, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, precum și cheltuielile de judecată.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepțiile autorității de lucru judecat, prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității acțiunii, în subsidiar solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată. Prin încheierea din data de 04.12.2023, prima instanță a reținut că excepția autorității de lucru judecat vizează, de fapt, puterea de lucru judecat a unor dezlegări date în dosarul nr. x/3/2014, urmând a fi analizată odată cu fondul cauzei și a pus în discuția părților excepția prescripției dreptului material la acțiune. Prin sentința civilă nr. 48/18.01.2024, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției și a respins acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe civile, Fondul Proprietatea S.A. a declarat apel, cale de atac respinsă prin decizia civilă nr. 1018A/18.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă. Fondul Proprietatea S.A. a declarat recurs împotriva deciziei curții de apel, solicitând casarea ei, precum și a sentinței tribunalului, și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe. Subsecvent prezentării situației de fapt și parcursului procesual al litigiului, recurentul a invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor art. 2.537 pct. 2, art. 2.539 alin. (2) și ale art. 2.541 alin (1) și (2) C. civ. A susținut că instanța de apel nu i-a recunoscut, în mod nelegal, beneficiul întreruperii termenului de prescripție în temeiul art. 2.537 pct. 2 C. civ.

prin promovarea unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză în dosarul nr. x/3/2014, motivând că această cerere i-a fost respinsă, dar și că nu i-a fost analizată prin prisma temeiului juridic invocat, în consecință, stabilindu-se că nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 2.539 alin. (2) C. civ. În opinia recurentului, este greșită statuarea instanței de apel potrivit căreia nesoluționarea cererii sale întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, formulată în dosarul nr. x/3/2014, este echivalentă unei soluții de respingere, în contextul în care prevederile art. 2.539 alin. (1) teza I C. civ. enumeră patru cazuri în care prescripția nu este întreruptă, respectiv renunțarea la cerere, respingerea, anularea și perimarea ei.

A subliniat că acțiunea obiect al dosarului sus menționat a fost analizată și respinsă prin prisma temeiului juridic principal, nu și sub aspectul celui subsidiar, rămas necercetat, iar depunerea ei la instanță marchează ieșirea sa din pasivitate, producând întreruperea termenului de prescripție. Evocând considerații teoretice asupra efectului întreruptiv și a dreptului la acțiune în ipoteza soluționării pe fond a cererii și în celelalte cazuri expres prevăzute de art. 2.539 alin. (2) C. civ., recurentul a arătat că nu se regăsește în niciuna dintre acestea, întrucât acțiunea sa întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză nu a fost soluționată, astfel cum a reținut și instanța de apel, iar această ipoteză a nesoluționării nu este prevăzută expres de norma sus menționată, consecința fiind aceea că s-a produs efectul întreruptiv și a început să curgă un nou termen de prescripție, în temeiul art. 2.541 alin. (2) C. civ., așadar dreptul la acțiune nu este prescris.

Titularul căii de atac a subliniat nelegala echivalare de către instanța de apel a nepronunțării asupra unei cereri cu respingerea ei, având în vedere că a dat eficiență ipotezei reglementate de art. 2.539 alin. (2) ultima teză C. civ. și a reținut că termenul de prescripție nu a fost întrerupt din cauza respingerii cererii sale din dosarul nr. x/3/2014. Totodată, a criticat raționamentul curții de apel potrivit căruia incidența normei de drept anterior menționate este susținută de împrejurarea că Fondul Proprietatea S.A. a rămas în pasivitate prin neformularea apelului în acel dosar, recurentul subliniind că a nu fost întemeiat pe nicio dispoziție legală care ar permite interpretarea că neexercitarea căii devolutive de atac ar transforma o cerere nesoluționată într-o cerere respinsă.

În opinia sa, termenul de prescripție a debutat, cel mai devreme, la data pronunțării sentinței primei instanțe în dosarul nr. x/3/2014, respectiv la 18.02.2020, moment la care ar fi putut cunoaște că nu i-a fost soluționat capătul de cerere întemeiat pe îmbogățirea fără justă cauză, întrucât efectul întreruptiv s-a produs prin introducerea cererii de chemare în judecată în acel dosar, iar un nou termen nu putea curge înainte ca procesul să fie soluționat. În finalul memoriului de recurs a solicitat ca, în urma casării, cauza să fie trimisă spre soluționare primei instanțe, în temeiul art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât aceasta a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita criticilor formulate, cu observarea prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Criticile recurentului pun în discuție modul în care, în etapele anterioare ale procesului, a fost soluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune privind creanța ce a format obiectul cererii de chemare în judecată, reprezentând valoarea acțiunilor pe care pârâtul Statul Român le-a primit, în calitate de acționar, la Fondul Proprietatea S.A. În vederea analizării criticilor de nelegalitate formulate de parte se impune a fi amintită situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele devolutive, în sensul că, prin O.U.G.

nr. 81/2007, Statul Român a transferat o creanță împotriva A. de la Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la Fondul Proprietatea S.A., iar aceasta din urmă, pe măsura sumelor recuperate, emitea acțiuni Statului Român. Pe calea executării silite obiect al dosarului nr. x/2010 al Biroului Executorului Judecătoresc B., Fondul Proprietatea S.A. a recuperat de la A. echivalentul sumei de 9.359.641 lei. Prin sentința civilă nr. 2090/08.02.2012, Judecătoria Sectorului 1 București a admis contestația la executare formulată de A. și a anulat actele de executare efectuate de executorul judecătoresc în dosarul nr. x/2010, debitoarea formulând, de asemenea, în contradictoriu cu Fondul Proprietatea S.A., cerere de întoarcere a executării silite, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București sub nr. x/299/2013.

În acest dosar, Fondul Proprietatea S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a Statului Român întemeiată, în principal, pe prevederile Legii nr. 31/1990, iar, în subsidiar, pe îmbogățirea fără justă cauză, solicitând ca, în cazul în care s-ar admite cererea de întoarcere a executării silite, chematul în garanție să-i plătească sumele la care va fi obligat. Cererea de chemare în garanție formulată de Fondul Proprietatea a fost disjunsă, formându-se dosarul nr. x/3/2014, în care, prin sentința civilă nr. 218/18.02.2020, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a admis acțiunea. Apelul declarat de Statul Român împotriva acestei sentințe civile a fost admis, prin decizia civilă nr. 1164/18.09.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, care a schimbat în tot sentința apelată, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

Soluția instanței de apel a devenit definitivă prin decizia nr. 834/01.04.2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă a respins recursul declarat de Fondul Proprietatea S.A. În prezenta cauză, recurentul - reclamant a pretins pârâtului plata sumei de 9.395.641 lei, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, însă instanțele de fond au statuat că acțiunea este prescrisă. În susținerea acestei soluții s-a reținut că a fi necontestat că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă la datele 29.07.2016 și 12.08.2016 - date la care reclamantul a restituit către A. suma pretinsă prin acțiune. În raport de aceste date s-a reținut că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 29.07.2019, respectiv la data de 12.08.2019, așadar anterior învestirii instanței cu prezenta cerere.

În acest context, disputa litigioasă poartă asupra pretinsului efect întreruptiv al cererii de chemare în garanție pe care reclamantul a formulat-o anterior, cu privire la aceeași sumă, ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2014, respinsă prin hotărâre definitivă, și, în consecință, asupra incidenței dispozițiilor art. 2.537 pct. 2 C. civ. și ale art. 2.539 alin. (2) C. civ. Potrivit art. 2.537 pct. 2 C. civ., prescripția se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, textul legal vizând atât acțiunea introductivă, cât și o cerere incidentală, formulată într-un proces deja înregistrat pe rolul instanței, precum cererea de chemare în garanție, astfel că, din perspectiva acestei norme de drept, demersul judiciar anterior al recurentului ar fi fost apt să producă întreruperea termenului de prescripție.

Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) C. civ. stabilesc faptul că prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă printr-o hotărâre rămasă definitivă, însă, prin excepție, o astfel de cerere poate reprezenta act de întrerupere a prescripției dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data la care hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă acțiune, cu condiția ca aceasta să fie admisă. Prin prisma acestor dispoziții legale, titularul recursului invocă efectul întreruptiv al cererii sale de chemare în garanție. În opinia sa, întrucât cererea de chemare în garanție din procesul anterior nu a fost analizată prin prisma îmbogățirii fără justă cauză, temei juridic subsidiar în respectivul litigiu și unicul temei al cauzei de față, soluția respingerii nu poate primi valoarea juridică impusă de prevederile art. 2.539 alin. (2) C. civ., cererea fiind, în realitate, nesoluționată sub aspectul acestui temei de drept.

Consecvent, cererea de chemare în garanție a întrerupt termenul de prescripție, iar un nou termen a început să curgă cel mai devreme la data de 18.02.2020, dată la care recurenta a putut observa că prima instanță învestită nu a analizat pretențiile sale întemeiate pe dispozițiile care reglementează îmbogățirea fără justă cauză. Cu alte cuvinte, recurentul - reclamant susține că prevederile art. 2.539 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile în cazul său (fiind titularul unei cereri subsidiare care nu a fost analizată de instanță) și înțelege să se prevaleze de efectul întreruptiv al acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2014, efect ce a operat până la momentul la care prima instanță a soluționat cererea de chemare în garanție fără a analiza temeiul juridic subsidiar invocat.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte reține că cererea de chemare în garanție reprezintă un act de procedură unitar, cu un obiect și o cauză determinate de titularul său care, în urma cercetării judecătorești, a primit o dezlegare. Astfel, soluția de respingere a pretențiilor reclamantului, chiar și în situația neanalizării unui temei de drept subsidiar, nu poate primi altă calificare, prin prisma efectului întreruptiv al termenului de prescripție, ci reprezintă o cerere respinsă definitiv. Temeiul juridic pe baza căruia instanța a tranșat litigiul prezintă relevanță din perspectiva autorității de lucru judecat, prin prisma cerinței identității cauzei, însă nu și sub aspectul prescripției extinctive.

Această concluzie este în concordanță cu prevederile art. 2.539 alin. (2) C. civ., care nu face vreo referire la limitele în care ar trebui analizată cererea respinsă, desprinzându-se concluzia că obiectul acțiunii este elementul important în ipoteza reglementată. Consecvent, odată ce prin cererea anterioară, respinsă definitiv, recurentul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 9.395.641 lei, pentru a opera efectul întreruptiv era necesar ca noua cerere să fie formulată în termen de 6 luni de la respingerea primeia și să fie admisă. Nu pot fi primite susținerile recurentului în sensul că, odată ce în cadrul primei acțiuni temeiul juridic subsidiar nu a fost analizat, nu sunt incidente dispozițiile art. 2539 alin. (2) C. civ.

deoarece cererea sa nu a fost analizată, deoarece, astfel cum s-a indicat mai sus, ceea ce interesează pentru aplicarea textului de lege este obiectul acțiunii, iar nu temeiul juridic analizat. Se impune a se adăuga și faptul că recurentul interpretează eronat considerentul primei instanțe, confirmat în calea ordinară de atac, privind efectele neformulării apelului incident în dosarul nr. x/3/2014, apreciind că instanțele, fără temei legal, au statuat că lipsa căii de atac devolutive transformă cererea nesoluționată într-una respinsă. Înalta Curte reține că respectivele considerente vizează, în realitate, diligența autorului cererii de chemare în garanție, care, indicând un temei principal și unul subsidiar al acestuia și cererea fiindu-i analizată numai prin prisma celui dintâi, nu a formulat căile de atac legale pentru a obține analiza tuturor normelor de drept invocate.

Prin urmare, acțiunea, în urma controlului judiciar exercitat atât în calea ordinară de atac, cât și în recurs, în limitele învestirii, a fost respinsă prin hotărâre definitivă. De aceea, în mod corect a fost apreciat ca a fi nefondat argumentul recurentului potrivit căruia nesoluționarea cererii prin prisma temeiului de drept subsidiar ar conferi acesteia un alt efect - iar nu cel de respingere a pretențiilor - cu consecința că demersul său judiciar nu ar putea fi circumscris art. 2.539 alin. (2) C. civ. care nu reglementează situația cererii nesoluționate, ci numai a celor respinse, anulate, perimate și a renunțării la acțiune.

Aceeași concluzie se impune și referitor la modul de calcul al termenului de prescripție al acțiunii analizate în prezenta cauză, indicat de recurent, care a apreciat că termenul inițial de prescripție, ce a debutat la 29.07.2016 și 12.08.2016, a fost întrerupt prin cererea de chemare în garanție, iar un nou termen de 3 ani a început să curgă cel mai devreme la data soluționării acesteia de către prima instanță, 18.02.2020. Chiar și în ipoteza în care s-ar admite construcția juridică propusă de recurent, pretențiile sale ar fi, de asemenea, prescrise, deoarece art. 2359 alin. (2) C. civ. stabilește prin teza întâi că prescripția nu este întreruptă dacă acțiunea formulată este respinsă. Ori, odată ce acțiunea ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2014 a fost respinsă definitiv, nu se poate susține că a întrerupt termenul de prescripție pentru a permite recurentului să formuleze o nouă acțiune pe un alt temei.

Termenul de prescripție curge de la data nașterii dreptului material la acțiune, iar nu la data la care partea a aflat că un temei de drept invocat subsidiar nu i-a fost analizat. În consecință, Înalta Curte reține legalitatea raționamentului instanțelor de fond, potrivit cărora recurentul nu se poate prevala de beneficiul reglementat de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a C. civ., întrucât cererea de chemare în garanție a fost respinsă, prin hotărâre rămasă definitivă la data de 01.04.2021, iar prezenta acțiune nu a fost promovată în termen de 6 luni, respectiv până la data de 01.10.2021, ci abia la data de 20.02.2023. Pentru toate aceste considerente, ce imprimă caracter nefondat criticilor recurentului la adresa deciziei atacate, Înalta Curte reține că soluția pronunțată de curtea de apel este legală, neputându-se reproșa acesteia încălcarea vreunei norme care ar impune casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Prin urmare, nefiind incident motivul de casare invocat, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul.